Gimnaziul

de Mircea Iordache

Ştiu că ne-a luat tăticu de mânuţe, pe mine şi pe Olica şi ne-a dus la Scurteşti, la cca 5 km de satul nostru, unde am susţinut examen de admitere şi am reuşit cu brio.

Şcoala de la Scurteşti avea multă consideraţie, in imaginaţia noastră. Acolo a frecventat şi fratele Oani şi a terminat cu doi ani înaintea admiterii noastre. Pentru a ajunge la şcoală trebuia să mergem pe şoseaua care pleca din sat, să cotim la stânga şi să coborâm o păntuţă, apoi drumul o face la dreapta şi trece printr-o vale, străjuită la stânga de apa Buzăului şi la dreapta de o supraînălţare, cam de zece metri. După cca cinci sute metri, drumul se continuă prin mijlocul satului Stănceşti. În centrul satului Stănceşti se află un urcuş iar la ieşirea din Stănceşti este de coborât o păntişoară, după care vine valea care duce la Scurteşti. Mărginirea, la stânga şi la dreapta, menţionată, se continuă pe tot parcursul drumului, până la şcoală şi chiar mai departe până la ieşirea din următorul sat, Ciocârlia. Aproape de capătul satului Scurteşti, pe partea stângă, se afla Consiliul Popular Comunal şi pe uliţa care se face pe lângă acel locaş, după vreo doua sute de metri, pe partea dreaptă apărea, semeţ, Gimnaziul. Uliţa duce, în continuare, spre pădure şi până la apa Buzăului, trecând mai întâi pe lângă ruinele unui conac boieresc. Când coboram panta, pe drumul dintre Dâmbroca şi Stănceşti, pe partea stângă se afla o grădină cu pomi a lui Ion Radu. Moşul avea un nepot care mi-a fost amic şi care m-a invitat la timpul pomilor în rod, introducându-mă, parcă, în Rai. Merii, perii, prunii altoiţi şi îngrijiţi, creau un farmec de nedescris. Casa şi grădina aşezate pe o dublă pantă, care ducea până la albia râului, creau impresia unei vitrine cu daruri Dumnezeieşti. Pe văile dintre sate se putea vedea râul Buzău, mai mult sau mai puţin, în funcţie de precipitaţii. Uneori era foarte învolburat şi se lăţea de parcă era Dunărea, alteori abia se desluşea un firicel de apă. Totuşi, pe la unele coturi era totdeauna adânc şi se formau vârtejuri şi acolo erau locurile unde flăcăii satelor îşi demonstrau bărbăţia. De pe malul apei, înalt de 4-5 metri, flăcăii, în pielea goală, se aruncau în vâltori, fiecare in felul lui si scoţând chiote de fericire. Undeva, mai la vale, fetele mari, goluţe sau chiar goale, trăgeau cu coada ochiului la flăcăi şi se manifestau şi ele prin ridicări deasupra apei şi incitări pentru a fi văzute. Cred că de acolo se formau visele şi perechile, pentru horă, dragoste şi viaţă. În centrul satului Stănceşti se afla Cooperativa de Consum şi pe celelalte colţuri ale intersecţiei erau casele unor oameni gospodari, consideraţi la vremea acea chiaburi, din familia Mitoi. Simţeam că oamenii aceia suferă pentru marginalizarea la care erau supuşi şi de fapt nu am reuşit să-i văd la faţă. Pe lângă cooperativă, se face o uliţă care duce până la râu şi care, cu anii, s-a tot scurtat. În capătul uliţei, pe stânga se afla casa părintească a mamei mele, în care locuia unchiul Gheorghe, poreclit Curcă. Am văzut cum malul se tot surpa şi se tot apropia de casă, până când unchiul s-a mutat pe supraînălţarea de lângă sat. Se aflau acolo, la capătul uliţei, trei familii care au trebuit să se mute, poreclite ca păsări: Curcă, Găină şi Vrabie. Toate aceste familii s-au mutat, formând satul, poreclit Trei Păsărele, dar prin extinderea satului mamă, Stănceşti, a fost înghiţit. Tot pe acea uliţă, luând-o în partea dreaptă, cum se porneşte din şoseaua principală a satului, locuia familia Dumitrescu, familie oarecum înstărită şi foarte apreciată în sat. Doamna Dumitrescu a fost învăţătoarea mamei mele şi aveau multă consideraţie una faţă de cealaltă. Pe timpul foametei din perioada 1947-1949, la familia Dumitrescu a găsit mămica sprijin pentru a-şi hrăni copilaşii, muncind cu ziua. A avut doamna Dumitrescu şi un important rol în pregătirea mea pentru admiterea la şcoala sanitară, atât la disciplinele de examen cât şi psihologic.

Şi din satul nostru am avut câţiva colegi la gimnaziu: sora mea Olica, Vasile al lui Ion Dedu, Leana lui Petre a lui Ilarie, Florica lui Stan al lui Ion Stan, Florica ( Floricel ) a lui Tănnase Mirică, Mitică al ţaţei Lisandra lui Mitoi, Zamfir al lui Preda Enache, Tudorel al lui Geambaşu. Ionel Enache ( fostul coleg de şcoală militară), din cate imi amintesc, nu a mai urmat gimnaziul şi nu ştiu cum a ajuns miliţian. Mi-a părut foarte rău că Florica Mică nu a urmat gimnaziul, căci era foarte isteaţă şi cuminte, cu mult peste valoarea celorlalte fete din clasă. Nici Jenica Bratosin nu a continuat. Tudorel nu a reuşit să ducă până la capăt, capitulând chiar în clasa a cincea. Mi-a părut rău de retragerea lui căci îmi era cel mai apropiat şi avea şi ceva bănuţi, pe care-i împărţea cu mine, sperând în mici ajutoare la învăţătură. Mitică terminase patru clase cu un an înaintea mea, era mai matur în toate şi învăţa mai bine decât mine. Fetele: Olica, Floricel şi Leana erau conştiincioase şi hărnicuţe. Dintre ele, Floricel avea rezultatele cele mai bune.

Îmi amintesc cu multă plăcere de profesorii pe care-i aveam:

* profesoara de Matematică şi dirigintă era doamna Rodica Ionescu, preoteasa lui popa Petrică, o doamnă cu mari calităţi de profesor şi pedagog. O urmăream cu ochii dilataţi, dar nu reuşeam totdeauna să mă ridic la nivelul aşteptărilor, probabil şi din timiditate. Avea şi calităţi artistice în muzică şi teatru, fiind animatoarea spectacolelor la nivelul şcolii şi al comunei, prin dirijarea corului şi formaţiilor de teatru. Am fost antrenat şi la cor şi la teatru. La teatru am participat mai puţin, deoarece repetiţiile se organizau sâmbăta, după amiaza, când eram plecat acasă la Dâmbroca. Intr-o sâmbătă, de iarnă, am rămas peste noapte să dorm la popa Mitrea, cu băiatul lui, flăcău de 17-18 ani, într-o cameră in care abia la ora culcării se făcuse focul. Aveam sentimente stranii de plutire pe alte lumi, cu alte gânduri şi preocupări, cu noi temeri şi incertitudini, din care simţeam nevoia că trebuie să ies. Norocul meu a fost că s-a cam renunţat, nu ştiu dacă numai la mine sau la întreaga activitate artistică. Se prea poate ca doamna dirigintă să fi renunţat, dacă nu cumva, şi din cauza morţii părintelui Petrică. La moartea părintelui, tăticu, oficiantul sanitar al comunei, a oficiat la slujba de înmormântare, în calitate de dascăl, cântând şi dirijând grupul de cântăreţi bisericeşti, ceea ce mi-a creat mare bucurie şi admiraţie. Totdeauna îl voi venera pe tatăl meu pentru calităţile vocale;

* profesorul de Limba Română şi directorul şcolii, Nicu Coman. Pentru mine rămâne o legendă de profesionalism şi talent de narator. Era tânăr, zvelt, frumos şi ştia să se facă iubit de elevi. Aşa de frumos povestea lecţiile încât mă capta în întregime şi parcă-şi dădea seama că-l sorb şi parcă privea numai la mine. Din când în când făcea câte o remarcă la vreun elev neatent, furat de alte gânduri de la lecţie. Grigore era un coleg cam leneş şi avea locuinţa lângă a domnului profesor. Era tare neatent la ore şi cu ochii mai mult pe fereastră. Am rămas impresionat de precizia domnului Nicu, când a proiectat o cretă de la catedra, tocmai în ultima bancă în fruntea lui Nicolae Grigore şi în acelaşi timp a strigat la el: „ Grigore, luate-ar ......, numai cu ochii după porumbei, Grigore!” După părerea mea era o mare nerozie din partea vreunui coleg care-şi purta gândurile în altă parte, decât la fantasmele cu care ne împresura lecţia. Organiza domnul Nicu şi concursuri la nivelul claselor şi al şcolii şi stimula cu vorbe şi note frumoase pe cei care se remarcau. Îmi aduc aminte cu multă plăcere de un concurs la dictare, cu toată şcoala şi la care m-am ales cu lauri. Este nevoie în viaţă să fii apreciat pentru a fi stimulat să progresezi şi recunosc păcatul de a simţi nevoia să fiu lăudat, suferind când nu am reuşit să obţin laude. Am aşteptat cu multe emoţii rezultatul acelui concurs şi într-un cadru festiv s-au anunţat notele. Eu eram în clasa a V-a şi concuram cu mulţi elevi din clasele V-VII. Lucrarea de concurs a constat în scrierea după dictare a unor propoziţii cu capcane de exprimare, cum ar fi: „Stanca stă-n castan ca Stan ”. Respiraţia mi-a fost la refuz când s-a pomenit numele meu şi au început elogiile că deşi sunt elev în clasa a V-a, am făcut cea mai bună lucrare şi a fost notată cu nota maximă +++. Aşa obişnuia domnul Nicu să facă diferenţierile celor mai buni dintre cei buni. Oare din cauza asta îl iubesc atât de mult şi astăzi, dacă o mai fi trăind, ori de nu, Dumnezeul să-l aibă în pază! Sigur că l-au iubit toţi elevii pe acest Zeu al educaţiei, altfel nu s-ar explica plânsetele în masă la plecarea lui în armată. Şcoala era frustrată, văduvită, îndurerată, pentru o perioadă care ni s-a părut fără sfârşit. Totuşi sfârşitul a venit, dar, parcă, domnul Nicu era un pic schimbat, pierduse din entuziasm, se maturizase în încrâncenări de el ştiute;

* profesorul de Istorie şi Geografie, domnul Burlacu. Era un domn conştiincios şi talentat. Locuia în satul Stănceşti şi făcea naveta pe distanţa de 3-4 km. Obişnuia să dea notiţe, cu multă claritate şi redând cu pasiune unele întâmplări care nu trebuiau consemnate pe maculator. Ţin minte, de parcă a fost ieri, maculatoarele de Istorie şi Geografie, completate în viteză, cu scrisul cam lăbărţat şi dezordonat. Eu , totuşi aveam scrisul citeţ şi prindeam aproape în întregime vorbele profesorului, aşa se făcea că mulţi colegi mă rugau să le împrumut şi lor. Creionul chimic era arma care făcea faţă cel mai bine la rapiditatea predării, căci aluneca uşor şi rezista pentru cel puţin o oră fără a fi reascuţit, dar eram nemulţumit de aspectul scrisului pe care-l realiza;

* profesoara de Limba Rusă, doamna Iulia Coman, soţia directorului. Am înţeles că era la origine basarabeană şi poate că se refugiase în România în timpul ocupaţiei de către URSS. Îmi apărea ca o adevărată zână, cu toate aspectele şi calităţile;

* profesorul de Fizică şi Chimie, domnul Pocrişer, era un domn slăbuţ şi marcat de o fostă paralizie infantilă. Avea mâna dreaptă infantilă şi răsucită, drept care o ţinea mai tot timpul în buzunar şi scria la tablă cu stânga. Era un om corect şi cam sever, dar nu prea-mi plăcea să-i urmăresc lecţiile şi nu am avut timp să obţin rezultate bune la el, căci pe la jumătatea anului şcolar s-a transferat undeva la munte şi în locul lui a venit secretarul şcolii. Întâmplarea a făcut că la ultima oră pe care a ţinut-o la noi să mă simt tare obosit, drept care m-am aşezat în ultima bancă şi am aţipit. M-am trezit ca în versurile lui Coşbuc: ‚, şi-acum ieşi tinere la tablă / nenorocitul, a dormit ! ”. Mă aud strigat: „ ae bre moş Iordache, ia ieşi matale la tablă !” Năuc, cum eram, am ieşit la tablă, supărat pe mine că m-am purtat cum nu-mi stătea în caracter şi speriat pentru ce va urma. Unii colegi cred că se bucurau, aşa cum fac copiii şi chiar oamenii mari când e vorba de răul altora. Poate chiar şi Olica se bucura, pentru a mai scădea laudele părinţilor la adresa mea. Am fost întrebat din lecţia de zi şi am dat răspunsuri slabe, din ce prinsesem ca prin vis. Am primit nota 3,00, echivalenta cu Satisfăcător ( notele pe atunci erau până la 5,00). Mi-am pus ambiţia să învăţ şi să recuperez nota slabă, dar spre ghinionul meu înlocuitorul domnului Pocrişer nu m-a mai ascultat şi nu prea ştia să pună note. A procedat cum l-a tăiat mai rău capul şi anume adăugând, încă, câte o notă la fiecare elev, identică celei date de domnul Pocrişer. Aşa se face că am primit media 3,00 ( trei )la chimie, pierzând un premiu şcolar şi fiind nevoit să susţin examen de admitere la învăţământul mediu.

În afară de colegii cu care venisem de la Dâmbroca, m-am simţit impresionat şi de alţii, care proveneau din Scurteşti şi din satele învecinate, unii, chiar, din sate depărtate sau de la oraş: Voinea Aurel , din Ciocârlia; Grigore Alexandra, Manole Maria, Radu Constanţa, Grigore Neculai, Ţârdea Petru, David Nelu, din Scurteşti; Gherase Ştefan şi Cojocaru Ion, din Bobocu; Dumitriu Emil, din Buzău şi alţii. Voinea Aurel, alintat Uri, era un băiat extrem de inteligent, cu toate că avea cea mai precară situaţie materială. Era dintr-o familie numeroasă şi săracă, de nici câinii n-aveau ce căuta la casa lor. Venea la şcoală cam zdrenţuit, cu o căciulă neagră, ţuguiată şi roasă şi de cele mai multe ori era desculţ sau cu tenişii rupţi. Venea la şcoală cu un maculator şi cu mintea lui ageră. Se regăsea totdeauna printre premianţi. Valoarea lui l-a condus spre o şcoală medie de Chimie şi mai apoi la facultate pe acelaşi profil, după care a ajuns până la conducerea Fabricii de Antibiotice din Iaşi. Grigore Alexandra era o fetiţă blondă, foarte harnică şi inteligentă. O admiram şi îmi plăcea, dar de mă întrebaţi dacă şi ei îi plăcea de mine, pot spune că şi mie de ea. Noroc că îmi dădeam seama pe ce lume mă aflu. Poate că şi ea îmi admira inteligenţa şi ambiţia, dar despre plăcut, hai s-o lăsăm baltă. A urmat liceul teoretic, ceea ce însemna maximul de aspiraţie, apoi a urmat Arhitectura şi s-a legat, să-şi împartă viaţa cu un coleg de grupă, nu prea arătros, dar cine ştie ce calităţi ale lui au cucerit-o. Manole Maria, poreclită Longonbarza (vă imaginaţi de ce), era harnică si cu un suflet de să-l pui la rană. Ea nu făcea deosebire de altitudine şi mă trata ca pe un băiat normal, numai că eu mă simţeam tare mic lângă ea, după principiul că unde-i dealul mai înalt e şi valea mai adâncă şi evitam să-i stau pe aproape. Radu Constanţa, o colegă aşezată, şatenă, cu păr bogat lăsat pe umeri, ochi de un cenuşiu deschis, blândă şi ataşabilă de sufletele colegilor. Mama ei, deşi era de profesie învăţătoare, funcţiona ca administratoare şi gestionară la internatul şcolii, o femeie cu mult suflet pentru copii ei şi ai şcolii, micuţă şi afectuoasă. Îmi aduc aminte, cu un pic de jenă, că, odată pe când ne servea masa, a întrebat ceva şi eu am încercat să mă exprim elevat, arătând pe degete: „ ... din două puncte de vedere: unul..... si al doilea...” N-am apucat să duc răspunsul la capăt că s-a pornit un râs general, în sala de mese, pentru tendinţa mea de a răspunde trăsnit. Ataşat copiilor era şi domnul Radu, de profesie învăţător, dar nu ştiu prin ce împrejurări a ajuns să predea ceva ore, probabil Lucrul Manual, la Gimnaziu şi s-a dovedit că-i iubea prea mult pe unii copii, devenind pedofil. Asta s-a întâmplat după ce am terminat eu gimnaziul. La aflarea faptelor lui mi-a fost şi milă şi silă, iar pentru înlăturarea lui din învăţământ am simţit milă pentru familia lui şi scârbă pentru el. Tanţa mi-a fost tare dragă, dar aşa ca fiinţă umană, o îndrăgeam după mintea mea de copil. După gimnaziu a urmat cursurile Şcolii Medii de Chimie din Buzău. Gherase Ştefan, a fost un coleg bun şi talentat, mai ales la fotbal. Era bine format şi venea de pe la Bobocu, localitate unde se afla un regiment de aviaţie şi unde colectivizarea a produs răni adânci. Se spunea că erau foarte săraci şi cum românul ştie să facă haz de necaz, s-a lansat un bocet: „ Iooooaaaaneeeee, Ioaneeeee, colectiv ţi-a trebuit / stai în ladă-ngemuit...”

Curioasă a fost alegerea lui Gherase, de a intra la mâmăstire. Am înţeles că a ajuns apreciat călugăr, dar că, după un timp, a călcat pe alături şi a fost dat afară. Cred că a fost un călugăr frumos, dar caracterul lui, pe care-l ştiam, i-a dat ghes spre băutură şi femei. Cojocaru Ioan, era un băiat minion, dar drăcos şi focos după fete. Provenea tot de la Bobocu. Cu învăţătura nu prea le avea, dar la fete avea succes, căci era tare îndrăzneţ. Îmi aduc aminte de joaca „de-a va-ţi ascunsele”, prin curtea şi prin sala de meditaţie de la internat, când giugiulea fetele şi ele chicoteau de plăcere. Venea pe acolo şi Mariana, fata dirigintei noastre, mai mare cu 1-2 ani ca noi, intra în acest joc şi-i plăcea foarte mult să fie pipăită. Am surprins o fază incitantă, în sala de meditaţie, pe sub bănci, între Cojocaru şi Mariana. Mariana era foarte frumoasă, cam înăltuţă şi formată, aproape, ca femeie. Plesnea de sănătate şi sex-apel. Am fost privilegiat să o cunosc şi să o văd din când în când. Odată am mers cu câţiva copii, printre care se afla şi Mariana, într-o plimbare la apa Buzăului. Am plecat de la clădirea şcolii, am trecut pe la ruinele conacului boieresc, aflat la cca 500 m. de şcoală, am vizitat conacul, rămânând cu un gust amar cu gândul la suferinţele boierului şi la lăsarea în paragină a unei asemenea construcţii, apoi am luat-o pe o alee spre albia râului. La un moment dat am văzut un şarpe, ceea ce nu mai văzusem până atunci şi copiii l-au masacrat pe bietul de el, poate din neştiinţă, poate din teamă, poate din bravură, în orice caz, nu din răutate. In aceleaşi stări m-am simţit şi eu, dar după ce l-am văzut pe băţ, mi s-a făcut o mare milă şi am avut reful total faţă de faptele noastre. Tot mergând pe alee, deodată rămân surprins de propria-mi scăpare a unui vânt zgomotos. A fost ruşine mare pe mine, dar cu un reflex fulgerător, duc mâna la sub-braţ şi repet zgomotul. Norocul meu a fost că învăţasem de curând şmecheria şi am reuşit să păcălesc asistenţa. Afurisitul de Cojocaru, mergea adeseori de se urca să vadă, noaptea, peste pervazul internatului de la fete şi ne povestea ce a văzut. Într-o seară ne povestea că eleva externă Braşoveanu... se afla în dormitor şi studia la lumina lămpilor păsărele colegelor. Despre Fana lui Preda Mirică, din satul nostru spuea: „ a tâ este neagră!”, alteia : „ a tâ încă-i şi mai neagră!”.....” a tâ-i cam albă!”.....Eleva Braşoveanu era cu un an mai mare decât mine şi provenea dintr-o familie de basarabeni, refugiată în România. Mama ei era învăţătoare şi se recăsătorise cu Domnul David, om înstărit şi cu moară, tatăl colegului meu Nelu David, zis Calu, pentru forma feţei şi dinţii mari.

De la vremea gimnaziului şi până azi s-a pus mult praf peste trăirile de atunci şi amintirile au rămas cam vagi, sau de fapt nu au meritat să fie reţinute multe dintre aspectele vieţii de elev. Mai reţin că în acea perioadă mergeam, uneori, de la şcoală direct acasă, la Dâmbroca. Eram tare înfometaţi la terminarea orelor şi o luam aşa pe malul apei, până la intrarea în Stănceşti, după care urcam panta Stănceştilor, parcurgeam satul şi apoi o luam pe lângă casa lui Ion Radu, pe panta care ducea spre Dâmbroca. Ni se părea tare lung drumul la întors acasă. Leana lui Petre a lui Ilarie şi Olica au găsit soluţia şi mâncau troscot, o buruiana care creştea pe marginea drumului şi pe care o consumă de obicei câinii, când au crampe, dar fetele aveau crampe de foame. Uneori, toamna, treceam peste grădinile de legume dintre Scurteşti şi Stănceşti şi chiar dacă legumele fusese recoltate, mai scocioram după câte un morcov, mai un cotor de varză şi ne potoleam foamea. În timpul orelor jinduiam după câte o gustare şi arareori făceam rost de câte cinci lei, cu care dam fuga la popa Mitrea de cumpăram un măr sau o gutuie. Priveam cu amărăciune lipsa acelei gustări, cu care fusesem obişnuiţi la şcoala primară, când ni se servea lapte preparat şi pesmeţi, sub asistenţa secretarului de partid al satului, Mihai Filipoiu, poreclit Gnhijai, pentru incultura lui, dar era om bun şi un pic de rudă cu familia mea. Cum mergeam noi, aşa, către casă, vorbeam despre multe celea, ne lăudam fiecare cu ce putea, îi bârfeam pe colegi, chiar şi pe cei mai mari.... Într-o zi s-a deschis vorba despre Dudi al lui Fanachi, băiat frumos şi bine legat, care era în clasa a şaptea , în timp ce noi eram de abia in a cincia. Părinţii lui aveau moară la marginea Stănceştilor, spre Dâmbroca. Avea o familie de oameni gospodari, bine văzută în sat. Am mers de multe ori la moara lor şi am rămas uimit de pietrele mari de moară, de maşinile şi mecanismele cu curele. Îmi plăceau duduitul acela şi curele late şi lungi. Asemenea curele mai văzusem doar la batoza lui Neculai Tănase. Îl bârfeam de bine pe Dudi, dar am provocat mult râs desconsiderator când am început şi eu să mă laud că dacă vreau îl pot bate pe Dudi, simplu, iau o piatră şi o arunc în capul lui fără să mă apropii. După câteva zile m-am întâlnit cu Dudi şi mi-a reproşat în glumă că vreau să-l bat. Am dedus că glumea şi nu era supărat, de altfel el era şi prieten cu fratele meu mai mare, Oani.

Adeseori îmi revin în minte trăirile de la internatul şcolii. Curtea, mare şi dreptunghiulară, cu un gard pe latura lungă, din plasă de sârmă, spart în multe locuri şi cu porţile lipsă, dădea spre uliţă. În partea opusă gardului se afla o magazie mare, din scânduri şi cu acoperiş din şindrilă. De o parte şi de alta erau două clădiri impunătore, pe vremea aceea, care aveau intrări cu uşi duble şi câte patru sau cinci scări late, care dădeau spre centrul curţii. În clădirea din dreapta era căminul de fete şi cantina, iar în cea din stânga, căminul de băieţi şi o sală mare de meditaţie. Lângă căminul fetelor se afla latrina, puţin cam dezmembrată, dar era bună şi aşa la pretenţiile noastre. Doamna Radu, administratoarea, se străduia să ne asigure condiţii cât mai bune, dar şobolanii colcăiau şi alimentele, îndeosebi pâinea, erau împărţite cu ei. Pedagoga noastră răspundea şi de băieţi şi fete. Nu-i mai reţin numele, dar ca figură şi comportament nu o pot uita. Avea o figura milităroasă, asemănătoare cu a Anei Pauker, tunsă scurt, cu un costum bleumarin, păstrat de pe vremea când a fost angajată voluntar în război, mergând până în munţii Tatra. A rămas cu unele tare ale războiului, cu duritatea şi comportamentul de forţă şi urgenţă. Ţinea nespus la o disciplină militară şi când nu reuşea trecea la agresivitate asupra urechilor cu vorbe răstite din afara vocabularului. Meditaţia trebuia să se desfăşoare într-o linişte desăvârşită, cerând să nu se audă nici musca, iar când copiii vorbeau aşa ca pe la ţară, se supăra „ foc” şi făcea corecţii, dure, în stil personal. Pe la ţară se mai obişnuia adresarea către fete cu „fă”. Vai şi amar de cel căruia îi scăpa o asemenea perlă. Pedagoga o corija cu : „ făxina, să-ţi coacă inima! ” Un coleg, Mirea Neculai ( al lui Bordei), din satul nostru şi din clasă mai mare, dorind să pară emancipat şi să respecte regulile impuse de domnişoara pedagogă, dându-se pe gheaţă în curtea şcolii, a accidentat un alt coleg şi acela şi-a pierdut un dinte. Chemat la ordine de către pedagogă, el a încercat să se justifice spunând: „ tovarăşa, eu mă jucam pe biaţă şi el a venit peste mine” De atunci mi-a rămas în minte ca Ghinea, căci el a făcut asemănare între „bine” şi „gheaţă”.

Aveam un singur dormitor pentru toate cele trei clase V – VII, în care locuiam copii din afara satului Scurteti. Serile erau piperate cu fel şi fel de poveşti şi teribilisme adolescentine. Băieţii mai mari se lăudau cu bărbăţiile lor şi uneori şi le plescăiau pe burţi. Eram surprins să constat că şi unii băieţi pe care-i credeam foarte cuminţi şi deştepţi, intrau în acest joc erotic, dar cu mintea mea îi apreciam şi mai mult, ca fiind bine dotaţi, în timp ce eu eram un ţâcă de puţâcă şi n-aş fi îndrăznit cu nici un preţ să mă expun. Ca om de serviciu la căminul nostru, cu misiune de a face focul şi curăţenie era un ţăran din Stănceşti, nea Mihai, care abia terminase armata şi avea o pâine de mâncat pe lângă noi. Uneori, iarna, când nu mai putea merge acasă, dormea cu noi şi avea omul acela un talent mare la basme şi baliverne, încât ne era tare drag. E adevărat că basmele şi poveştile lui erau foarte deochiate, vulgare, dar ne cădeau la suflet. La oricare dintre povesti sau basme, cu împăraţi, cu zmei, cu ţigani, cu animale, avea şi câte ceva pornografic. Unele basme le ţin minte, încă şi pentru a nu transmite pornografii, le-am modelat pentru copiii şi nepoţii mei, eliminând vulgarităţile şi cred că nu mai prezintă acelaşi interes ca varianta lor originală. Când eram prin clasa a şaptea, la internat se aflau şi toţi cei trei copii ai ţaţei Lisandra lui Mitoi: în a şaptea, coleg cu mine era Mitică; în a şasea era Tori iar în a cincia era Titi. Toţi trei erau silitori la învăţătură şi destul de cuminţi. Nu ştiu din ce motiv, în una din zile, fiind nesupravegheaţi, s-a ivit un conflict între mine şi ei. Cred că din cază că Titi îşi cam bătea joc de faţa pocită a lui Vasile Dedu. Ne aflam pe scările căminului când le-am reproşat că se iau de Vasile şi cel mic a îndrăznit să sară la mine. S-a bazat pe fraţii mai mari şi a avut dreptate că au sărit toţi trei la bătaie, dar a fost mai mult un foc de paie. Vasile s-a băgat şi el dar cam neconvingător.

Prin satul Scurteşti, în acea perioadă, trăia şi un om „dus de acasă”. Îşi ducea viaţa ca boschetar, mânca ce apuca din mila satului şi dormea prin grajduri sau chiar la o troiţă. Noi îl ştiam cu numele de Petrea lui Drăgănică. Uneori venea şi prin curtea internatului nostru şi noi ne cam băteam joc de el. Se vede treaba că nu pricepeam ce-i bine şi ce-i rău şi ne băteam joc de un om bolnav psihic şi necăjit. Într-o zi după un potop de ploaie, curtea internatului a fost dotată cu un lac mare, până pe la genunchi. Petrea a avut ghinionul să ne viziteze. Cum noi ştiam că-l deranjează bocănitul pietrelor, am trecut la acţiune. O parte dintre copii eram pe scările din faţa internatului de băieţi şi o parte la internatul de fete. Copiii de la internatul de băieţi au început să bocănească din pietre şi să strige: „Drăgănică, ha, ha, ha......” omul, inervat, se îndrepta spre acei copiii, pentru a-i lovi cu băţul ce-l avea. Când era aproape de copii, începeau să bocănească şi să scandeze aceleaşi lozinci, copiii de pe scările internatului de fete şi tot aşa se crease un perpetuu mobile, iar bietul om, ud leoarcă, parcurgea tot lacul acela până ce a ameţit şi a căzut. A fost un fel de coridă, murdară, din care au ieşit învingătoare: prostia, teribilismul, lipsa de educaţie, iar învins a ieşit omul necăjit, defavorizat de soartă şi abandonat de sistem. Prin sat mai îşi ducea zilele şi un fost sanitar, Gheorghe Târdea, zis Reactorul. A fost un om de treabă, sanitar în sat şi gospodar respectat., ce păcat, însă, că l-a răpus băutura. Din gospodar a ajuns râsul satului, dar şi dădea motive prin năstrujniciile pe care le făcea la băutură. Era alcoolic, se îmbăta uşor, ieşea pe uliţă şi o lua la fugă, cu mâinile în V către spate şi strigând: „ vuuuuuuuu, reactoruuuul, vuuuuu....!. ”, alte ori îşi privea umbra pe gard şi exclama: „ ha, tot eu, tot eu ....!” Mă amuzam, cam trist, căci aflasem ce fel de om a fost şi pe deasupra că ne este şi un pic de rudă.

Căminişti fiind, la una–două săptămâni, sâmbăta, mergeam acasă, pentru baie şi schimburi şi drumul, mai totdeauna, obositor şi sub presiunea foamei, îmi părea mai lung la întors acasă, în aşteptarea unei întâlniri plăcute cu părinţii, cu prietenii şi cu brânzoaicele făcute de mămica, aşa ca drept bucurie pentru întoarcerea copiilor acasă. Aveam prilejul să povestim despre cum ne-a mers toată săptămâna şi mămica să-şi spună toate păsurile, păţaniile cu vecinii, deschizându-şi sufletul şi arătându-ne toate colţurile lui. Două drumuri le reţin ca deosebite. După o seară ploioasă, de duminică, luni dimineaţa trebuia să mergem la şcoală. S-a stârnit vântul şi gerul, încât vântul te făcea să te înclini mult, spre pământ, iar gerul crease un gheţuş, încât cu mare greutate te puteai ţine pe picioare. Tăticu, văzând starea vremii a mers cu noi, adică, cu mine şi Olica, să ne ducă la şcoală. De altfel şi el avea serviciul la Scurteşti ca oficiant sanitar, dar putea să-şi permită să nu meargă la serviciu în astfel de zile. Am mai avut noroc şi de cuiele pe care ni le bătuse pe tălpile ghetelor, pentru a ţine mai mult. Ţintele şi-au făcut toţi banii, căci pe gheţuşul ăla puteam să ne ţintuim mai bine pe picioare, dar şi aşa câteva pale de vânt erau să mă zboare, pierzând aderenţa cu gheaţa. Între Dâmdroca şi Stănceşti am avut impresia că voi fi luat pe sus, şi am cerut ajutor lui tăticu, dar el era ocupat cu Olica şi le era şi lor foarte greu. Aşa era familia noastră când era vorba de datorie, ca Ana din „Meşterul Manole”. Nu conta boala, starea vremii, foamea şi alte necazuri, noi trebuia să ne facem datoria de a merge la şcoală şi am rămas cu meteahna asta şi în celelalte perioade şi îndatoriri ale vieţii, de până acum şi nu cred să ne schimbe ceva, poate doar moartea.

Într-o zi de luni şi primăvară, am tăiat-o spre şcoală peste dealul Stănceştilor şi Scurteştilor, pe acolo unde s-a format satul Trei Păsărele şi coborând din lateral în Scurteşti, în apropiere de internat. Era un drum ceva mai scurt şi nu ştiu cum de mi-a venit ideea aia, dar a fost genială. Pământul era proaspăt arat şi degaja aburi şi miresme îmbătătoare, aburite şi de hormonii mei adolescentini. Aburii ăia vibrau şi se urcau în scări până la Cer. Se crea o pânză transparentă, prin care Soarele îşi difuza razele şi le resintetiza într-o lumină diafană. Aveam impresia că plutesc, că zbor, că visez, că acela era adevăratul Rai. Şi astăzi mai am vie lumina şi am rămas cu imaginaţia că Raiul îşi are sălaşe şi pe pământ.

În vacanţele dintre clase, am avut parte, printre altele şi de orizonturi noi de cunoaştere şi distracţii. Tăticu ne-a oferit bilete la tabere şcolare. După clasa a cincia am mers în tabăra de la Codlea. Deşi simţeam că nu prea îmi ajunge mâncarea şi jinduiam mult după fructe, mai ales pepeni, am rămas cu plăcerea excursiilor prin codri de la Codlea, că am văzut pentru prima dată pădurea, că am văzut, prima dată, un pui de viperă, de care m-am speriat şi m-am ferit. Am avut noroc şi cu răceala dimineţii, căci puiul nu se dezmorţise de tot, dar m-a speriat cu zvâcnirea pe care a făcut-o, probabil că şi lui îi era teamă de mine. În vara următoare am mers la o tabără din Piatra Neamţ şi am fost îndrumaţi de un profesor de Geografie, pasionat de roci şi peisaje. Ne urca pe dealul Pietricica şi ne vorbea despre diferite roci. Ne-a dat şi binoclul şi ne punea să privim plutele pe Bistriţa. Era Raiul sau imaginaţia mea de copil cu ochii dilataţi de frumuseţile naturii? Nu ştiu de ce, când am ajuns acasă, vibram tot, şi la propriu şi la figurat. Am cântat ce învăţasem pe acolo şi vocea îmi tremura, dându-mi impresia că glasul îmi căpătase valenţe noi. În rest, vacanţele mi le ocupam cu diverse activităţi pe lângă casă şi la câmp. Pe lângă casă, simţeam responsabilităţile omului gospodar: măturatul curţii; udatul legumelor - pentru care scoteam câte 100 găleţi cu apă, suindu-mă pe buza puţului. Nici nu-mi dau seama cum de aveam curajul să plimb lanţul în sus şi în jos, stând crăcănat pe gura puţului cu cumpănă. Era un fel de nebunie copilărească, de la care nu eram atenţionat de nimeni. Puteam oricând să fac o greşeală, să-mi alunece lanţul sau să se rupă şi să mă proiectez la fundul puţului, adânc de 10-12 metri. La câmp mergeam mai mult la vie şi pepeni. Aveam via la puţul lui Cosoroabă, peste drum. Aveam 12 rânduri de vie, alături de via mamei Neaga. În continuare erau viile lui nenea Neculai Dedu şi a lui moş Ion Florea. Dincoace de vie aveam un lot de un pogon, pe care se semănau pepeni. Cam de la vremea când începeau să se coacă pepenii, se pârguiau şi strugurii. Strugurii şi pepenii au fost cele mai plăcute fructe de care am avut parte în anii copilăriei. Pepenii lui moş Ion Florea se coceau mai repede şi avea moş Ion un talent deosebit de a-mi face poftă. Coliba lui bine chivernisită, cu umbrar şi masă instalată, statura lui mare - impunătoare, uşor adus de spate, cu faţa curată – senină şi părul alb, tactul lui în operarea pepenilor galbeni sau verzi, mă uimeau şi eram gelos că nu aveam vârsta aceea impozantă. Via noastră, ca şi a vecinilor, avea la capete câte o lizieră mică din pui de salcâmi, aşa pentru a descuraja pe pofticioşi să intre în vie. Aveam şi noi o colibă improvizată în pepeni, dar locul meu preferat de observaţie se afla în salcâmul de la puţul lui Cosoroabă. De acolo vedeam departe, La capătul viei şi chiar până la via lui Neculai Tănase. Mi-am făcut prepeleac, cu crengi de salcâm şi iarbă, încât puteam foarte bine să mai trag şi câte un pui de somn, acolo la înălţime. De acolo de sus scrutam cu privirea peste bunătăţile pământului şi observam până şi iepurele, pitulat la câte un butuc. Mai coboram, din când în când, făceam plimbare prin pepeni şi vie, îmi potoleam poftele, foamea şi curiozitatea. De fapt mâncarea mea, când eram de pază la vie şi pepeni consta în mămăligă rece, cu care mă dota mămica la plecare, cu struguri şi pepeni. Băgam în mine ca speriatul struguri şi pepeni şi apoi ţin-te Pârleo. Plimbarea prin vie era plină de surprize plăcute: ba ţâşnea, chiar de lângă mine, un iepure, ba zbura o ciocârle, sau o zbughea un guşter. Mă culcam cu faţa în sus şi eram ameţit de seninul cerului, de flutuarea ciocârliei în înaltul lui şi de trilurile fermecătoare. Seara, când se retrăgeau oamenii de la muncile câmpului, plecam şi eu acasă, dar aşa încât să nu-mi fie observată plecarea şi să se creadă că sunt la colibă. Rămânea peste noapte moş Ion, dar nu cred că ar fi contat cu ceva prezenţa lui. Când pepenii erau în toiul coptului, mai dormeam şi eu, dar nu singur căci eram prea mic pentru a avea curajul să dorm în câmp, ci cu fratele Oani. Oţul de Oani, flăcău în toată firea, însemna mulţi pepeni constataţi a fi copţi cu „Nuţy”. Dimineaţa, când mă trezeam, constatam că Oani nu mai era, cine ştie de când, poate de seara după ce mă adormea pe mine şi unii dintre pepenii „Nuţy” nu mai erau. Oare i-o fi luat în spate, că aşa de mulţi dispăreau de parcă i-ar fi luat cu căruţa?! Sigur că ajungeau la Nuţy a lui, tocmai la Vadu Paşii, cale de 8 -10 km. Către septembrie, când era formată boaba la porumb, eram trimis să păzesc recolta. Plecam cu noaptea în cap, cam 12 km., până spre Bobocu, în zona „La pădure”. Probabil că în timpuri mai vechi prin acele locuri se întindeau păduri. Aveam locul lângă nenea Gheorhe Curcă şi mă întâlneam, acolo, cu băieţii lui, veniţi cu căruţa cu boi să strângă iarbă şi să hrănească boii. Numai cu acele ocazii am simţit că aveam neamuri aşa de apropiate. Mă simţeam atras de verii mei, mai ales de Milică, fiind mai apropiat ca vârstă de mine. Umblam împreună prin holdele de porumb, alergam, ne luam la trântă, coceam porumbi. Porumbii copţi, în număr de câte 12, constituiau singura noastră mâncare de peste zi. Au fost şi zile cu zăpuşeală mare, când eram nevoiţi să ne dăm mai mult pe lângă puţul de la capul locului şi abia, abia ne potoleam arşiţa turnând câteva găleţi cu apă unul asupra celuilalt. Au trecut şi anii de gimnaziu şi am intrat în febra admiterii la Şcoala Tehnică Sanitară din Bucureşti. A aranjat mămica să facem, eu şi Olica, ceva pregătire cu doamna Dumitrescu, din Stănceşti, fosta învăţătore a dânsei, aşa încât am recapitulat şi sistematizat materiile la care dădeam examen: Limba Română, Matematica şi Constituţia. Ne-a luat tăticu de mânuţe şi hai cu noi la Bucureşti. Nu am mers să văd rezultatele examenului, dar Oani a spus că s-a interesat el şi am obţinut media 9,75 şi că m-am situat printre primii admişi, iar Olica, cu câteva locuri mai în spate.

Acasa