Şcoala medie tehnica sanitara
de Mircea Iordache
Prin luna august a anului 1953, ne-a luat tăticu de mânuţe, pe mine şi pe surioara Olica, la tren şi hai la Bucureşti să dăm examen la Şcoala Medie Tehnică Sanitară. Cu tramvaiul am ajuns la Cinematograful Patria, am luat-o pe o stradă care trece pe lângă cinematograf şi la primul colţ am dat de Strada Pitar Moş şi de clădirea şcolii. Era o clădire în stil medieval, de fapt un complex de clădiri, cu o poartă mare din fer forjat şi curte interioară cu câţiva castani şi bănci cu scânduri, aplicate pe schelete din fontă. Tăticu a făcut ceva investigaţii pentru o eventuală încurajare şi a ajuns la domnişoara Roşculeţ, o domnişoară întârziată, dar tare de treabă. Îmi amintesc de curtea aceea interioară, cu castani bătrâni, cu bănci grele şi cu candidaţi mulţi, că am fost cam zece pe loc. Dintre candidaţi îmi revine în minte, mai pregnant, spatele gras ca de babet şi faţa de copil al unei candidate, care se simţea cam marginalizată şi căuta apropierea de unele fete. A reuşit să se apropie pe tot parcursul examenelor de surioara mea, dar nu ştiu dacă a fost admisă căci nu am mai văzut-o în timpul anului şcolar. Examenul a fost interesant. Am fost introduşi mulţi candidaţi într-o sală mare, luminoasă, aşezaţi câte unul în bancă şi nu aveam grijă decât de strunirea emoţiilor şi de rezolvarea cât mai bună a subiectelor. Am dat examene scrise la Limba Română şi la Matematică, iar examen oral am susţinut la Română, Matematică şi Constituţie. Eram tare mulţumit, mândru chiar, că stăpâneam subiectele şi nu m-am făcut de râs. Nici nu mă gândeam la note, ci doar la a-i face pe examinatori să fie mulţumiţi de prestaţia mea. Am reuşit bine şi Olica de asemeni. Oani mi-a zis că am obţinut notă foarte mare, clasându-mă printre primii. Poate c-o fi fost aşa, poate nu, că Oani mai obişnuia să le înflorească, dar cert e că am intrat bine, ca dovadă şi numirea mea ca secretar de clasă. Ce mic eram, 1,31 m. înălţime şi doar 36 kg şi totuşi eram uns cel mai mare din clasă! Ungerea asta mi-a ajutat foarte mult, dacă mă refer la faptul că după îmbolnăvirea de scarlatină, din toamna anului I, am avut greutăţi cu recuperarea materiei. Funcţia asta de secretar al clasei îmi oferea dreptul de a participa la susţinerea examenelor semestriale de către toţi colegii şi abia la urmă eram şi eu examinat. Aşa s-a făcut că eu treceam cu atenţie prin materiile de examen şi am reuşit să mă descurc onorabil. Ceva mai greu m-am descurcat la Chimie, unde mi se părea tare încurcată materia şi tare confuz în examinare domnul Rizescu. Aici cred că am fost atins de aripa îngerească a domnişoarei Roşculeţ şi de prestaţia mai mult decât onorabilă pe care am avut-o, cu o notă de 10,00 înainte de a mă îmbolnăvi.
Dintre profesorii din Şcoala Sanitară, care mi-au marcat existenţa, reţin:
• Domnul Gregorian Mihail, poreclit Gogoloi, pentru constituţia fizică grăsană şi comportamentul cam ursuz. Avea cam la 55 ani, semăna cu un urs blând şi relaţia profesor - elev, dintre dumnealui şi mine a fost foarte bună. Îl respectam, cum de altfel respectam pe oricare profesor, ca pe o zeitate, neştiind cum să trec cât mai umil prin faţa dumnelui şi să-i captez privirile în timpul orelor de curs. Făcea parte dintre profesorii care, în timp ce predau lecţiile, priveau , parcă, numai la mine şi eu mă străduiam să-mi ţin atenţia la maximum. Domnul Gregorian punea mare accent pe gramatică şi eu mă descurcam foarte bine la această parte a limbii române, drept pentru care era mai îngăduitor la literatură. Povesteau colegii că într-o pauză a mers Gogoloi la grupul sanitar ca tot omul şi un drăcuşor de coleg s-a suit pe peretele despărţitor să-l vadă în timpul supliciului. S-a speriat, un pic, Gogoloi, a început să scoată nişte sunete din gât, asemănătoare cu ale purceilor când simt prezenţa oamenilor şi şi-a ferit cât a putut de repede ruşinea de văzul infractorului;
• Domnul Kobb David, profesor de Matematică, cam de 55 ani, un domn înalt, robust, cam adus de spate, purta ochelari cu ceva dioptrii, bruneţel, cam chelos, cu o faţă ce aducea cu a lui Ciorbea, unul dintre primii miniştri de după 89. Cred că preda bine. Eu înţelegeam aproape bine lecţiile, din expunerile dumnealui şi mai completam cu înţelegerea conţinutului în timp ce explicam altor colegi, care mă rugau să-i fac şi pe ei să priceapă. Avea un stil mai propriu de a stimula învăţarea. Pentru a împiedeca plagierile la lucrările scrise, îi plasa pe cei mai buni în bănci separate, mai la vederea lui. Metoda asta crea o senzaţie de măreţie şi de responsabilitate, încât ne făcea să dorim această poziţie ”privilegiată” . Obişnuia să facă şi concursuri la nivelul întregului an de studiu, format din patru clase. La un asemenea concurs am primit nota nota maximă+++. Era a doua oară în viaţa mea, după cea de la Gramatică, din clasa a V-a, de la domnul Nicu Coman.
Am fost elogiat, la fel ca şi Mirică, un băiat înalt de 2m şi slab ca Pantera Roz, de la o clasă paralelă;
• Domnul Rizescu Aurelian, profesor de
Chimie şi Fizică, un domn cam la 55-60 de ani, înalt, brunet – grizonat, un pic adus de spate şi pitoresc în felul de comportare şi exprimare. Avea unele expresii care-l defineau: „ mă, întâi te speli pe chicioare şi pe urmă la cur?”; „Vrei să faci din rahat ghici şi să şi plesnească!” Pe la începutul anului şcolar am obţinut o notă maximă la dumnealui, pentru răspunsuri din bancă, dar, după cum am mai spus, din cauza unei scarlatine, care m-a ţinut departe de şcoală vreo trei săptămâni, am avut goluri de cunoştinţe şi singura cunoştinţă care m-a salvat de la corigenţă la domnul Rizescu cred că a fost domnişoara Roşculeţ. Poate era cam sever, poate nu a tratat şi cu un pic de suflet situaţia mea şi m-a taxat cu media minimă, dar pentru mine a rămas un venerabil domn şi am fost profund afectat la aflarea, peste câţiva ani de la terminarea şcolii că s-a stins. Poate şi noi am contribuit la durata vieţii acestui mare sufletist în ale culturii pentru o instrucţie sănătoasă, prin insatisfacţiile pe care i le procuram:
* Domnul doctor Ioaniţescu George, profesor de Anatomie, cam de 58-60de ani,un domn cam bondoc, şaten – albit, cu capul mare, faţa rotundă şi cu o chelie avansată. Era un fumător înrăit, până la aprinderea ţigării de la ţigară. Preda destul de bine, dar era cam grăbit la predare şi ne-a determinat sa cam stenografiem cursurile. Prin prisma împrejurărilor am avut multe ore de anatomie, ţinute în Sala de Disecţie a Facultăţii de Medicină. Am fost impresionaţi, la început de vitrinele cu organe şi fetuşi în formol. Pe mese cu plăci de azbest se aflau cadavre îmbălsămate, pregătite pentru disecţii, sau în anumit grad de disecţie. Mai apoi ne-am simţit intoxicaţi de mirosul greu emanat de cadavre şi formol. Mirosul greu era completat de fumul emanat de ţigări, căci domnul Ioaniţescu fuma zdravăn, iar pe lângă el, pe furiş, fuma majoritatea clasei;
* Doamna Pena Elena, profesoară de Limba Rusă şi dirigintă, doamnă cam la 35 ani, blondă, suplă, foarte plăcută, soţie de colonel, bonomă – mămoasă. Impresia mea era că nu avea o căsnicie fericită şi căuta alinare în băiatul ei – colegul nostru, Viorel, sau poate avea alte probleme de familie şi societate. În comportarea faţă de elevi nu am observat să-şi trateze fiul cu părtinire. Şi eu o priveam ca pe mama mea din Bucureşti, dar numai la figurat. Transmitea elevilor mult respect prin bunătatea de care dădea dovadă. Pe tot parcursul şcolii nu am auzit niciun ton ridicat, ceea ce ne făcea să ne simţim oribil dacă o supăram cu ceva. Mi-a fost, de multe ori, dor să o revăd şi să-i mulţumesc pentru sufletul cald pe care ni l-a dăruit, dar m-am lăsat dus de valul vremurilor, realizând abia azi ce mult mi-e dor de dânsa;
* Domnul doctor Mihai Ionescu, profesor de
Chirurgie, director al Secţiei de Ortopedie de la Spitalul Brâncovenesc. Era un domn cam la 45 de ani, de înălţime medie, şaten, faţă bonomă. Eram tare mândru că avem profesor un asemenea om, director al Spitalului Brâncovenesc şi şef al Secţiei de Ortopedie. Ne dicta cu vorbe clare, pe înţeles. Se cobora la potenţialul nostru de înţelegere. Cu dumnealui făceam şi practică la spital şi am avut ocazia să asist în timp ce efectua operaţii. Experienţa a fost cam agitată de faptul că am fost nevoit să mă urc pe un taburet, pentru a vedea mai bine şi acesta era cu şurub. S-a rotit un pic şi am căzut cu zgomot pe mozaicul sălii. Toate privirile operatorilor s-au întors către mine şi cred că au realizat corect întâmplarea şi că m-am retras speriat, ca o râmă în pământ. Se poate să fi crezut că mi s-a făcut rău de ceea ce vedeam. Ruşinat foarte, am ieşit din sală şi am rămas marcat pentru mult timp de greşeala aceea;
• Domnul doctor Negreanu, profesor de Boli Infecto – Contagioase, şef de secţie la Spitalul Colentina, un domn cu înălţimea sub medie, cam de 35-40 de ani, bruneţel, cu faţa albicioasă. Preda lecţiile cu un elan molipsitor şi era pasionat de activitatea educativă. Am efectuat cu dumnealui şi practică de specialitate la Spitalul Colentina, în secţia pe care o conducea. Ne impunea multă responsabilitate, repartizându-ne bolnavi, pentru completarea fişelor de observaţii cu anamneza şi observaţii heredo – colaterale. Observam că ne bucuram de mai mult respect decât cel acordat studenţilor, pentru seriozitate şi calităţi profesionale.
L-am decepţionat şi am rămas consternat de ultimul răspuns pe care l-am dat la examinarea practică. Era vorba despre tipul de comprese care se aplică în caz de colici abdominale. Îmi e teamă şi acum să redau care era răspunsul, căci şi acum aş putea greşi, cred că am spus, atunci că erau necesare comprese reci, pornind de la ideea combaterii inflamaţiilor care se caracterizează prin patru simptome: rubor, color, dolor şi tumor;
* Domnul doctor Petrescu, profesor de Parazitologie şi directorul şcolii. Era un domn bruneţel, de statură medie, cam la 45 de ani. Pentru mine a fost tare ciudat, că în a doua oră de venire la clasa noastră m-a ascultat şi mi-a dat nota maximă, în ora a treia m-a ascultat din nou şi am primit aceeaşi notă, în a patra la fel, apoi nu m-a mai asculta până la sfârşitul semestrului. Mi s-a creat o responsabilitate a învăţării, pentru a nu-l dezamăgi pe domnul profesor. Au fost şi unele date când nu mă simţeam pregătit, dar am avut norocul încrederii prea mari, pe care o avea în mine şi nu mă examina;
* Domnul doctor Vonica, profesor de Igiena Alimentară şi director la SANEPID-ul „23 August”. Era un domn cam la 55 ani, şaten, plinuţ şi bonom. Preda bine şi era apropiat elevilor. În cadrul practicii am făcut o descindere, cu dumnealui la Fabrica de dulciuri „Semagra”. În curtea fabricii era un fel de şopru şi erau depozitate calupuri mari din seminţe de floarea soarelui, rezultate după operaţia de presare şi extragere a uleiului. Am dedus că erau tare gustoase şi am înfulecat cu lăcomie, dictată şi de foamea specifică vremurilor acelea şi avidităţii specifice procesului nostru de creştere. Am fost duşi, apoi, la parterul unei clădiri în care se desfăşura procesul tehnologic de preparare a produsului Halva. Acolo am mai completat locurile rămase în stomăcele, ba chiar am simţit un prea plin. Mare ne-a fost dezamăgirea când am ajuns la etajele I şi II şi am dat de bomboane fondante, ciocolată, rahat şi rahat cu nucă, de care nu ne mai puteam apropia că nu mai aveam loc în noi, iar de luat acasă nu era voie. Când am ajuns la internatul şcolii mi s-a cam aplecat de atâta halva şi de atunci au trecut ani buni fără a mai pune halva în gură. În timpul practicii organizate în Alimentaţia publică, am mai avut ieşiri cu felcerul Anghelescu, un tip înalt, şaten, cu faţa alungită, pus mai mereu pe glume cu elevii. Avea ca preferinţă vizita la birturi, unde se găteau ciorbe de burtă. Am fost dus şi eu odată la aşa ceva şi am servit o ciorbă de burtă, dar nu prea am rămas plăcut impresionat de gust. Mai mult m-a impresionat trecerea pe la cofetării, la care uneori rămâneam doar cu salivaţia;
• Domnul doctor Kessim (!), profesor de Igiena Muncii, domn cam pe la 60 de ani, brunet– grizonat, cu vederile cam slabe şi cu o comoditate ieşită din comun. Nu se dezlipea de catedră, dar era mereu bănuitor că este deranjat şi copiat, încât se repeta des cu:
„ Te văd, te văd!”. În timpul orelor dumnealui, unii dintre elevi ( Vrabie, Şerban, Pahonţu, Mihăilă, Neagu ), mai obrăznicuţi, jucau zaruri sau table, aşezaţi pe podeaua din spatele băncilor. Aceeaşi, sau chiar şi alţii săreau pe fereastră, drept în stradă şi părăseau ora, mergând la film sau la întâlniri cu fete;
* Domnişoara doctoriţă Nacu, profesoară de Fiziopatologie şi Anatomie Patologică. Era tânără şi foarte frumoasă, şatenă cu părul lung, dar şi foarte tenace şi severă. Preda foarte bine, dicta cam repede, forţându-ne să stenografiem şi ne ţinea continuu în alertă de ascultare. Chiar dacă ascultarea era bazată mai mult pe lucrări scrise, anunţate, lucrările erau atât de dese şi materia era grea încât nu puteam să ţinem pasul. Aşa s-a făcut că în pauza dinaintea unei ore în care trebuia să dăm o lucrare anunţată, ne-am mobilizat rapid să fugim de la oră. În perioada aceea aveam clasă ale cărei geamuri dădeau în curtea interioară. Mă şi văd pe pervazul geamului în stare nehotărâtă, dar eliminată rapid din solidaritate colegială. Am sărit în curtea interioară, am urcat o scară interioară ce ducea pe acoperişul şcolii ( o platformă bituminată, care avea balustrade şi pe care în timpul liber mai urcam pentru uşoare miuţe ). Nu a trecut prea mult acolo sus că am auzit vocea răsunătoare, de pe scară, a doamnei pedagogă Duma, care ne cerea să coborâm rapid. Doamna Duma era cam la 40 de ani, o şatenă cărnoasă, dar nu grasă şi avea o bunătate respectabilă. Ne era ruşine să o supărăm cu ceva. Coborând scările am primit câte o palmă, părintească, după ceafă. Îmi venea să intru în pământ de ruşine. În clasă ne-am instalat în bănci, căzuţi de nereuşita acţiunii şi de grijile urmărilor. Am luat poziţia de drepţi la intrarea domnului director Petrescu. Am fost certaţi, ameninţaţi cu desfiinţarea clasei şi împrăştierea pe la alte clase. Cu umorul lui, specific, Scundu Vasile se ridică şi în numele clasei îşi ia angajamentul că nu se vor mai repeta asemenea abateri şi vom fi o clasă model. Având în vedere că nu el era şeful clasei şi ca atare nu înţelegeam de ce se bagă, eram ca nişte bombe gata să explodăm de râs. Chiţăiam a râs şi ne forţam să nu ne deconspirăm. Domnişoara profesoară nu a fost de faţă, ci numai doamna dirigintă Pena. Domnişoara a devenit ceva mai indulgentă, după acel episod. La acţiunea noastră nu au participat doi colegi, Pena Viorel ( fiind băiatul dirigintei, l-am înţeles) şi Pahonţu Virgil, ca de obicei pe contre cu opinia clasei. La examenul semestrial, pe obiectul Fiziopatologie şi Anatomie Patologică, ne aşteptam la răzbunarea domnişoarei, dar nu a fost aşa. Pe lungul clasei s-a aşezat o masă lungă şi bănci de o parte şi de alta. Am fost introduşi în examen câte 8 sau 10, iar în capătul mesei trona domnişoara profesoară. Ni s-au împărţit bilete şi am început să le pregătim pentru răspuns. Era greu să ne concentrăm pentru răspunsurile noastre căci în timp ce era ascultat un coleg, dacă nu ştia ceva se cereau intervenţii de la ceilalţi. Am fost atent mai mult la ce vorbeau cei din faţa mea decât la ce aveam de răspuns la biletul meu. Îmi dădeam seama că ştiu subiectele mele, dar nu aveam o ordine în gândire. Pe de altă parte aveam lângă mine pe insistentul Petrică Ioniţă care-mi solicita ajutor şi în mare parte am reuşit. Norocul meu cel mare, a venit de la biletul uni coleg din faţa mea şi a fost că am răspuns bine la două întrebări la care ceilalţi nu au ştiut să răspundă. Spre plăcuta mea surpriză, domnişoara mi-a zis că nu mai trebuie să susţin şi biletul meu, că îmi mulţumeşte şi mi-a dat nota maximă. Nici nu mai ştiam cum să ies din clasă de fericit ce eram. Pe deasupra era şi bucuria scăpării de ultimul examen şi descătuşarea că pot să merg bucuros acasă pentru sărbătorile de iarnă. Mai mult decât atât, când a ieşit din examen, Ioniţă a venit direct la mine şi mi-a mulţumit pentru ajutor, căci a luat şi el nota maximă şi poate să ducă vestea plăcută la familia lui care ţinea foarte mult la rezultatele lui şcolare. S-a oferit să-mi dea o prăjitură şi am mers imediat la o cofetărie;
* Domnul doctor Schwartz, profesor de Medicină Internă şi director la Spitalul de Boli Interne Bucur. Cred ca era un doctor bun, de naţionalitate evreu. Preda destul de bine încât să ne putem lua notiţe şi nu era prea pretenţios. Am făcut şi practica spitalicească, cu dumnealui şi aveam cuvinte de apreciere mai bune decât studenţii practicanţi. Aceştia aveau un nivel de asimilare mai greu decât noi, datorită vârstei şi superficialităţii;
* Doamna doctoriţă X, profesoară de Obstetrică şi Ginecologie, era o doamnă împlinită şi plinuţă, cam la 45 de ani, şatenă, cu faţa rotundă, tenul gras, cu părul strâns în coc. Pot spune că semăna cu actriţa Draga Olteanu, în vremurile ei de succes. Preda binişor, dar eu nu prea înţelegeam fenomenul şi am fost notat ca atare;
* Domnul Zăvoianu Dinu, profesor de ALA, director ALA în Ministerul Sănătăţii, un domn cam la 45 de ani, şaten, cu figura ştearsă şi cu un comportament ciudat. Preda foarte grăbit şi avea satisfacţii în a ne scoate la tablă într-un fel de blitzuri de testare. Scotea la tablă câte 7-8 elevi şi-i fulgera cu câte o întrebare, din care rezultau 1-2 note mari iar în rest numai de 1, 2, şi 3. Când eram scos la tablă mă simţeam hipnotizat şi dădeam doar bruma din tot ce învăţasem pentru lecţie. La terminarea semestrului ne-a comunicat mediile şi am aflat cu nedumerire plăcută că toţi aveam medii mari. A şmecherit catalogul, transformând notele din mici în mari. După surpriza asta, plăcută pentru noi, a urmat alta spectaculoasă. A pus un elev să păzească la uşă şi a început să ne dicteze Marşul Căcănarilor: „ Dacă mănânci fazan sau icre negre / dacă mănânci fasole sau păsat / totul păstrează a naturii lege / şi se transformă în căcat. / ( refren ) Trageţi la pompe, natura s-o golim / şi cui nu-i place, să ne pupe unde ştim / trageţi la pompe să pută şi-mprejur / şi cui nu-i place să le futem muma-n cur. / Natura asta le-a făcut pe toate / căci pentru gură făcu pe bucătar / pe croitor, să ai ce pune-n spate / iar pentru cur făcu pe căcănar. / ( refren ). După asta a cântat melodia în surdină şi a repetat cu noi de două – trei ori. Recunosc, că a fost lecţia cea mai uşor asimilată şi am păstrat-o cel mai bine în minte. Atunci aveam ochii dilataţi de mirare şi admiraţie, iar acum am reflecţii contradictorii, asupra comportamentului domnului profesor.
Îmi amintesc ceva mai „pneumogastric” şi de alţi profesori: profesoara de Farmacologie, profesoarele de Microbiologie (Poenaru şi Brociner), Gimnastică (Târnoveanu), profesoara de Geometrie, Muzică (Domnul Văduva), Biologie (d-na Stancu – sotia compoziorului şi dirijorului Dumitru Stancu). Despre profesoara de Geometrie îmi aduc aminte de o întâmplare comică: aveam un coleg Darie de la o clasă paralelă, coleg care nu se descurca la învăţătură, căci nu avea cămin şi dormea pe bănci în şcoală. Toată ziua se văita „ mi-i somn, mi-i somn”. A fost scos la tablă de doamna profesoară şi pus să deseneze un paralelogram. Darie al nostru a făcut un dreptunghi cu un triunghi deasupra , ceea ce simboliza o căsuţă. Doamna profesoară, cam peltică a inceput să-l ameninţe: „ Dalie, ai să lămâi Dalie!”, la care Darie supărat a zis: „ Doamnă să mai fie şi gutui, nu numai lămâi!”
Noi am râs pe înfundate, dar am băniuit că-l va costa scump gluma aceia. Desigur că Darie n-a putut termina mai mult de anul I, rămânând repetent.
Dintre colegi reţin: Achimoiu Petre, Alexandru Eugen, Balcan Ioan, Căciulă Nicolae, Cristogel Sandu, Datcu Viorel, Diaconescu Gheorghe, Dinu Ignatie, Dorobanţu Ion, Florea Dumitru, Ioniţă Petre, Iordache Nicolae, Marinescu Elefterie, Mătuşoiu Gheorghe, Mihăilă Teofil, Neagu Gheorghe, Negrea Aurelian, Pahonţu Virgil, Pena Viorel, Petrescu Edmond, Petrică, Kim Goang He, Scundu Vasile, Şerban Florea, Vasilache Marcel,Voicu Gheorghe,Vrabie Gheorghe. Toţi colegii erau silitori, dar mai în faţă ieşeau: Balcan Ioan, Petrescu Edmond, Pena Viorel, alături de care mă situam şi eu în oarecare măsură. Pe parcursul şcolii s-au ridicat şi alţii: Diaconescu Gheorghe, Ioniţă Petre, Dinu Ignatie, Scundu Vasile. Menţionez că pe unii mi i-am reainintit după mai mute discuţii cu Viorel Pena, căci a avut Viorel un carneţel în care şi-a notat câte ceva, în anul I, despre profesori şi colegi.
- Cel mai apropiat pe tot parcursul şcolii mi-a fost Ioniţă Petre, coleg de bancă. Era un băiat cu capul rotund, luminos, cu început de chelie chiar din timpul şcolii. Ne potriveam, fiind amândoi micuţi de statură şi ambiţioşi la învăţătură. Părinţii lui erau ţărani – gospodari în comuna Afumaţi, lângă Bucureşti. Petrică făcea, de obicei, naveta şi numai în iernile grele stătea la gazdă. Când făcea naveta i se cam micşora timpul de învăţat şi mai avea şi unele greutăţi cu luarea notiţelor, din care cauză apela la notiţele mele. M-a invitat o dată la el acasă şi m-a impresionat foarte plăcut gospodăria lor. După terminarea şcolii am mai ţinut un timp corespondenţă şi chiar ne-am întâlnit. Am constatat că a progresat mult şi a intrat la facultate, la medicină, în timp ce eu am luat-o pe linia ingineriei. A devenit mai dezinvolt şi mulţumit de succesele lui, atât pe linie profesională, cât şi la femei. Din cauza poftei de mâncare pe care o avea, pe când era elev, colegii îl poreclise Găman. A devenit şi mai găman, privitor la pofta de viaţă. După ce a terminat facultatea, mi-a trimis o scrisoare prin care mă ruga să-l cunun. Eu eram proaspăt căsătorit şi cu majore probleme financiare, încât am fost nevoit să refuz. Am mai avut reţinere şi din cauza avariţiei şi ferocităţii lui, cu înclinaţii spre „ tot ce zboară se mănâncă”. Cred că l-aş fi dezamăgit şi dacă m-aş fi ţinut apropiat de el, căci nu aş fi putut face faţă, material, solicitărilor de a participa la toate chemările lui. S-au adeverit temerile mele, după cum am aflat de la Pena Viorel. A devenit foarte avar, a schimbat 2-3 neveste, şi-a făcut vilă în Bucureşti şi nu mai „cunoaşte” pe nimeni. Încerc să-i dau de urmă, dar nu reuşesc.;
- Balcan Ioan, un băiat fin, înalt, păr negru-lins, faţa albă. Era calculat, avea cam cea mai bună memorie, deci şi rezultatele şcolare îl menţineau ca premiant. Era de pe la Văleni şi s-a adaptat repede la viaţa de Bucureşti. Se simţea mai în largul lui în anturaj cu colegii de prin Bucureşti ( Petrescu, Alexandru, Pena Viorel...). Nu ştiu de ce, dar nu prea am comunicat cu el pe parcursul şcolii şi eram cam gelos că nu puteam să fiu mai apropiat de el. Mi-e dor de el şi am încercat să-l găsesc prin Pagini Aurii pe internet şi până la urmă am reuşit. Nici nu pot spune cât de mare mi-a fost bucuria când i-am captat vocea la telfon;
- Cristogel Sandu era un băiat necăjit, mic şi
handicapat din cauza unei cifoze. Se simţea marginalizat, dar eu îl respectam şi nu făceam deosebire de ceilalţi, ba dimpotrivă îmi era mai apropiat. Am avut un impuls agresiv la adresa lui Diaconescu Gheorghe ( un coleg de aceeaşi talie cu noi, cam tocilar şi ambiţios ), pentru că, nu ştiu din ce motiv, l-a bătut pe Cristogel şi acesta plângea amar. Diaconescu stătea în prima bancă pe rândul din mijloc şi eu am mers la el şi i-am aplicat o palmă, care a pocnit aşa de tare că a înlemnit toată clasa şi m-am speriat şi eu. I-am strigat să nu mai repete gestul de a-l mai bate vreodată pe Cristogel. Diaconescu a început să plângă, iar Cristogel s-a liniştit şi era mulţumit că i-a luat şi lui cineva apărarea. Astăzi mă simt vinovat faţă de Diaconescu că am răspuns la bătaie cu bătaie, dar aşa aveam mintea şi impulsul atunci.
- Diaconescu Gheorghe, era un băiat tare ambiţios la învăţătură, cam tocilar, probabil că nu prea înţelegea bine ceea ce citea, pentru că era mai tot timpul gălăgie, dar prin eforturi susţinute a reuşit să se descurce foarte bine.
Cei cinci mici ai clasei ( eu, Cristogel, Mihăilă, Diaconescu şi Ioniţă ), am fost îndrumaţi şi am mers la Institutul de Endocrinologie „ C.I.Parhon”, pentru investigaţii şi tratament de creştere. Numai Diaconescu a dus tratamentul la bun sfârşit şi rezultatele s-au văzut, că ne-a lăsat tare în urmă cu înălţimea şi a căpătat nişte fălcuţe, a la Consolini ( un atlet italian, parcă discobol, căruia îi ieşeau în evidenţă fălcile ). Eu am rămas mic de statură, cu 1,52 m şi 48 kg. Am mai crescut un pic până după armată, ajungând la 1,62 . Am aflat că Diaconescu a ajuns la peste 1,80. Am regretat toată viaţa nesăbuinţa de a nu finaliza tratamentul endocrin, dar aşa a fost să fie şi nu aş mai fi fost eu, dacă eram un ins de 1,75 – 1,80m. Eu am avut drumul meu modest şi nu trebuie să-mi fie ruşine de el. Părţile bune, plăcerile, care le-aş fi avut, dacă eram mai înalt, poate că s-ar fi transformat în izvoare de defecte şi de alte suferinţe şi nu vreau să-l mâniu pe Dumnezeu;
- Pahonţu Virgil, un coleg de talia mea, un pic mai răsărit, şaten, ambiţios. Provenea de prin comuna Năeni, raionul Mizil, cred că era de familie săracă. Mă temeam de el, nu că ar fi fost mai puternic, ci pentru reacţiile violente neprevăzute. S-a certat, într-o zi cu Şerban Gheorghe şi în accesul de furie a dat cu tocul, înfigându-i peniţa în obraz. M-a provocat odată la trântă şi când era pe ce să-l dau jos m-a apucat de părţile sensibile şi mi-a zis că-mi smulge cireşelile. Am ţipat şi i-am dat drumul instantaneu şi desigur n-am putut să-l sufăr niciodată pentru atingerea intimităţii. După câţiva ani de la terminarea şcolii am aflat de la un consătean de al lui, State Nicolae, fost coleg la o clasă paralelă, că Pahonţu a murit, fiind găsit îngheţat într-un şanţ, după o seară de beţie;
- Mihăilă Teofil, un coleg mărunt ca şi mine, ambiţios, dar cu rezultate slăbuţe la învăţătură. Venea de pe la Slobozia. Avea talent la sport, mai ales la fotbal. Ca doi cocoşei am boxat într-o zi în baie, la pielea goală, la internatul acela de pe Gheadie Petrescu. Domnul Ioneţ, administratorul, tocmai terminase de făcut baie, spălându-se pe cap cu sodă, greşeală pe care am făcut-o şi eu şi care mi-a afectat pielea capului pentru toată viaţa, urmând mătreaţă şi calviţie. A apărut în baie şi Teofil şi m-a provocat la box cu condiţia să nu dăm la faţă. Ne-am bătut cu atâta străşnicie şi perseverenţă, încât piepturile ni s-au înroşit şi nu ne lăsam nici unul. Cu mare greutate am acceptat amândoi în acelaşi timp că trebuie să încetăm şi că meciul a fost egal. Sărmanul Teofil, am aflat de la un alt coleg, din clasă paralelă, Rizea, că a murit de cancer pulmonar. Asta spune încă odată, dacă mai e nevoie, cât de periculos este tutunul. Teofil era un fumător pasionat. Dumnezeu să-l ierte! ;
- Petrescu Edmond, un coleg de statură medie, brunet şi creţ, de parcă ar fi fost opera unui mulatru. Era un băiat curat, cu comportament fin şi mintea ascuţită. Vorbea un pic peltic, ceea ce-l făcea şi mai simpatic. După absolvire a fost repartizat în comuna Bobocu, lângă Buzău, pentru care m-am bucurat tare şi am avut ocazia să mă întâlnesc, de câteva ori cu el prin oraşul Buzău. M-am mai întâlnit cu el şi în armată. Eu eram în anul trei şi el era boboc. Eu eram la Mihail Kogălniceanu, iar el la o unitate militară din oraşul Constanţa. Întâmplarea a făcut ca un coleg de armată să se accidenteze, dar despre asta voi vorbi la capitolul ARMATA, şi să ajung la Spitalul Militar Constanţa. Acolo l-am întâlnit pe Edmond, însoţitor al Autosanitarei, care adusese un bolnav de la unitatea lui. Ne-am bucurat de revedere, dar mi-a spus că un caporal, şeful lui îi face viaţa grea. L-am abordat pe caporalul acela, venit şi el la spital, şi i-am explicat cât de inteligent este Edmond şi că ar fi bine să-l preţuiască pentru calităţile lui şi nu să-l chinuiască. Ce păcat că bietul Edmond n-a mai ajuns în civilie căci un accident nemilos cu Salvarea, pe care era însoţitor, l-a trecut în lumea umbrelor. Dumnezeu să-l aibă în paza Lui, după meritele şi sufletul lui;
- Pena Viorel, băiatul dirigintei, era înalt, slăbuţ, avea părul mai închis decât castaniu, lins şi cu cărare pe centru ca în filmele anilor 30 – 40, faţa albă cu un ten de domnişoară. Azi îmi dau seama că nu era deloc favorizat de mama sa în calitate de dirigintă şi nici de profesori şi îşi purta întreaga-i responsabilitate de a învăţa bine şi a fi disciplinat. Îmi dau seama că era “băiat de gaşcă”, având în vedere că nu răsufla nimic din năstruşniciile colegilor, sau poate că se confesa cu mama lui, dar avea convenţia de a nu se crea repercursiuni asupra colegilor. Eu îl veneram pentru familia lui, cu tata colonel, mama profesoară şi diriginta noastră, dar şi pentru personalitatea lui. Aveam o umbră de regret că-l simţeam cam distant faţă de mine. Mi-am dat seama aproape de terminarea şcolii că avea o tară care îl marca. La o apropiere de el i-am pus mâna pe stern şi m-am speriat când am simţit că îl are înfundat. S-a simţit jenat, de parcă ar fi fost vina lui şi mi-a spus că suferă de rahitism. Am tras o sperietură şi apoi am simţit că mi-a transmis ceva din suferinţa lui. De atunci, când îmi revin în amintire colegii, îmi revine în minte şi acel episod şi jena pe care a încercat-o Viorel. L-am reîntâlnit după ani buni de la terminarea şcolii şi atunci într-un “ el fugitivo” generat de lipsa lui de volubilitate. L-am simţit reţinut şi mi s-a părut că se află pe alt val de interese şi trăiri, că se scutură de prezenţa mea. M-am bucurat foarte mult când am aflat că a ajuns medic stomatolog şi că are mari veleităţi artistice. Mai apoi cred că nu aş fi dat de urma lui dacă întâmplarea nu ar fi făcut ca soţia lui să fi fost colegă cu cumnata mea. După ieşirea la pensie am pus de multe ori mâna pe telefon pentru a da de Viorel şi de unele urme ale copilăriei mele. Mi-am înfrânat pornirile, dar de câteva ori am reuşit să comunic, la început ceva mai şters şi apoi am simţit şi dorinţa lui de comunicare. Puţini oameni mai au azi sentimente şi am descoperit că Viorel e altul decât mi-am închipuit cândva ca fiind rece şi distant. M-a surprins intr-un mod extrem de plăcut scrisoarea primită de la el în miez de octombrie 2007. Am descoperit un suflet foarte fin şi sensibil şi un caracter frumos, la care au contribuit şi asperităţile vieţii, care nu au fost puţine şi uşoare. Credeam că el a fost favorizat de poziţia socială a părinţilor şi m-am înşelat;
- Iordache Nicolae, coleg provenit de prin zona Nehoiu, judeţul Buzău. De la Viorel Pena am alat de curând că Nicolae era de fapt din comuna Amaru, raionul Mizil. S-a întâmplat o minune a coincidenţelor: tatăl lui se numea Nicolae, ca şi tata, mama lui se numea Sanda, ca şi mama. Aşa se făcea că eram consideraţi, uneori, fraţi şi aveam o afecţiune, neexprimată, unul faţă de celălalt. El era un tip brunet, solid, cu păr negru bogat, sprincene grosuţe, cu 2-3 ani peste vârsta noastră. Era tenace la învăţătură şi deşi nu era printre premianţi se bucura de consideraţia profesorilor şi de respectul colegilor. Era de ajuns să roage frumos pe vreunul dintre colegi, asupra comportării sau pentru o anumită altă problemă şi i se respecta rugămintea. Eu am fost privilegiat de „ frăţia” lui, căci în momentele grele intervenea şi mi se ameliora situaţia. Nu ştiu de ce nu am fost şi coleg de bancă cu el, sau poate intuiesc, căci i s-a dat în grijă îndrumarea lui Kim Goang He, un coreean venit din Coreea de Nord, în timpul războiului cu Sudul. Acest Kim semăna mult la chip şi la comportament cu Nicolae. S-au potrivit foarte bine şi s-au legat, poate chiar pentru toată viaţa. După câte am înţeles Kim s-a întors în Coreea, dar a ţinut corespondenţă cu Nicolae. Îmi pare nespus de rău că nu mai dau de ei. Voi face încercări să-i regăsesc, cu mijloacele astea moderne, dar nu sunt sigur că-i voi regăsi şi cine ştie dacă mai trăiesc. Regret mult că nu am avut mintea de acum să pricep cât de preţioase sunt anumite legături în viaţă şi să ştiu a le păstra;
- Kim Goang He, a venit să studieze în România, din cauza războiului, în desfăşurare, dintre Nordul şi Sudul Coreei. Era un băiat soliduţ, cu capul mare, semănând mult la construcţie cu Iordache Nicolae, deosebindu-se doar la ochi, el avându-i asiatici. Se descurca greu cu învăţătura deoarece nu cunoştea suficient limba noastră, dar făcea eforturi susţinute şi stătea lipit ca de un frate de Nicolae. Era bonom, dar când îi sărea ţandăra nu era de glumit cu el;
- Scundu Vasile, un băiat şaten, de statură medie – atletică ( a fost chiar suliţaş la Dinamo ), foarte isteţ, dar nu prea se omora cu cartea. Provenea de prin Oltenia, de la Tismana şi era tare şugubăţ. Am povestit mai sus de intervenţia lui pentru scuzarea clasei, în faţa directorului Petrescu. În pauzele dintre ore se aşeza pe treapta din faţa clasei şi începea să scârţâie la muzicuţă. Nu prea ştia să cânte şi se străduia cu unele melodii de începător, ca de exemplu: „ şchioapa, şchioapa, sare groapa” şi „a fătat căţeaua noastră-n paie”. Trecea câte un profesor pe lângă noi şi-l întreba ce cântă. Scundu lua o mină serioasă de om foarte preocupat de artă şi spunea că e o arie în la minor. Profesorul trecea, impresionat mai departe, iar noi chiţăiam de râs. Când eram prin anul IV, vine Scundu la cămin, după o plimbare prin oraş, speriat şi foarte transpirat. L-am întrebat şi ne-a povestit cum un homosexual se ţinea scai de el şi că abia a reuşit să scape sărind din mers din tramvai, dar a sărit şi homosexualul si a trebuit să vină tot într-o fugă până la cămin. Îi plăcea atletismul şi chiar îl practica. Avea rezultate bunişoare la aruncarea suliţei ;
- Mătuşoiu Gheorghe, Sper că nu fac confuzie cu Căiulă Nicolae . Era un băiat mai răsărit din punct de vedere fizic, venit tot din părţile Piteştiului, care nu prea le avea cu învăţătura, dar le avea cu fetele. Nu era prea bine îmbrăcat dar era obsedat de aranjarea părului în stil cocoş, modă în vogă la vremea aceea, lansată printre starurilre americane şi ceva mai târziu am văzut filme cu Elvis, în care starul avea creastă de cocoş. Îi plăcea lui Mătuşoiu să poarte şi o pălărie şmecheră, aproape stil Cow Boy şi pantofi cu pingele „ bărcuţe de bulevard”, cu pingele groase din anvelope auto;
- Negrea Aurelian, era un băiat de pe la Giurgiu, de naţionalitate bulgară, o personalitate mai serioasă, parcă prea matur pentru vârsta lui. Aveam impresia că este un nene, ca şi Iordache Nicolae şi că impune respectul vârstei în faţa colegilor. Avea o comportare reţinută, ştearsă şi nu l-am putut remarca, cu ceva deosebit;
- Dinu Ignatie, un băiat blonduţ de prin Oltenia, ambiţios şi harnic, lipicios de cei care-l respectau şi îşi scotea gheruţele de oltean faţă de cei care-i şifonau onoarea. Era un model tipic de oltean care se potrivea cântecului „ M-a făcut mama oltean”.
De la alte clase am avut tangeţe şi-i reţin bine pe: Miţă, Ilinca, Cioc, Ciolan, State, Mătăchescu, Popescu, Mirică, dar n-am mai avut ocazia să-i revăd după terminarea şcolii
Ceilalţi colegi mi-au reţinut mai puţin atenţia şi nu-mi amintesc decât aspecte nesemnificative despre ei. Mi-au reţinut atenţia şi alte aspecte ale vieţii mele şi a colegilor:
Laturile vieţii mele de elev, au fost: viaţa de şcolar, viaţa la internat, distracţiile, sportul, sănătatea, vacanţele;
* Viaţa la şcoală: unele aspecte le-am arătat odată cu prezentarea profesorilor şi a unor colegi. După cum am mai spus şcoala noastră era situată pe strada Sfânta Vineri, în faţa Bisericii Sfânta Vineri, în clădirea care a fost cândva Orfelinatul „Maria Turnescu”. În cea mai mare parte a şcolarizării am avut sala de clasă la parter, pe dreapta cum intri în şcoală. Avea geamuri la stradă şi uneori glasurile profesorilor erau acoperite de zgomotul tramvaielor şi camioanelor, încât ne perturbau atenţia la ore. În pauze colegii deschideau larg geamurile şi se luau de unii trecători, mai ales de fete. Doamna Pena ne-a îndrumat către o uniformă şcolară cu sacouri albastre, pe mânecă având ecusoane cu şarpele şi cu şepci portocalii avănd deasupra cozorocului emblema cu şarpele. Eram mândri de uniformele noastre, dar eram etichetaţi de fetele care treceau pe sub geamurile clasei noastre ca gogoşari. Treceau pe sub fereastră şi unele grupuri de fete care erau îmbrăcate în halate albe. Noi strigam după ele „ lăptăresele!”, iar ele ne strigau nouă „gogoşarii!”. După câte îmi amintesc, la parter erau patru săli de clasă în care a învăţat seria noastră cu patru clase paralele, din anul întâi până la sfârşit, cu excepţia unei perioade de câteva luni, după ce s-a surpat tavanul în dormitorul de la etaj. În acea perioadă o luam la picior pe cheiul Dâmboviţei şi făceam Anatomia la Sala de Disecţie a Facultăţii de Medicină. Majoritatea colegilor s-a apucat de fumat, găsind drept pretext că era miros tare greu de la cadavrele întinse pe mese şi din faptul că profesorul Ioaniţescu era un pătimaş fumător şi se făcea că nu-i vede fumând. Cred că, clasele din alţi ani de studiu învăţau în localul unde era şi cantina noastră, pe Ghenadie Petrescu, gard în gard cu Liceul Matei Basarab. La etajul şcolii noastre se afla dormitorul nostru, mare şi lângă dormitor era cancelaria profesorilor. Din holul mare de la parter se trecea şi într-o curte interioară mică, betonată şi care dădea spre grupul sanitar, cu baie care avea câteva duşuri şi cu câteva cabine de WC. Amintirea acelei băi nu-mi este chiar pozitivă întrucât într-o zi nu ştiu cum am atins un calororifer şi am fost interpretat de electricianul şcolii ca infractor, pentru care mi-a aplicat o palmă care mă mai doare şi azi. Mai ţin minte că aveam o femeie de serviciu care intra în baie în timp ce elevii se îmbăiau şi stimulată de falusurile unora s-a întins pe canapeaua din baie ca o pisicuţă în călduri şi-l ademenea pe Filip să o judece, fără a avea cea mai mică ruşine de ceilalţi care eram în baie. Filip era un elev de la clasa D, bondoc, neşlefuit, cam slăbuţ la învăţătură şi timid, ca un băiat venit de la ţară şi care avea falusul grosolan, incitant pentru o femeie. Nu s-a petrecut nimic, căci a apărut electricianul şi femeia s-a retras speriată. Amintire cu timiditatea lui Filip o mai am şi de la o întâlnire pe care a avut-o cu o fată. Treceam pe lângă ei, prin faţa şcolii de fete de pe Pitar Moşi şi am putut auzi cum s-a prezentat Filip la cunoştinţa cu fata: „ sunt elevul Filip, din anul I şi am luat 10 la Anatomie”. Era, cred, printre puţinele note de 10 pe care le luase în viaţa lui şi aşa îşi exprima el mândria cu care putea să cucerească o fată. Dacă fetele ar fi ştiut ce dotare are el, nu mai avea nevoie de nicio prezentare.
In acea mică curte interioară, în pauze mai jucam câte o miuţă. Tot din acea curticică era o uşă care ducea la o scară cu trepte înguste care suiau pe terasa şcolii de unde se vedeau ca din avion locuinţele din jur. Îmi era teamă să mă apropiu de balustradă, dar cu oarecare atenţie se putea juca o miuţă şi acolo la înălţime, numai că nu prea aveam voie să ne urcăm, aşa încât o făceam pe furiş.
Nu cred ca vreunul dintre profesori să mai trăiască şi-l rog pe Dumnezeu să le ţină ţărâna uşoarâ şi sufletele să le primească în Rai, căci tare au pus suflet în educaţia noastră, nu si-au mânjit conştiinţa cu compromisuri şi s-au dăruit profesional. Unde sunteţi doamnă dirigintă Pena? Unde sunteţi domnilor profesori: Gregorian, Kobb, Ioaniţescu, Rizescu, Vonica, Ionescu, Negreanu, Schwartz şi ceilaţi? Să ştiţi că-mi e tare dor de dumneavoastră şi mi-e temă că veţi fi uitaţi definitiv, căci elevii pe care i-aţi avut au ajuns la o vârstă, la un pas de a trece şi ei în uitare.
* Viaţa la internat, nu a fost dulce, dar nici amară. Cu tinereţea şi naivitatea noastră, o vedeam chiar frumoasă. Las la o parte că în anul I, uneori dormeam câte doi în pat, că la căminul de pe strada Sfânta Vineri ( fost Orfelinatul „Maria Turnescu” ) a căzut tavanul şi că făceam naveta până la cantina de pe strada Ghenadie Petrescu, iar mâncarea a fost mai tot timpul slabă şi insuficientă. Încerc şi amintiri specifice adolescenţei noastre învolburate. Poate şi unele ieşiri necontrolate ale unor colegi, spre exemplu Neagu , când eram prin anul III, care făcea pipi, din mers, pe strada în drumul de la şcoală către internatul de pe Ghenadie Petrescu şi mie îmi venea să intru în pământ de ruşine când vedeam lumea care trecea pe lângă noi şi îmi închipuiam ce credea despre educaţia noastră.
Îmi amintesc cu plăcere, că în anul I locuiam în dormitorul de la etaj al internatului de pe Sfânta Vineri. Cred că sala în care locuiam a avut alt rol iniţial, poate de salon de recepţie, căci pe un soclu se afla impunătoarea statuie a Mariei Turnescu, patroana fostului orfelinat de fete. Locuiau cu noi şi câţiva colegi din ani mai mari. Mi-l amintesc cel mai bine pe Mirea, din anul IV, care avea şi rolul de responsabil de dormitor şi care era sportiv de performanţă, luptător la Dinamo. Eram fani ai lui şi am mers chiar la un meci al lui cu Ion Ţăranu, campionul naţional. A fost învins, dar Mirea era abia junior şi avea perspective. Obişnuia Mirea de a se antrena şi în dormitor. Din mijlocul dormitorului erau date paturile la o parte, se puneau saltele şi invita colegi din an cu el sau chiar din anul nostru, I, cu care efectua fel şi fel de scheme. Mă impresiona când lupta cu doi colegi din an cu el şi-i răpunea pe amândoi. De două - trei ori am fost invitat şi eu la saltea, singur cu Mirea. Eram conştient că nu pot să-i fac probleme, dar mă străduiam să nu fiu pus în tuş. Desigur că eu luptam să ader la saltea şi să-i fug din mâini şi culmea că îmi reuşea.
Începând cu anul II, am locuit la internatul de pe Ghenadie Petrescu. Mai întâi am avut dormitorul deasupra cantinei şi mai apoi în corpul de clădire de la stradă. Dormitorul de deasupra cantinei era mare şi luminos, dar veneau toate miresmele de mâncare de la cantină.
Mâncarea era sub orice critică. Probabil că era secetă şi bursa nu acoperea îndeajuns un meniu mai consistent. Bucătăria şi cantina se aflau sub dormitorul nostru şi ne pierea pofta de mâncare chiar în timpul preparării mâncării. Venea câte un miros de mâncare de praz, că nici nu ne venea să mergem la masă chiar dacă eram lihniţi de foame. Mergeam totuşi şi când vedeam, de exemplu, mămăligă cu un borş subnutrit şi mâncare de praz, ni se făcea rău. Luam de câteva ori, în silă şi plecam cum am venit. Poate că au fost şi zile mai bune dar asta mi-a rămas mai bine întipărit în minte.
Aveam ca Administrator pe domnul Ioneţ, un om de o deosebită bunătate şi seriozitate. Locuia în acelaşi corp de clădire cu cantina, la etaj, şi avea o copiliţă, pe atunci la grădiniţă, pe nume Otilia. Era o scumpete de copilă şi îi plăcea să fie printre noi. Noi o alintam, îi testam memoria şi chiar am o fotografie cu ea în grupul nostru de elevi. În acelaşi timp se aflau la internat dar în condiţii mai speciale, în corpul de clădire de la stradă, elevi de naţionalitate coreeană, proveniţi din Coreea de Nord, în timpul războiului cu Sudul şi cu americanii. Dintre coreeni îmi amintesc câteva nume: Kim Goang He, din clasa noastră, Kim Du Sen, Ri Man Hoa, Nam Ghi Hâp, Pek Sun Giun. Cel mai echilibrat era Kim al nostru. Între români şi Coreeni au fost unele tensiuni care au degenerat în bătăi.
Unii dintre Coreeni, aveau impresia că totul li se cuvine şi-i cam jigneau pe români, drept care cei mai mari dintre ai noştri le-a organizat o bătaie. Nu am fost în teatrul operaţiunilor, dar am aflat că au câştigat ai noştri şi după aceea s-a stabilizat liniştea şi respectul reciproc. Poate că a intervenit şi nea Ioneţ şi a liniştit lucrurile fără a face mare vâlvă. Prin anul IV am locuit într-un dormitor lângă stradă şi ne-am acomodat greu cu scurt circuitele tramvaielor şi chelălăiturile şinelor, care treceau la câţiva metri de geamurile noastre.
• Distracţiile erau materializate, cu predilecţie prin filme, de obicei la Cinema Patria (astăzi, parcă, se numeşte Scala ), cel mai titrat cinematograf pe vremea aceea. Mai mergeam şi la Cinema Alexandru Sahia, dar acolo erau mai mult pentru desene animate, educative şi istorice. Eram dornici de filme precum Cocoşatul, cu Jean Marais, Mânăstirea din Parma, cu Gerard Philipe, Podhale în Flăcări şi altele, dar nu prea aveam bani, iar unii colegi cât şi mulţi ţigani făceau speculă cu bilete. Îmi amintesc că doream să văd un film, dar nu mai erau bilete, în schimb, roiau prin jur ţiganii cu oferte. Un ţigan a venit la mine şi-mi spune:
„ Ia un bilet, mânca-ţi-aş, îmi dai trei mangoţi şi lingem şi-o bere”. Alte distracţii erau balurile, dar eu nu prea aveam ce căuta pe acolo, că mai mult m-aş fi supărat. Nu aveam căutare la fete. Cine se uita la un pişpirică timid. Aveam colegi de talia mea, dar care aveau tupeu. Erau ca nişte cocoşei îndrăzneţi, îşi puneau în picioare pantofi cu talpa foarte groasă, realizată din cauciucuri de maşină, uzate, la modă în vremea aceea şi care-i înălţa cam cu zece centimetri. Aşa făceau unii elevi de la alte clase: Ciolan Ioan, Ilinca Nicolae şi alţii.
* Sportul era pentru mine ceva divin. Simţeam nevoia de a ieşi şi eu în evidenţă cu ceva, pentru a compensa handicapul taliei mici. Iubeam majoritatea disciplinelor sportive, dar mai cu seamă boxul, luptele, atletismul şi fotbalul. Aş fi vrut să fac de toate, dar la fotbal nu aveam chemare fizică şi nici talent deosebit, iar la atletism nu ştiu ce probă m-ar fi acceptat. M-am ataşat de lupte şi box, căci erau pe categorii de greutate, dar nici pe astea nu am insistat căci eram tare emotiv şi pe deasupra raţionam că trebuie să fac meserie, că pentru aia m-au trimis părinţii la şcoală. Totdeauna am fost sclavul raţiunii şi nu ştiu dacă a fost bine sau rău, în orice caz, asta m-a costat frânarea elanului tineresc de a-mi dezvolta capacităţile fizice şi de a deveni cineva (poate) în viaţa sportivă. În curtea internatului de pe Ghenadie Petrescu, aveam un perete, care aparţinea Liceului Matei Basarab. La peretele ăla băteam, adeseori, mingea. Dintre colegi se remarcau Şerban Gheorghe, Mihăilă Teofil, Pahonţu Virgil, unii colegi coreeni şi alţii din clase mai mari (Ringheanu, un portar valoros care a ajuns mare, pe la Universitatea Cluj, Petrolul Ploieşti şi chiar la echipa naţională şi Roşu, extremă, care juca prin divizia C). Mergeam uneori şi pe Ghencea, care atunci era doar un câmp mare şi unde improvizam porţi şi meciuri între clase. Eram atât de precipitat când plecam la un asemenea meci, încât o dată am ieşit ca fulgerul din şcoala de pe Sfânta Vineri, direct în mijlocul străzii şi m-am trezit luat pe bara unui camion. Nu m-am speriat deloc şi cum şoferul a frânat brusc, am zbughit-o pe drumul meu, lăsând în urmă o ploaie de înjurături, pesemne că şoferul se speriase tare. Luptătorul Mirea mă încuraja să merg să fac lupte şi am mers de câteva ori la Tânărul Dinamovist, dar după cum am mai spus, emoţiile şi raţionamentele mele m-au retras de a participa la competiţii.
* Sănătatea mi-a fost destul de bună, dar prindeam din zbor bolile contagioase. Aşa s-a întâmplat că în iarna din anul I am făcut scarlatină, iar prin primăvara anului III am făcut rubeolă. Scarlatina, după cum am mai spus mi-a creat unele goluri de învăţare şi mi-a diminuat rezultatele la învăţătură. Pe timpul internării eram în salon cu mai mulţi copii şi nu mi s-a părut aşa de greu. Am avut printre colegii de salon şi un băieţel maghiar, foarte simpatic. M-a învăţat câteva cuvinte ungureşti, dintre care şi o înjurătură, pe care am reţinut-o cel mai bine. În timpul îmbolnăvirii de rubeolă, am fost ţinut izolat complet, pentru că nu mai erau asemenea cazuri la vremea respectivă şi am suferit foarte tare din lipsă de comunicare. Îmi venea să urlu şi să mă bat cu pereţii, aşa de rea stare aveam din cauza izolării totale. Nu aveam decât o ferestruică, cu privirea spre o unitate militară, de ofiţeri şi stăteam lipit de fereastră pe tot parcursul exerciţiilor de luptă cu arma, pe care le efectuau. Eram ca într-o închisoarebşi-mi venea să sar pe pereţi;
* Vacanţele duceau totdeauna la preocupările obişnuite de pe lângă casa părintească: mersul cu vaca la păscut, paza la vie şi pepeni, participarea la culesul grâului şi ajutorul dat la treierat, prăşit, paza la porumb, în zona „ la Pădure”, culesul porumbului şi fasolei, scăldatul în apa Buzăului. Cel mai plăcut scăldat era seara după o zi de lucru la spatele maşinii de treierat, când eram pătrunşi de praf până-n străfundul sufletului şi când apa avea acumulată căldura de peste toată ziua. Eram adevăraţi eroi când luam clăile de paie de grâu de la fundul batozei. Boii înjugaţi şi având între ei un proţap, de care erau legate două lanţuri lungi, erau conduşi de către un nene, iar de lanţuri se ocupau copii, aşa cum mi se întâmpla şi mie. Luam lanţurile, le treceam pe după căpiţa de paie de la spatele batozei, le legam între ele şi le asiguram cu un ţăruş, mă urcam pe ţăruş şi anunţam pe nene cu strigătul „Gata”. Căpiţa era cărată pe un arioi, special pregătit, acolo scoteam ţăruşul şi claia rămânea pe loc , iar eu o luam de la capăt. Eram fascinaţi de maşinăria lui Neculai Tănase, care avea drept combustibil tot paie şi avea o curea lată şi lungă de cca 15m, încât să poată transmite suficient de puternic pentru treierat şi în acelaşi timp să asigure distanţa împotriva incendiilor, căci şi scânteile erau periculoase pentru aprinderea paielor de pe batoză. Observam că la urmă părinţii se alegeau cu mai nimic, aşa de mari erau cotele percepute de stat.
Paza la vie şi la pepeni era cea mai romantică activitate. Mă suiam în salcâmul de la puţul lui Cosoroabă, unde aveam amenajat un prepeleac şi de acolo vedeam fiecare mişcare pe o rază mare. Vedeam până şi iepurii ascunşi pe la butucii de vie, ciocârliile care se ridicau în înaltul cerului şi fluturau din aripi pentru poziţii staţionare, cântându-şi balada. Vedeam pepenii galbeni cum îşi schimbau culoarea şi crăpau de plăcere sub razele miraculoase ale soarelui şi pepenii verzi cum creşteau în dimensiune de la o zi la alta. Vedeam cum treceau căruţele scârţâind sub povara recoltelor şi cum erau adăpate animalele la puţul lui Cosoroabă. Eu cântam din toate puterile să mă fac auzit şi apreciat şi seara mă retrăgeam în linişte să nu bănuiască hoţomanii că am plecat acasă. Într-o zi, prin vacanţa anului trei, după o ploaie abundentă, am plecat cu Oani să vedem cât de mare a crescut apa Buzăului şi într-adevăr era foarte mare şi aducea, pe apele învolburate, copaci întregi smulşi de pe la munte. Eu îmbrăcasem pentru prima dată un costum nou, până atunci avusesem numai resturi de pe la Oani sau însăilări de ale mămichii. Eram plin de mine şi stăteam lângă malul apei admirând-o. Mai la vale Gheorghe Celu, un vecin de pe uliţă, trăgea cu un cârlig lemne de pe apă, pentru foc. Am intrat, de la distanţă, în dialog cu el şi spuneam că vin lemne şi mai mari. La un moment dat calc mai la marginea malului şi strig „uite unul şi mai mare!”. În momentul ăla s-a rupt malul cu mine şi m-am dus la fundul apei. Nu ştiu ce forţe supranaturale m-au făcut să ţâşnesc în sus şi să întind mâna către Oani, care a rămas înmărmurit pe mal. Am primit ajutorul lui şi am mai avut noroc că pe lângă mal, apa nu era furioasă. Când am ieşit din apă, Oani mi-a spus că dacă nu strigam la el era tentat să fugă mai la vale să mă prindă mai în josul apei. Nu prea am realizat pericolul prin care trecusem, dar eram tare necăjit că în felul ăsta udasem costul cel nou şi bleumarin. Până la urmă eu am rămas cu decepţia cea mai mare, privind costumul, căci părinţii nu prea m-au certat aşa cum mă aşteptam. Tot prin anul trei şi tot împreună cu Oani am mers la Buzău, la un frizer. Eu, iniţial, am fost respins de frizer pe motiv că nu serveşte copii sub 16 ani. Aşa de mic eram încât arătam ca un copil de 12 ani, dar Oani a sărit cu gura la el şi i-a spus că am 17 ani împliniţi şi că pot să-i arăt buletinul. S-a mirat frizerul şi m-a tuns, cu ciubucul de rigoare. Verile alea aveau şi alte faţete luminoase pentru viaţa mea. În luna lui Cuptor, făcea mămica pâine foarte bună, la cuptorul de lut din faţa bucătăriei, pe vatra încinsă cu foc de paie şi o rupea aşa fierbinte şi ne-o împărţea. Cuptorul era construit de mămica şi era păstrat numai pentru câteva luni, în perioada căldurilor când pâinea era coaptă afară, apoi îl desfiinţa şi tot aşa în fiecare an. Aroma pâinii aceleea o mai port şi acum în nări. Apoi venea perioada pepenilor şi ne ghiftuiam cu pepeni galbeni şi verzi, până prin decembrie, căci mămica conserva o parte din ei în grâu. Aveam o tocitoare mare, plină cu grâu şi prin grâu erau ascunşi pepeni. Cam în aceeaşi perioadă venea şi vremea strugurilor şi a porumbului de lapte. Ce vitamine grozave băgam în noi, nici nu ne dădeam seama. Ca mâncare de bază aveam brânza cu roşii. Făcea mămica rost de un fel de caş de vacă, care numai la noi în sat am întâlnit şi care era tare gustos. În curte aveam multe găini şi pui şi de 2-3 ori pe săptămână aveam parte de câte un pui fript sau o tocăniţă ca la mama acasă. Toamna, înainte de plecarea la şcoală, tăia tăticu câte o capră, o făcea păstramă şi o agăţa pe sârmă în curte. Trebuia să o păzim de muşte până se usca şi apoi ţine-te Pârleo, ce se petrecea la gura noastră, cu păstramă şi cu must. În vacanţa de iarnă, porcul era tranşat, pus la baiţ şi urmau frigănelele, slăninile, cârnaţii, piftiile şi caltaboşii. Stăteam la căldurică în casă şi când ne venea foamea luam, după poftele inimii gastrice, câte o bucată zdravănă de carne saramurată şi o frigeam bine pe jarul de ciucălăi. Salivez şi azi după mămăliguţa cu asemenea friptură, dar transformările somei mă îndeamnă către pofta-n cui. Nu puteam suferi tăiatul porcului, dar la pomana lui eram copleşit de miresmele şi gustul cărnii prăjite. Prăjeala de carne proaspătă are calităţi speciale. De Crăciun făcea mămica o oală mare de sarmale şi nu ştiu să fi mâncat sarmale mai bune de cum le făcea mămica.
Povestirea iniţială a fost mai succintă şi cu mai multe scăpări. Am avut noroc să corespondez cu Viorel Pena şi să-mi reîmprospăteze amintirie despre profesori, colegi şi aspecte din viaţa şcolii, Am mai aflat câte ceva despre viaţa unor profesori şi colegi, după ce am terminat şcoala. M-au impresionat în mod deosebit trăirile lui Viorel, greutăţile vieţii lui, ascensiunea şi calitţile lui cultural-artistice. Nu-l ştiam pe vremea şcolii, cu calităţi artistice şi literare, dar acum ştiu că a activat în Ansamblul UTC şi a avut ieşiri peste hotare, că scrie epigrame şi că are ce povesti despre viaţa lui. Din povestirile lui am revăzut şi asperităţile sistemului de tristă amintire, alături de frumuseţile inocenţei şi entuziasmul tinereţii.
Amintiri, amintiri, le rechem la apel şi unele mai chiulesc, altele revin îmbătrânite, cu diverse tare, dar sunt ale mele şi le îmbrăţişez cu toată căldura. Voi avea grijă să las cartea deschisă şi să le înserez şi pe altele care vor reveni pe platoul memoriei mele.