Reveriile mele (Regasirea)
de Mircea Iordache

"Eram aşa de sărac când am fost copil,
că dacă nu eram băiat,
nu aş fi avut cu ce să mă joc..."

Mereu mi-am dorit revederi cu foştii mei colegi, dar viaţa m-a prins şi m-a purtat pe valuri de responsabilităţi care mi-au distras atenţia de la acest tip de plăceri. După aproape 70 ani de viaţă mi-a venit un dor nebun să-mi răscolesc trecutul, să-mi analizez tinereţile, să readuc în prezent, măcar parţial, ceea ce mi-a fost mai drag pe lume (personalităţile care mi-au luminat anii tineri şi viaţa în general, aspiraţiile trecutului cu inocenţele şi stângăciile lor, dragostea – perdea de fum.....). Sunt uimit că la trecerea imaginară în revistă a acestor aspecte mă simt încă în interiorul trecutului meu. Poate că e vorba de spiritul de conservare, poate că vreau să renasc din propria-mi cădere fizică, să mă redescopăr. Am mai făcut eu ceva asemănător prin inserarea amintirilor din anumite perioade ale vietii şi unele încercări poetice, dar acum mă aplec cu mai multă smerenie şi temeritate asupra anilor tineri din liceul sanitar.

Ideea de a-mi regăsi colegii de la CSMF (Centrul Şcolar Medico-Farmaceutic), mi-a venit mai demult, dar niciun fost coleg nu mai putea fi reperat după atâta amar de vreme. De la terminarea şcolii foarte puţine ocazii am avut de a întâlni colegi ( Petrescu Edmond, Pena Viorel, State Nicolae, Ioniţă Petre, Rizea , Gâdea ) şi nici nu am avut isteţimea să dezvolt legăturile cu ei şi prin ei să-i regăsesc şi pe alţii. Aş fi creat pentru acum o adevărată comoară de suflet. Acele întâlniri au fost întâmplătoare şi nu prea au însemnat mai mult decât: -Salut! – Salut! Posibilitatea de a regăsi măcar câţiva colegi şi a reface amintirile din şcoală s-a ivit de la întâmplarea că l-am redescoperit pe Viorel Pena. Cumnata mea a cunoscut-o pe soţia lui Viorel şi mi-a dat numărul lui de telefon. Legăturile cu Viorel au pornit destul de timid, căci el s-a dovedit reţinut, fiind cam suferind în problemele vieţii lui, frustrat de imposibilitatea de a mai fi craiul din vremurile tinereţii şi încărcat de pesimismul socio-economic. Prin anul 2007 am reuşit să comunic mai mult cu el, atât telefonic cât şi în scris, transmiţându-ne amintiri şi impresii şi creind între noi un sâmbure de redeşteptare colegială. Mi-au plăcut mult istorioarele despre trăirile lui, cât şi talentul lui de epigramist. Îmi este greu să-i înţeleg închistarea în el, pesimismul cras. Mi se pare că nu ar avea motive pentru aşa ceva şi apoi dacă îmbrăţişează pesimismul, îl poate amplifica, ca pe un organ care fiind stimulat devine performant (!). I-aş da multe sfaturi cum să se trateze de pesimism, dar el este foarte tenace în percepţia vieţii.

Percepţia mea despre viaţă aş vrea să o împărtăşească şi el şi o prezint mai jos, considerând că are valabilitate pentru toţi oamenii:

„Dacă tânjeşti după o utopie, dorinţa ta se îndreaptă de fapt către o armonie individuală şi socială. Aceasta armonie nu a existat niciodată, întotdeauna a fost un haos. Totul în jurul nostru este divizat în diverse aparenţe. Niciuna dintre aceste aparente nu prezintă realul întreg. Ele arată însă că omul este divizat în el însuşi, iar acestea sunt proiecţiile conflictului său interior. Omul nu are unitate lăuntrică şi, prin urmare, nu este în stare să creeze o societate, o umanitate unică, nici în afara lui. Cauza nu se găseşte în exterior. Exteriorul este doar o reflectare a fiinţei sale lăuntrice. Nu esti niciodată mulţumit cu ceea ce eşti şi cu ceea ce ţi-a dăruit Dumnezeu, deoarece atenţia ta se indreaptă întotdeauna spre altceva. A fi viu înseamnă a avea simţul umorului, a avea o profunda calitate de a iubi şi de a te juca în voie. Sunt absolut împotriva oricăror atitudini negative în privinţa vieţii, iar respectul acordat Divinului a reprezentat întotdeauna o negare a vieţii. Pentru a transforma acest respect în ceva pozitiv trebuie să i se adauge neapărat calitatea jocului, simţul umorului şi iubirea (Se întăreşte concluzia că unde dragoste nu e, nimc nu e). Respectul faţă de viaţă este singurul fel de respect care poate fi arătat Divinului, deoarece nimic nu este mai divin decât viaţa însăşi. Folosiţi-vă energia în iubire, folosiţi-o în acţiuni creatoare, în prietenie, în meditaţie; indreptaţi-vă spre ceva care să vă înalţe şi cu cât vă înălţaţi mai mult, cu atât întâlniţi mai multe izvoare de energie care stau la dispoziţia voastră. Facem cu toţii parte din aceeaşi energie a vieţii, din aceeaşi existenţă oceanică şi tocmai datorită faptului că rădăcinile noastre sunt ancorate în aceeaşi unitate, este posibila iubirea. “

Sâmburele de revedere cu mai mulţi colegi a încolţit după aflarea de la Viorel Pena a localităţii de domiciliu a lui Achimoiu Petre. Achimoiu ăsta s-a dat în spectacol pe postul de televiziune Trinitas. M-a sunat Viorel şi mi-a spus că fostul nostru coleg Achimoiu cântă pe acel program. Am tresărit forte emoţional, la gândul că-l voi descoperi pe un fost coleg şi că el va avea cheia pandorei şi pentru alţi colegi. Norocul a stat şi în mijloacele moderne de investigare, miraculoasele computere. Am accesat pe internet şi am depistat numărul de telefon al lui Achimoiu Petre, din localitatea Corbi.. Emoţii până la refuz. Ce va fi la capătul firului? Mi-a răsuns Petrică, pe un ton foarte plăcut, dornic şi el de regăsire a foştilor colegi de şcoală sanitară, chiar dacă el ne-a fost coleg doar un an. I-am trimis brosura privind amintirile mele despre şcoala sanitară şi el mi-a trimis un colet conţinând un DVD şi o broşură care mă puneau în temă cu viaţa lui artistică. Gospodar cum este a considerat că-i bine să pună în colet şi un pet cu ţuică făcută de el şi cu 2 rotiţe de caşcaval. Toate cele trimise de el le-am primit cu deosebită admiraţie. Am reuşit să-i descopăr profilul, iar ţuica a fost un talisman pe care l-am sorbit ca pe un adevarat dor de cunoaştere. Cred că Petrică se simte încântat că este luat în consideraţie de foşti colegi care au urmat studii superioare, are respect faţă de valorile morale şi dă dovadă de o deosebită modestie. Valoarea omului stă în omul însăşi şi nu în diplome. El este un mare om şi deci o valoare pe măsură. Poate că-l gâdilă între corniţe aceste vorbe, dar are atâta minte, încât să nu împungă (sic). De la Petrică am aflat de locaţia lui Diaconescu Gheorghe (Gioni) şi am accesat din nou internetul pentru căutare. Simţeam un dor vital de a-l regăsi şi mai ales că plana pe cerul minţii melle, ca o pată de conştiinţă, răutatea pe care am comis-o de a-l pălmui o dată, când îl bătuse pe Cristogel ( coleg care avea handicap sever – cifoză pronunţată). L-am sunat pe Gioni Diaconescu şi i-am spus cine sunt şi că mă bucur că am dat de el. Mi-am dat seama că l-am intimidat şi i-am reproşat de câteva ori că îmi vorbea cu “dumneavoastră”, doar am fost colegi de clasă, dar a tinut-o pe a lui, justifcându-se că eu am făcut o facultate şi că nu-şi permite să mă tutuiască. Am aflat de la el că este foarte necăjit, căci a rămas văduv şi e foarte grea singurătatea. Mi-a mai prezentat şi problemele lui de sănătate şi m-a convins că are motive să vorbească precum un moşneag necăjit, fără speranţe de refacere psihică.

Cea mai apetisantă apariţie a fost a lui Bâlcan Ioan, alintat de noi Nicu. Răscolind prin amintirile lui, Viorel Pena mi-a spus că Nicu locuieşte în Câmpina. Imediat am căutat pe net în Cartea de Telefoane a ROMTELECOM şi am dat de numărul lui. Simţeam că-mi tremură picioarele de emoţia impactului conversaţiei. Pe Nicu l-am divinizat pe timpul şcolii ca pe o puritate de itan, cu o inteligenţă ieşită din comun. Nu ştiam ce surpriză voi avea cănd voi dezvălui cine sunt şi ce vreau. Foarte dezimvolt mi-a luat piuitul când a spus că vrea să mă vadă cât de repede şi dacă nu pot merge eu la el, vine el la mine. M-a complexat oarecum căci mă gândeam că nu voi fi la înălţimea aşteptărilor lui, că-l voi decepţiona. Vezi Doamne, el fusese medic stomatolog şi în percepţia mea trebuia să fie foarte bine aranjat la casa lui, iar eu ce-i ofer dacă mă vizitează? Intervenea percepţia asemănătoare cu a lui Gioni Diaconescu. Dezinvoltura verbală a lui Nicu, bonomia care se degaja, conversaţiile dese care au urmat, mi-au picat foarte bine la suflet şi să nu-mi mai pun probleme de maximă etichetă, ci pur şi simplu că trebuie să ne revedem. I-am trimis şi lui amintirile despre şcoala sanitara şi despre seviciul sanitar şi m-a gratulat mult, ceea ce mă cam strângea în spate căci de fapt adevărul e pe undeva pe la mijloc. Am depus multe eforturi să readuc în minte trecutele trăiri. Dacă am reuşit înseamnă că am un pic de minte, căci mintea nu este nimic altceva decât o colecţie de amintiri din trecut, din care se construiesc toate imaginile şi visele.

În primăvara anului 2009, spre sfârşitul lunii mai, am avut plăcerea să-l am musafir pe Nicu împreună cu soţia lui. E greu de descris impactul rergăsirii. Poate a fost ca o imagine luminoasă şi transparentă, o fereastră prin care vedeam copilul coleg Ionică Bâlcan. Vibra atât de tare în sufletul meu încât puteam comite multe stângăcii de comportament. M-am autosugestionat că în caracterul unui domn de talia celui care stătea în faţa mea trebuie să existe o conceptie asemănătoare privirilor mele : Realitatea este că fiecare este unic, fiecare are o anumită individualitate. Trebuie să renunţăm pur si şimplu la ideile noastre despre cum ar trebui oamenii să fie; ele trebuie înlocuite cu ideea că, indiferent cum ar fi, oamenii sunt frumoşi. Nu se pune în nici un fel problema lui "ar trebui să fie"; cine suntem noi pentru a impune un "trebuie" asupra altcuiva? Dacă existenţa vă acceptă aşa cum sunteţi, cine sunt eu pentru a nu face la fel? Este necesară numai o schimbare de atitudine; este ceva foarte simplu, odată ce ideea este acceptată de gândirea voastră: fiecare om este unic, fiecare om este aşa cum este, şi trebuie să fie aşa cum este. Acesta este adevăratul respect pentru individualitate, pentru oameni, aşa cum sunt ei. Intreaga omenire ar fi într-un cu totul alt spaţiu, mult mai plin de iubire şi de împlinire, dacă i-am accepta pe oameni aşa cum sunt ei.

Percepţia asta trebuie să-l lumineze şi pe Petrică, pentru a-şi învinge modestia cam exagerată şi pe Gioni Diaconescu, scufundat în propria-i depreciere.

Cu viziunile astea mi-am întâmpinat colegul şi m-a cuprins o bucurie imensă când am văzut câtă bună dispoziţie s-a creat, cât de uşor am devenit foarte tineri şi talentaţi. Nicu şi soţia lui, Daniela, m-au încântat cu buna lor dispoziţie şi cântecele lor, de parcă locuiau în casa sufletului meu. Nu ştiu dacă am reuşit să ofer, în totalitate, sejurul pe care şi l-au dorit, dar ei mi-au spus că s-au simţit bine mai ales că ingredientul principal a fost sufletul.