Serviciul Sanitar, de Mircea Iordache

Atentie!!! Pentru largirea fotografiilor, din acest material, doar apasati pe fotografia selectata

Pentru format .pdf (apasati aici, sau pe fotografia de mai sus)

Cuvant inainte

Din negura vremurilor descifrez încă amintiri care mă resuscitează psihic prin culorile lor pline de vitalitate. Le chem să reînvie şi la propriu, dar aşa lăsat-a Dumnezeu că ceea ce a murit, murit rămâne şi nu-mi rămâne decât să mă mulţumesc cu acest pustiu de bine pe care mi-l mai oferă mintea şi sufletul, de a readuce totul în virtual. Ici - acolo, când redescopăr ce a mai rămas din existenţa fizică a mea şi a câte unui trăitor, fost coleg, parcă l-am prins pe Dumnezeu de picioare, mă simt beat de fericire şi aproape că nu reuşesc să-mi exprim exuberanţa, ţinută în frâu şi de prudenţa de a nu pica în derizoriu în faţa interlocutorilor. Stimaţii mei, trăitori ai zilelor mele, vă mulţumesc că aţi existat în viaţa mea şi că unii dintre voi începeţi să reveniţi.

Crezul meu

Cred întru una Sfânta Treime
Şi în Casa Dumnezeiască,
Mă-nchin în crez, cu plecăciune,
Către Bolta cea Sfântă – Cerească.

Mă-nchin şi la Maica prea Sfântă
Şi la Îngerii mei păzitori,
Ca viaţa să ne fie păzită
De tunetele acizilor nori.

Legi bune s-avem pe pământ
Şi rodul lipsit de neghină,
Cinstite ne fie şi fapt şi cuvânt
Pentru o viaţă curată – senină.

 

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, AMIN.

Pentru sufletul meu şi sper şi pentru al colegilor mei, cu care mă voi regăsi, prezint succint aspecte din activitatea mea în domeniul sanitar. Cred că şi foştii mei colegi au trecut prin probleme şi comportamente mai mult sau mai puţin asemănătoare, au avut împliniri şi satisfacţii, aşa cum ne- a hărăzit soarta dată de Dumnezeu.
Cu mult drag…MIOR


DEBUTUL
DISPENSARUL MEDICAL AL MINEI OJASCA

După terminarea Şcolii Sanitare, în iulie 1957, am fost repartizat la Dispensarul Medical al Minei Ojasca, judeţul Buzău. M-am prezentat la post pe 1 august 1957. Am găsit o localitate frumoasă, cu dealuri acoperite de păduri şi pomăt, iar în partea de est curge râul Buzău, printr-o vale largă, plină de tufe de cătină, măcieşi şi alţi arbuşti. De la Buzău până la Ojasca sunt 25 km. Se poate ajunge cu trenul sau cu autobuzul. Dispensarul se afla la şosea chiar lângă intrarea pe poarta Intreprinderii Miniere. Clădirea dispensarului era cu un singur nivel, avea două săli de tratamente, un cabinet al medicului şi o magazie de medicamente.

 
Clădirea dispensarului din Ojasca, în care am început serviciul, primul meu contact cu activitatea medicală. Actualmente în clădire funcţionează Poliţia şi Centrul de Servicii Locale din cadrul Primăriei Comunei Unguriu. La dreapta clădirii era intrarea pe poarta Întreprinderii Miniere, iar în cealaltă clădire a funcţionat Căminul Cultural, unde se dădeau şi filme.(poza din sept. 2007).În clădirea dispensarului se afla şi locuinţa medicului. Medic era Dr. Rafa George, un domn tânăr şi frumos, cu mare cârlig la femei. Era un om studios, dovadă că avea în cameră multă literatură de specialitate şi universală, cât şi multe reviste franţuzeşti.

Foto 2. Clădirea dispensarului din Ojasca, în care am început serviciul, primul meu contact cu activitatea medicală

După anii 90 am aflat din Media că doctorul George Rafa lucra în cadrul Institutului de Medicină Legală, dar nu am îndrăznit să-l tulbur cu căutările mele. La dispensar mai funcţionau două cadre medicale: sora Marin şi sanitarul Costel. Sora Marin se bucura de multă consideraţie pe linie profesională, cât şi socială. Era căsătorită cu un maistru miner, foarte apreciat şi el. Costel era un tip fluşturatic, care mima multă emancipare, dar era cam sărăcuţ din punct de vedere spiritual. Era holtei bătrâior şi încerca prin multe talente să atragă atenţia sexului opus şi aprecierea celor din jur. Am înţeles că fusese şi cântăreţ bisericesc şi avea oarecari înclinaţii spre muzica uşoară. Îi plăcea să cânte în limba italiană şi cum nu prea ştia bine limba, cam pocea cuvintele. Mi-a rămas în minte pleonasmul, pe care-l uza: „idem – tot aşa” Era un bărbat fin şi curat, însă respingător prin comportarea simandicoasă.

Locuinţele minerilor erau amplasate pe dealurile localităţii, într-o colonie plăcută. Acolo am primit şi eu o cameră, împreună cu un holtei de cca 45 ani, de talie mică ca şi mine. Avea numele de familie Mihai, dar cel mai bine îi reţin porecla de Coroiu, după numele fostului bandit Coroiu, care a monopolizat atenţia presei prin anii 40 – 50 şi pentru care acest coleg de cameră, când vindea ziare, în acei ani, striga: „ banditul Coroiu a fost arestat!”, sau „banditul Coroiu a evadat!”. Am aflat că banditul acela, Coroiu, a fost celebru prin deghizările şi evadările reuşite. S-a deghizat chiar şi în general de armată şi a sustras un camion de armament dintr-o cazarmă. Colegul meu de cameră era deosebit de vioi şi volubil. Deşi avea numai câte două degete la mâini, urmarea exploziei unei grenade, îi plăcea mult sportul şi se descurca bine la volei. Era comic felul în care juca mingea cu câte două degete. Era de fapt şi un bun mobilizator al sportului de mase, la nivelul localităţii Ojasca. Ambianţa în colonie era plăcută, cu viluţele mici şi cochete, cu atmosfera neviciată de răutăţi, chiar cu o armonie peste care trona, în acele seri de vară, trilurile melodioase de armonică lansate de un minier chipeş cu nume de neamţ, mult preţuit de locatari.

 
La serviciu mă descurcam onorabil, şi mulţumeam în gând tatălui meu că mi-a insuflat meseria, căci nu ar fi fost de ajuns ceea ce am învăţat la şcoală. Îmi plăcea să fac pansamente artistice şi injecţii intramusculare cu bătaie. Injectiile intravenoase îmi cădeau cam greu, mă tensionau cam tare, dar le reuşeam. Nu ştiu ce impresie au avut colegii de serviciu şi beneficiarii serviciilor mele, dar cred că au manifestat indulgenţă, având în vedere că eram începător. Înaintea mea, pe acel post a fost un felcer, pe nume Popescu, foarte apreciat şi am simţit regretul localnicilor că i-a părăsit, dar îl înţelegeau că a plecat la facultate. Vorbeau cu multă veneraţie despre el şi eram un pic gelos.

Foto 2. De la stânga la dreapta: croitorul Gică, un amic pocăit,la mijloc sunt eu, iar în dreapta imaginii, sanitarul Costel. Poza a fost făcută de Gică, cu un aparat automat, pe dealul din spatele dispensarului, deal plin cu pomi fructiferi, îndeosebi pruni.

De la fereastra sălii de tratamente îmi aruncam des privirea spre vadul apei Buzăului şi spre un colţişor de pădurice, pentru frumuseţea peisajului, dar mai ales să o văd pe Doina cu vaca la păscut. Doina era ca o felină, cu unduiri gingaşe şi văcuţa ei avea aerul liniştii pastorale. Chiar dacă eram sedus de magia clipurilor, subconştientul meu şuguia: „Săraca fată, săracă, toată vara paşte-o vacă / iarna, vaca – vacă, fata – fată!”

Chiar lângă dispensar se afla un club, la care se dădeau filme. Am mers şi eu de câteva ori, mai mult pentru faptul că, chiar Doina îmi făcea ochi dulci. Când am intrat prim dată în sală, fetele ştiau că Doina îmi ţine locul şi m-au dirijat lângă ea. Eram foarte emotiv, căci nu mai fusesem niciodată în asemenea ipostază, de cuceritor. M-am aşezat lângă Doina şi tremuram de emoţie şi ruşine. Filmul era înregistrat pe câteva benzi, dar nu cred că am înţeles ceva din el. Eram concentrat la situaţia în care mă aflam. Stăteam cu coatele pe speteaza băncii şi deodată mă trezesc cu mâna ei în mâna mea. Nici acum nu mi-a trecut vibraţia aceea, care pornea de undeva nedesluşit, parcă de la orbite, pectorali, scalp şi radia sub formă de impulsuri neuronice până la extremiăţile mai mult sau mai puţin senzuale. Când se termina banda îmi retrăgeam mâna, speriat, dar aşteptam să înceapă altă bandă pentru a-mi relua mâna mult dorită. Doina era şi ea timidă, dar nu ca mine. Cred că ei i-ar fi plăcut să ne afişăm împreună. După terminarea filmului am mers alături spre locuinţele noastre. Ea locuia la casă în sat dar era aproape de colonie. Am fost un tăntălău, n-am ştiut ce să spun, atât eram de copleşit emoţional. În gândul meu, îmi făceam probleme că nu poate fi dragoste adevărată, că Doina urmăreşte doar funcţia mea de felcer, ea fiind o fătucă de 16 ani cu o ucenicie în croitorie. Eram înebunit după un zâmbet al ei, dar se luptau în mine inima cu mintea şi câştiga raţiunea. Eram prea tineri pentru o relaţie traincă, aveam armata de făcut şi poate că mă gândeam şi la o facultate. Inima îmi spunea că trebuie să renunţ la orice pentru o clipă de fericire cu o aşa zână. Trebuie să spun că Doina era o fata foarte, foarte frumoasă şi asta nu că o spun eu, orbit de fiorii dragostei, ci pentru că pe toată valea Buzăului era recunoscut acest fapt. Când treceau trenurile prin gara Ojasca, numai ce auzeai băieţi strigându-i numele, cu toate că ea nu era prin gară şi nu o vedeau.

Acum, retroactiv, amintirile îmi redau emoţii spiritale, căci numai astea mi-au mai rămas şi le plâng rimat:

N-a fost să fii a mea, iubită!

Era o noapte luminoasă,
Când luna, blândă, se ivi,
Iar tu erai aşa frumoasă,
Nici nu-ndrăzneam a te privi,

Căci, cu o rază sclipitoare,
Mi-ai dat fiorul unui dor
Şi mă-ntrebam - voi putea oare
Să-ţi dăruiesc al meu amor?

Aşa iubirea-mi te visase,
O zână dulce ca-n poveşti,
Cu nurii copti, rotunde coapse
Şi pregătită să iubeşti.

Iar ochii mei nu au putut
Să soarbă raza ta de stea
Şi ce păcat că n-ai văzut
O lacrimă care plângea !

Poate atunci intrai în horă,
Să sorbi cu dulcele-ţi sărut
Un suflet care te adoră
Şi-o lacrimă ce te-a iubit.

Uscate-s lacrimile, deci,
Iar sufletele noastre – sloi,
Duc amintirile din noi
Spre troienirile de veci.

De ce na-m fost mai curajos ?
De ce n-ai fost mai fericită ?
Aş fi dorit, dar ce păcat,
N-a fost să fii a mea, iubită !

O altă fată frumoasă era Coculeana, fata şefului de gară, elevă la Liceul B.P. Haşdeu, din Buzău. Era o blondă veritabilă şi tinereţea o transfomase în zâna din poveşti. A avut ghinion că a fost agăţată de un neisprăvit care a făcut-o să sufere şi i-a cam măcinat frumuseţea, făcând-o să pălescă, chiar de la acea vârstă fragedă de 17 ani. Cu Doina am mai cochetat puţin, cam indirect, prin completarea unui oracol care circula printre tineri şi la care am constatat că ea se referea prin răspunsuri la persoana mea. Am făcut şi eu referiri de simpatie la adresa ei.

De prin Ojasca am încă vii unele amintiri cu dealurile care se ridicau în spatele coloniei şi care aveau mulţi pruni. În singura toamnă petrecută acolo m-am înfruptat substanţial, căci nu erau oprelişti. Aveam şi un amic, Gică. Era pocăit şi încerca să mă apropie de credinţa lui, dar eu, ca fecior de dascăl ortodox, nu puteam fi victima lui. Avea Gică şi un aparat de fotografiat automat şi m-a fotografiat în diverse locuri pitoreşti. M-a dus Gică şi la o adunare a pocăiţilor. A fost un cadru pitoresc , dar n-am rămas cu nicio impresie de acolo. Impresia plăcută o aveam despre Gică, vegetarian convins şi foarte chibzuit în tot ce făcea, la cei 30 de ani ai săi, gospodărindu-se singur.

Viaţa politică, la acea vreme, nu am observat-o decât la nivelul organizaţiei UTC, unde secretar era un tovarăş Panait, băiat bine aşezat şi foarte respectat. Cred că respectul era, de fapt, din teama faţă de funcţia politică a lui. Nu prea m-am bucurat când am aflat că se închide mina şi voi fi transferat la Circa Medicală Cojanu, dar nu am avut de ales.

TRANSFERUL – CIRCA MEDICALĂ COJANU

Am avut şi ghinionul că am fost transferat, după numai câteva luni de lucru, de la Ojasca la Circa Medicală Cojanu, care era dincolo de apa Buzăului, la circa 6 km. Un timp am făcut naveta la colonie, dar venind iarna a trebuit să mă stabilizez cu locuinţa chiar la dispensarul din Cojanu În timp ce făceam naveta am mai avut o dată ocazia să mă întâlnesc cu Doina la nunta unei rude a ei. După o horă, lumea a lăsat liber centrul sălii şi eu am traversat sala, intersectându-mă cu Doina. Mi-a făcut cu ochiul, dar emoţiile pe care le aveam m-au lăsat fără replică, aşa încât nu ştiu ce a înţeles ea , dar cred că a considerat că mă ţin cu nasul pe sus şi nu-i dau atenţie. Cănd veneam seara la culcare, în colonie, treceam prin lunca Buzăului şi pe tot drumul cântam, tot cu gândul la Doina. Era un cantec, care spunea cam aşa: „ Lună, printre stele lucind / Luneşti prin poarta / Norilor de argint / Ca într-un vers neuitat/ Care atâtea doruri a tot legănat/ Vino la mine iar, pe raza ta/ Şi adu-mi în prag de zi/ Veste de la ea...Lună, şi târziu către zori/ Când zarea neagră / Prinde mii de culori ....”..Simţeam că mă înalţ, dar numai la Doina nu ştiam cum să ajung. Cântecul menţionat l-am învăţat de la instructorul artistic al Intreprinderii Miniere, un omuleţ cam la 45 ani, care punea mult suflet în activităţile artistice pe care le organiza. Mergeam cu Brigada Artistică, a noastră, prin diferite localităţi pentru spectacole. În dubiţa care ne transporta era o armonie deosebită, plină de muzică, alta decât cea dirijată de partidul unic al clasei muncitoare. Cred că asta mă atrăgea cel mai mult la activitatea de brigadă.

Circa Medicală Cojanu, avea sediul în satul Cojanu, localitate aflată la 6 km de Ojasca, peste apa Buzăului. Cuprindea satele: Răteşti, Unguriu, Robeşti, Ţâţârligu, Viforâta şi Băceni. Acoperea o rază de 8 km., dar de la dispensar până la Băceni era o distanţă de 12 km. Era o zonă de un pitoresc deosebit. Avea dealuri acoperite cu păduri, apa Buzăului cu viiturile ei, adeseori mari, cu luntrea care făcea trecerea între Cojanu şi Unguriu, cu podeţul peste apă între Răteşti şi Ojasca, cu tufele mari de lilieci într-o zonă spre Băceni. Satul Cojanu avea puţine case, dar în el funcţionau: Primăria, Dispensarul, Căminul Cultural şi Ferma Agricolă. Doar Poliţia avea sediul la Răteşti. Tot în Răteşti se afla şi o cantină, depinzând de Intreprinderea de Drumuri şi Poduri, în care se mânca bine şi la preţuri foarte convenabile.

Dispensarul funcţiona într-o casa boierească, fostă proprietate a lui Costică Dumitrescu, boierul locului şi fost primar al comunei înainte de 1947. Circula o legendă că domn Costică era tare-n falus, încât pe când era primar spărgea nuci în primărie.

Mi-l amintesc bine pe domnul Costică, om la 73 ani, liniştit şi închis în el cu toate amintirile frumoase despre trecut, dar şi cu necazurile vremurilor noi, care-l dezmoştenise. De mine se apropia, simţind nevoia de comunicare şi văzându-mă atât de tânăr şi neprihănit. Într-o dimineaţă de vară a anului 1959 am ieşit în faţa dispensarului şi am avut plăcerea să discut ceva mai mult cu domnul Costică. Îmi spunea că este recomandabil să mergi desculţ prin iarba sfinţită de roua dimineţii. Mi-a spus şi că s-ar putea să fie şerpi, dar să nu mă tem de ei, că sunt mai buni decât oamenii. Ei muşcă omul doar pentru a se apăra şi pot fi dresaţi, prinzându-i de cap şi punându-i să muşte din palmă. Îşi dau seama că nu pot muşca şi se obişnuiesc cu omul. Nu trebuie să faci mişcări bruşte care să-i sperie. M-a invitat domnul Costică şi în sufrageria dumnealui, mi-a arătat biblioteca impresionantă pe care o avea şi s-a oferit să-mi împrumute cărţi. Am luat o carte şi eram tentat să văd mai atent titlurile cărţilor, pentru încărcătura lor istorică, dar m-am împiedecat de teama ce o aveam privitor la ochii şi urechile securităţii. Simţeam că acele cărţi ascund mistere care „omului nou” nu-i erau recomandate de sistemul politic. Cred că şi-a schimbat domnul Costică impresia despre mine, dar pe nedrept, într-o zi când i-a venit o percheziţie de la securitate. Am fost chemat să particip ca martor. Nu prea ştiam eu ce înseamnă folosirea mea şi am fost oarecum curios. I s-a găsit, la fundul unei lăzi, un pistol care părea nou - nouţ. Simţeam că e o înscenare, dar nu puteam spune nimic. Prin sat se zvonea că i-ar fi găsit şi nişte cocoşei de aur, pe undeva pe sub o leasă de porumb. L-au săltat pe sărmanul domn Costică şi n-am mai auzit de el.

Clădirea dispensarului era frumoasă, cu scări înalte, un salon de intrare, care ţinea loc de sală de aşteptare şi în care se afla o sobă din teracotă, de culoare crem şi cu elemente decorative. Nu am văzut să se fi făcut foc în ea pe vremea când lucram acolo. Din acel salon, sau living, cum i se spune azi, dădeau patru uşi: una era pentru cabinetul doctorului, alta pentru sala de tratamente, alta pentru magazia de medicamente si cea de a patra spre locuinţa domnului Costică Dumitrescu. Curtea din faţa clădrii era chipeşă, bine îngrijită, cu multă verdeaţă, peste care trona un nuc. În curte se afla şi o dependinţă, cu rol de bucătărie de vară, dar devenită locuinţă pentru moaşa comunală. Tot în curtea din faţă se mai afla o leasă mare, care amintea de trecutul bogat al domnului Costică, dar prin care, cam de multişor, bătea un vânt trist de sărăcie.

 
Medicul de circă, în acele vremi era Dr Ursu, om în etate de 73 ani. Fusese colonel medic în armată şi în timpul războiului, iar amprenta greutăţilor vieţii era puternic întipărită pe chipul lui. Era înalt, cam gras ( semăna chiar cu un urs) şi cam neglijent îmbrăcat, cu haine cam murdare şi descheiate, cu o căciulă cu urechile căzute pe jumătate şi-i cam curgea nasul. Avea locuinţa la oraş, în Buzău şi serviciul lui era mai mult pe drumuri, aşa încât baza la dispensar era lăsată pe mine.
Foto 3. Clădirea în care a funcţionat Dispensarul Medical Cojanu. Poza este făcută în septembrie 2007. Familia fostului boier Constantin Dumitrescu a vândut clădirea unui baron local de prin Buzău, care a început să o reabiliteze.

Lunea avea program la Unguriu şi ajungea seara la centru. Cât era la dispensarul de centru se caza în cabinetul medicului. Marţea ţinea consultaţii la centru, iar miercuri o lua pe jos şi bătea drumul de 12 km. până la Băceni, unde rămânea peste noapte. Joia o lua înapoi spre Cojanu şi ajungea pe la prânz. Vinerea mergea din nou la Unguriu şi de acolo spre casă. În timpul războiului suferise de tifos şi rămăsese cu un lupus vulgaris în zona gâtului. Suferea şi de adenom de prostată, pentru care urina des şi cum nu se putea deplasa uşor până la latrina din curte, urina chiar şi de faţă cu mine în tăviţa renală şi o vărsa în găleata de la lavoar. Era blând şi sfătos, dar nu prea era la zi cu noutăţile medicale şi în mare parte se baza pe tratamentele ştiute de pe vremea războiului. Purta şi o agendă medicală, din care se inspira pentru reţete, dar Chinina era medicamentul de bază. Când veneau doi tineri la consultaţie pentru certificatul de căsătorie îi chema pe rând în cabinet şi consultul consta în câteva cuvinte pe care le adresa: „ Fă, să fii cratiţă!” şi „ Mă, să fii catâr!” şi le semna certificatul. După ce plecau tinerii, de fiecare dată îmi explica noima cuvintelor adresate. Mă deranjau mult timbrele de Crucea Roşie, pe care medicul trebuia să le vândă clienţilor la fiecare consultaţie. Era jenant să scoţi din buzunarele bieţilor ţărani câte 7 lei, la fiecare venire în dispensar. Jenant era pentru mine şi încasarea taxei pentru avizul sanitar de funcţionare, aplicată tuturor meseriaşilor, chiar dacă meseriile se efectuau în ambulatoriu. De fapt nu prea îmi îndeplineam această responsabilitate şi puteam fi amendat oricând de SANEPID, dar am avut noroc, că nu am fost inspectat. Când mergeam împreună la deal spre satele Ţâţârligu şi Viforâta, scăpa domnul doctor câte un vânt şi eu îi spuneam că mă bombardează, dar nu lua în seamă. Din când în când se oprea şi-mi dădea câte o povaţă. Ţinea morţiş să merg la facultate, considerând că pot, iar eu îi spuneam că n-am timp să mă pregătesc. Se oprea şi-mi spunea: „Ei, măi copchile, într-o zi cu soare un om ţinea găleata la streaşină să adune apă de ploaie. Un trecător îi atrage atenţia că e senin afară şi-l consideră nebun. Omul nostru îi spune că ce-l interesează pe el, omul trebuie să încerce”. Îmi repeta şi o amintire din armată, când o femeie a venit să reclame că fata ei a fost violată de mai mulţi militari şi el i s-a adresat: „ Femeie, cum să ţin eu 1000 de armăsari, când dumneata ai o iapă şi nu poţi s-o ţii?” şi iarăşi îmi explica noima acelor cuvinte. Faptul că lucra să mai pună ceva lângă pensie se datora ficei lui care era măritată cu un bucureştean. Fata s-a măritat fiind împiedecată să-şi termine facultatea şi individul a pretins ca tatăl ei să-i facă o rentă, aşa că mai mult de jumătate din venituri mergeau la fica lui. L-am mai întâlnit pe domnul doctor şi după ce am terminat armata şi el nu mai lucra. Se stabilise la Bucureşti la fică, dar ducea o viaţă grea, cauzată de ginere, care nu-l prea suporta cu bătrâneţile-i supărătoare. Timpul şi-l petrecea între apartamentul ficei şi biserică, mai ales că-l părăsise şi singurul lui sprijin moral, soţia lui, căci era dusă de ceva timp în lumea fără de sfârşit.

Colegi la dispensar aveam pe:

· Sanitarul Dinulescu, de loc din Buzău şi care făcea naveta aproape zilnic, dar uneori rămânea peste noapte la dispensar sau prin satele de care răspundea ( Băceni şi Viforâta). Era bun meseriaş dar şi mare potlogar şi afemeiat. Făcea victime pe la Băceni, escrocându-le cu injecţii aşa zis străine, dar în realitate banale cofeine, pentru care încasa bani mulţi. Se lăuda cu bărbăţia lui şi cu femeile umilite. Într-o seară a dormit la dispensarul de centru împreună cu mine şi a ţinut să-mi arate bărbăţia lui. Nu ştiu ce-i venise. Probabil că povestindu-mi despre succesele lui şi gândindu-se la femeile de care vorbea, s-a cam excitat şi a început să-şi bată scula în cap. Slăbiciunile lui au fost sancţionate de miliţie şi de soţie, aşa încât a rămas şi fără serviciu şi părăsit de nevastă. Soţia lui, angajată a Sanepidului Buzău, era foarte apreciată ca profesie şi ţinută morală. I-a suportat multe bărbatului ei înainte de a se decide să se despartă. Viaţa dezordonată l-a condamnat şi s-a stins la câţiva ani după încetarea activităţii la 58-60 de ani.

· Sanitarul Iancu, din Robeşti, om foarte aşezat şi gospodar, care se bucura de multă încredere şi respect din partea tuturor celor care-l cunoşteau. Era stăpân pe activitatea din satul lui, Robeşti şi i se dădea multă atenţie la nivelul comunei şi chiar la Direcţia Sanitară Buzău. Nenea Iancu dovedea pricepere în meserie şi încercam să învăţ de la el şi să mă comport cu maturitate în activitate şi societate..

· Moaşa comunală, al cărei nume nu-l mai reţin, era o domnişoară cam bătrână, urâţică (cu ochii bulbucaţi, ca de broască), dar serioasă şi pricepută în meserie. Locuia într-o anexă a clădirii dispensarului situată în lateral de scările de intrare în dispensar şi avea un amorez care o vizita. El era contabil pe nu ştiu unde, cam beţivan şi stătea cu ea sâmbăta şi duminica, fără a fi căsătoriţi. Cu mintea mea adolescentină, care vedea un fel de tot ce-i femeie trebuie acţionată, am simţit atracţia fizică, dar nu aveam managementul necesar. Instinctul era depăşit de teama de a mă face de ruşine;

* Moaşa din Unguriu, o unguroaică fercheşă foc şi bine coaptă. Era căsătorită cu secretarul comunei Unguriu ( parcă, Borovină ). Nu părea prea pricepută şi era şi cam prostuţă, dar domnului doctor îi plăcea să meargă la dipensarul din Unguriu, poate chiar pentru frumuseţea ei, ca o slăbiciune.

Rareori ne adunam toţi la dispensar. Consultaţiile erau date de domnul doctor, cu mine alături. Ceilalţi trebuiau să fie pe teren, în satele de care răspundeau sau în misiunile pe care le aveau. Serviciul sanitar era nenormat, mai ales pentru mine, coana moaşă şi nenea Iancu, iar pentru domnul doctor şi Dinulescu nu avea cum sa fie nenormat căci ei făceau naveta la Buzău. Locuind la dispensar, eram foarte solicitat, ziua şi noaptea, de oameni din sat şi din satele vecine, pentru intervenţii la diverse cazuri de îmbolnăviri. Un caz mai aparte a fost la familia Costică Georgescu, cu un copil de sub un an, care a făcut crup difteric. Toată noaptea l-am supravegheat şi din trei în trei ore i-am dezlipit pieliţa ce se forma pe amigdale, i-am badijonat gâtul cu Albastru de Metil şi i-am suflat Penicilină. Copilul se sufoca, dar până dimineaţa a scăpat de necazuri, spre bucuria părinţilor. Pe vremea aceea Penicilina era la putere şi în multe cazuri trebuia să mă scol noaptea din trei în trei ore şi să mă deplasez pentru tratamente. Nu eram plătit pentru tratamentele ambulatorii, dar oamenii se simţeau bucuroşi să-mi dea căte ceva: ouă, brânză, lapte, uşurându-mi aprovizionarea cu alimente. Uneori serveam masa de prânz la cantina fermei pomi-viticole, iar dimineaţa şi seara îmi făceam acasă omletă cu ceai sau lapte, cărniţă prăjită şi nu mai ţin minte ce. La cantina IAS-ului, bucătăreasă era ţaţa Stana, mama lui Vasile Dinu, care îmi era amic. Vasile avea cu doi ani mai putin ca mine, dar era bine dezvoltat şi avea înclinaţii literare şi pe deasupra ocupa funcţia de bibliotecar la căminul cultural. În baza asta de multe ori primeam mâncare gratuit, de la mama sa. În curtea cantinei era şi locuinţa de serviciu a mamei lui Vasile şi se continua cu dealul viticol, o zonă de vis. Într-o noapte am dormit la Vasile şi era o lună plină, care ne-a inspirat poetic. Vasile a propus să facem o strofă despre lună şi am făcut. Cred că mi-a ieşit mai bună decât a lui. Din acea curte pornea în sus pe deal via IAS-ului, care îmi prezenta un peisaj de vis, atât ca pitoresc , cât şi ca sursă de plăcere organoleptică. Am înţeles că pe vremuri acele vii fusese în proprietatea Georgeştilor. Pe panta ce o avea aleea din vie, iarna se crea o pârtie de schiat foarte bună. Pe acea alee am pus, pentru prima şi singura dată, schiurile şi mi-am satisfăcut curiozitatea şi plăcerea schiatului. La plecarea în armată, Vasile m-a însoţit până la Buzău şi drept recompensă i-am cumpărat Istoria Literaturii Române, pentru care s-a bucurat foarte mult, dar de atunci nu l-am mai văzut.

Într-o zi am mers de am făcut o injecţie preşedintelui Consiliului Popular, Baciu, care suferea de plămâni şi după injecţie am fost tratat cu un pahar de vin. Eu nu prea beam vin şi nici alte băuturi, de pe vremea când eram copil, la 5 anişori, când surioara mea m-a îmbiat cu ţuică îndulcită şi nu mi-a trebuit prea mult pentru a intra în comă alcoolică. De ruşinea păţită atunci mi-am creat un refuz total de a bea alcool. Treptat însă, cam după ce aveam 19 ani, am mai luat câte un păhărel de vin. După ce am băut acel pahar oferit de preşedinte, am simţit o ameţeală, dar şi o euforie. De la locuinţa preşedintelui până la dispensar nu era departe, cam 500-600 metri. Intre dispensar şi acea locuinţă era o vale cu un podeţ şi încă puţin. Am luat-o spre dispensar şi parcă ceva mă îndemna să merg ca un om beat, cu toate că nu mă simţeam tare ameţit. Ajuns la dispensar m-am aşezat în patul meu de cazarmă şi a început să-mi vină rău. Domnul doctor Ursu m-a văzut şi l-am rugat să-mi aducă un lighean că îmi vine să vomit. Am vomitat şi m-am răcorit, dar am suportat morala scurtă a domnului doctor: „ măi copchile, ce-ai făcut tu?”. Am înţeles mai mult decât o ceartă şi m-am ruşinat tare. Desigur că nu am mai căzut în capcanele invitaţiilor la băututră.

În afară de serviciu eram ataşat vieţii tineretului. Participam la toate activităţile cultural-artistice şi sportive. Activam în corul căminului cultural, în echipa de fotbal a comunei, mergeam la baluri şi nunţi. În perioada cât am locuit la dispensar, a fost repartizat să locuiască împreună cu mine şi noul secretar al primăriei, Radu. Radu era un băiat frumos, dar cam aiurit şi naiv. Venea de prin partea opusă faţă de oraşul Buzău, cred că a fost plasat de securitate.

RELAŢII

La nivelul comunei erau mai mulţi tineri cu care eram în relaţii foarte bune:

* Nicu Ene – agentul agricol, un tânăr blond şi solid, care aducea cu Florin Piersic. Era de loc din Unguriu, foarte conştiincios în slujba lui, cu un bun simţ ieşit din comun şi multă modestie. Când rămânea la bal, venea să doarmă la dispensar. La dispensar aveam doar doua paturi ca de cazarmă şi era greu să dormi doi în pat. Într-o duminică, pe când Radu era plecat la părinţii lui, a venit Ene să doarmă. L-am culcat în patul lui Radu, dar peste noapte Radu a venit şi tare greu ne-a căzut deranjul, aşa că l-am lăsat să tot bată la uşă, până când a venit cu miliţianul Ivaşcu, un ţigănuş simpatic. A trebuit să mă îngrămădesc într-un pat cu Nicu Ene şi de atunci Radu mi-a cam devenit duşman. Poate că şi din cauza asta mi s-a cerut să-mi caut gazdă şi m-am mutat în Răteşti la familia Conţu Costică;

* Chiriac- agentul fiscal – un bărbat solid, şaten, cam la 30-35 de ani, holtei, cu mare afinitate pentru învăţătoarea Viorica Harabagiu, deşi fata era în logodnă cu un student în an terminal. Ar fi dorit el o căsătorie, căci îl mâna din urmă vârsta, dar îşi dădea seama că nu prea are şanse cu Viorica. Eu vedeam în el omul extrem de corect, demn de respect şi model de comportament;

* Zaharia..., agentul veterinar, un bărbat blond, cam la 30- 35 ani, de asemeni holtei, foarte simpatic. Îmi plăcea mult cum vorbea, mai ales pentru că accentua pe „R”. Ca şi Chiriac, locuia la Robeşti şi fiind de vârstă apropiată umblau mult împreună. Numai cuvinte de laudă am auzit şi am la adresa lui;

* Nela Luntraru – contabila Consiliului Popular, o fată un pic trecută, micuţă şi slabă ca o scobitoare, foarte serioasă şi ambiţioasă, cam irascibilă dacă era călcată pe bătături şi de fapt cu ieşiri imprevizibile, poate şi din cauza hormonilor ţinuţi în frâu. Obişnuia să-mi imite stângăciile, spre exemplu: când jucam volei în curtea Consiliului Popular, când săream la minge, strigam „Hepa” şi ea se amuza copios imitându-mă. Şi în alte cazuri îmi urmărea ticurile şi mi le imita, arătându-şi în anume fel superioritatea comportamentală şi contribuţia la o atmosferă de distracţie, dar nu mă deranja deloc. M-a rugat odată să o însoţesc la un bal la Ţâţârligu şi ţin minte că la întoarcere, noaptea, s-a creat o stare cam jenantă, plutind în aer o aventură amoroasă, dar mă contraziceam singur în lipsa mea de experienţă şi în raţiunea că nu putea fi o simbioză cu „scorpia” de Nela, aşa că tot drumul a fost un echilibru pe marginea unei prăpăstii de amor. Când mergeam pe la Consiliul Popular, în biroul mare de la intrare şi de obicei doar Nela era la serviciu, ceilalţi fiind pe teren, o tachinam, dar cred că-i făcea plăcere să aibă în preajma ei pe câte cineva care să-i dea atenţie. Într-o zi am scris pe masa unui birou primele mele versuri improvizate şi i le-am recitat. Nu mai ţin minte toate versurile, dar refrenul era: Şi de va fi să mor / las cu limbă de clopot / ca Nela în amurg / să-mi cânte prohodul. Pe timpul ăla era îndrăgostită lulea de Doboş, acelaşi care mai târziu s-a căsătorit cu fosta mea amică Doina, de la Ojasca. Anii au trecut cu nemiluita şi n-am mai aflat de Nela decât că s-ar fi căsătorit pe la Ploieşti. Să-i dea Dumnezeu sănătate, căci are nevoie, având în vedere că de tânără era cam reumatică!;

* Vasile Asanachi- magazionerul de la cantina fermei. Era un băiat şaten, cu părul cam în creastă de cocoş, de statură medie, foarte activ în munca lui, dar şi cu atracţii mari spre distracţii. Mi-a povestit odată despre vizionarea unui film, împreună cu prietena, de moment, Tuţa Bărbulescu. Filmul avea scene de groază şi la fiecare moment mai dramatic, Tuţa se speria, scotea câte un ţipăt ştrangulat şi se înghesuia în Vasile, de parcă ar fi cerut protecţie.

Mă întâlneam des cu amicii menţionaţi pe la Consiliu Popular sau la baluri. Am format acolo un fel de guvern în care fiecare dintre noi avea funcţie de ministru: sănătăţii, agriculturii, alimentaţiei publice, finanţelor, administraţiei publice. Era prins chiar şi miliţianul Ivaşcu, drept ministrul de interne.

La gazda din Răteşti plăteam o chirie de 200 lei, care acoperea masa şi cazarea. Ţaţa Lenuţa Conţu îmi gătea special, ciorbiţe şi tocăniţe şi cel mai mult îmi plăcea laptele de capră, bătut. Aveam o cameră în partea dinspre drum, cu o semiobscuritate dată de perdele şi amenajată în stil ţărănesc, cu pat de lemn, saltea de paie, carpete de lână şi preşuri. Nenea Costică era un om gospodar, preocupat doar de treburile lui şi nu prea-i auzeam gura. Trăia pe atunci şi mama ţaţei Lenuţa, o femeie tăcută, harnică şi care se preocupa mult de meniul meu. Avea Ţaţa Lenuţa şi o fetiţă, Netuţa, cam de 10-12 anişori, cuminte şi harnică. Mă împăcam foarte bine cu gazda mea şi mi-a rămas la inimă, dar nu am mai văzut-o de la plecarea în armată.

Pe timpul când eram în gazdă la ţaţa Lenuţa, am cunoscut vecinii şi am realizat legături de suflet cu ei. Am consumat cu ei multe medicamente, la modă pe atunci (cloranfenicol, penicilină, streptomicină, oleu canforat..) şi am fost trup şi suflet în intervenţiile medicale. Un copil din vecini făcea crize de hipocalcemie şi într-o asemenea criză am alergat cu el în braţe până la Ojasca, să-l predau la maşina salvării, care nu putea în acea perioadă să ajungă la Răteşti, podul de la Berca fiind în reparaţie. Într-o zi, când am lipsit din localitate, s-a întâmplat că a murit un vecin, tatăl fetei care a devenit soţia lui Sandu Negrean. A intervenit fostul sanitar al satului, domnul Niculescu ( tatăl învăţătorului Jan Niculescu), dar fără succes. Mi s-a spus că ar fi făcut infarct. Se putea să fie aşa, dar din descrierea împrejurărilor şi manifestărilor putea să fie comă pancreatică. Mâncase salată de amsii cu ceapă şi a făcut spume la gură în timpul crizei, ceea ce putea să însemne o criză de pancreatită, urmată de comă pancreatică şi deces. Nu am investigat cazul, căci pe acea vreme morţii erau lăsaţi în pace.

Înainte de a flirta cu mine, Doina avea un prietem, destul de intim, Gică, pe care l-am văzut doar o dată, din uliţă, prin fereastra casei Doinei. Aveam în oarecare măsură, conştiinţa încărcată, să-i iau iubita unui băiat care a plecat la oaste şi când un alt flăcău chipeş, miner la Ojasca, mi-a amintit de acest lucru, i-am dat dreptate şi am încercat să uit de Doina. Nu a trecut o lună de zile şi am aflat, cu stupoare, că băiatul acela a agăţat-o, deci nu fusese decât o invitaţie să mă dau eu la o parte să o poată cuceri el. De-abia când am ajuns în armată m-a apucat un dor nebun de Doina şi am avut curajul să-i scriu pentru a-i arăta motivele apatiei mele în prietenia cu ea. A fost prea târziu şi din cauză că avea prieten nu mi-a răspuns. După terminarea armatei, când eram într-o vizită la laboratorul Sanepidului din Buzău, mă trezesc faţă în faţă cu Doina. Mi se tăia respiraţia de emoţie, dar am fost adus repede la realitate, căci Doina avea nevoie de analize pentru căsătorie. Se căsătorea cu Doboş, fostul coleg la echipa de fotbal a comunei Cojanu, un bărbat frumos şi înalt, muncitor la Exploatarea Petrolieră Berca. Eu în faţa lui eram o ţâră de om şi ce pretenţii să am a mă mai da cocoş la Doina. Am ajutat-o să-şi facă analizele şi i-am urat casă de piatră, dar inima-mi sângera de neputinţa de a fi eu fericitul mire. M-am resemnat şi după un timp am revăzut-o în treacăt ca o altă Doină, mică şi grasă, un butoiaş, iar trăsăturile de frumuseţe, ale feţei, pălise mult. Se vede că-şi făcuse efectul excesul de hormoni.

La Cojanu, aveam prieteni, dar nu prea apropiaţi, pe componenţii echipei de fotbal, fiind şi eu în echipă. Aveam oarece talent dar fiind micuţ, cam trecea mingea pe lângă mine şi nici şuturile nu erau aşa de tari, ci mai de grabă fentoase. Echipa era condusă de un localnic, ceva rudă cu preşedintele Consiliului Popular, nenea Gică Mircea. Mergeam cu echipa şi prin deplasări, la Unguriu, Verneşti.. Aveam câţiva jucători buni: Doboş era portar, Cornel , fundaş central, Nelu Dinu, extremă şi alţii. Echipa nu avea rezerve, aşa că jucai bine, nu jucai bine, trebuia s-o duci până la capăt. Eu jucam extremă stânga şi Nelu Dinu pe dreapta. Semănam atât de bine că la un meci, la Unguriu, am fost confundaţi. Nelu a comis un fault şi a început o huiduială urâtă. La ieşirea din teren am constatat că lumea se lua de mine. Am arătat spre Nelu şi lumea a înţeles că ne confundase şi a dat-o pe râs. La un meci de la Vereşti, care se afla la 20 km distanţă, am plecat pe jos şi unii au mers cu bicicletele. Am alergat pe teren tot timpul şi nu cu prea mult spor căci am luat bătaie, dar la întoarcere am avut ambiţia să vin tot pe jos şi chiar să mă ţin după bicicleta unui coleg de echipă. Ambiţia asta m-a costat, căci la sosirea la gazdă, la familia Conţu, am avut o stare de rău, mai ales de la stomac, încât nu mai ştiam ce să fac, dar mi-a venit mintea la cap să nu mă mai grozăvesc altă dată.

La Căminul Cultural, sub baghetă învăţătorului Jan Niculescu, am învăţat cântece corale şi dădeam serbări. Am învăţat şi o doină, la care eram solist şi îmi plăcea căci parcă vorbea Doina mea: „ Doină, doină, glas de dor / Tu, nu mă lăsa să mor/ C-am trăit în zile grele, la la la la la / şi cântând scăpai de ele, la la la la la. / .Doină zic, doină suspin / tot cu doina mă mai ţin./ Doină zic, doină şoptesc / tot cu doina vieţuiesc....”.Când cântam singur, în afara scenei, cred că străluceam, dar pe scenă mă pierdeam de emoţii şi cu greu reuşeam să scot ceva la capăt. Falsam şi nu ştiu dacă pricepea multă lume, dar oricum melodia nu mai avea calitate şi asta cred că pricepea. La serbarea, ţinută în sala de şedinţe a Consiliului Popular, am fost dublat de Nelu Dinu şi ne-a ieşit în bună parte. Am încercat şi o melodie de muzică uşoară, pe care o cântam foarte bine de unul singur, dar pe scenă am făcut-o de plâns. Era o melodie la modă pe vremea aceea: „ Intră lună pe fereastră / intră-n odăiţa noastră / şi-n singurătatea mea / să-mi alini o clipă inima...Tu, de-acolo de-unde eşti / Tu, veghezi iubirile-omeneşti / şi te rog, cu văl de aur te coboară / Intră lună pe fereastră, / intră-n odăiţa noastră / c-a plecat iubirea mea / şi-a lăsat în suflet iarnă grea.....”. În timpul acela mă gândeam la Doina pierdută. Cred că am uitat fereastra închisă, am stricat aerul şi lumea din sală a strâmbat din nas.

Balurile îmi plăceau mult, dar nu prea aveam o prietenă cu care să mă distrez şi cred că nici nu puteam rezista într-o stare de obligaţie. M-am înprietenit cu o fată din satul Răteşti, Nuţa Grădinaru, o blondină de 16 ani, cu liceul neterminat, foarte frumoasă. Avea numai tată şi o soră care era învăţătoare cam departe de casa părintească, undeva pe la Lipia, judetul Buzău. Îmi plăcea mult de ea, dar am aflat că era bolnavă de plămâni şi-mi producea griji să nu mă molipsesc şi mă gândeam şi la viitor, că nu puteam să mă leg pe viaţă de ea. Din pasiunea sentimentală pe care am avut-o la prima vedere, am căzut aşa deodată în mine de durere, milă şi teamă. Poate că am aşteptat un prilej să-i spun că nu putem continua şi a venit prin faptul că era geloasă pe Hermina, o fată cu care am dansat la un bal şi de care Nuţa a spus că nu se dă pe zece ca acea fată, ca un gest de gelozie. Am contrazis-o, spunându-i că nu e bine să zică aşa şi că n-am nicio treabă cu Hermina, dar am devenit mut şi am evitat să mă mai întâlnesc cu ea. A mai fost o situaţie, că am mers la nuntă la sora ei, în comuna Lipia, prin apropire de Mizil şi m-am simţit tare străin, ea neîncercând să mă facă a mă simţi bine.

*Hermina era fica domnului Panaitescu, pensionar, care locuia chiar în clădirea în care era şi Căminul Cultural. Fusese expropriat de salonul în care funcţiona atunci căminul. Ea avea un prieten mult mai în vârstă ca ea şi mi se părea că acela îi cam juca feste. Hermina era o fătucă şatenă, cu părul creţ, cu o statură potrivită. Deşi nu avea decât 18 ani, ştia să se facă iubită. Poate-am visat, poate a fost adevărat, dar după un bal, nu ştiu prin ce împrejurare am rămas la urmă şi când să plec m-am trezit cu Hermina că mă cuprinde într-o îmbrăţişare drăgăstoasă. M-am speriat, că nu avusesem experienţe din astea şi pur şi simplu îmi era teamă să nu mă fac de ruşine şi i-am refuzat îmbrăţişările. Cred că m-a desconsiderat şi m-a urât, căci de atunci s-a ferit să mai stea de vorbă cu mine. După aceea a venit totuşi o dată la dispensar, pentru o injecţie. I-am făcut injecţia şi de data aceea i-am făcut eu avansuri, dar foarte stângace şi fără succes. De fapt era o fierbere a mea şi nici nu mai eram capabil de autocontrol. Se poate spune că şi-a luat revanşa şi cred că e bine să nu-i laşi unei fete orgoliul rănit. În vara anului 2007 am făcut o vizită la Cojanu, cam după 48 ani, am regăsit-o pe Hermina şi cred că avea motive să nu-şi mai amintească de mine. E clar faptul că femeile rănite în orgoliul lor, nu iartă.

Cu 1-2 luni înaite de a pleca în armată mergeam pe la IAS şi stăteam cu nişte eleve de şcoală profesională, aflate în practică şi care conservau prune, prin afumare la un cuptor aflat în curtea fermei, lângă cantină. Erau seri frumoase, cu cântece şi voie bună şi dintre fetele acelea mi-a căzut cu tronc Florica, o fată aşezată, curăţică şi care ştia să se îmbrace frumos. La baluri venea îmbrăcată cu o rochiţă neagră, cu un decolteu larg şi cu o salbă de mărgele la gât, ceea ce îmi dădea imaginea unei deschideri spre lumea dragostei. Am dansat pe la baluri, de câteva ori, cu ea şi prietenia s-a legat, dar ce păcat că a trebuit să plec militar şi s-a stricat jucăria. I-am scris din armată, aşa cum mă pricepeam eu, decent, să-i spun că am îndrăgit-o. Am primit de la ea răspuns şi pintre rânduri mi-a strecurat şi şopârla: FNFVPT. Nu prea am priceput imediat şi mi-a descifrat un coleg de armată ( pentru a nu fi vulgar, dar şi pentru a fi explicit asta însemna: faci nu faci vremea ..... trece). Am simţit aşa un fel de regret dar şi de reful, căci se băteau în mine un simţ şi un bun simţ. Ca să vezi, unde dai şi unde crapă. La adresa ei nu mă gândeam decât la ceva serios şi uite cum judeca ea, deci pentru ea nu conta de eram eu sau altul, numai sex să iasă. M-a uimit şi ruşinat faptul că scrisoarea mea, inocentă, o citise şi doctoriţa nouă din Cojanu, doamna doctor Bobocea şi i-a spus lui tăticu că tare frumos scriu despre dragostea cu o fată.

DETAŞĂRI

În perioada cât am funcţionat la Cojanu, am fost detaşat de două ori: în primăvara anului 1958, pentru cca o lună, pe salvare şi în toamna anului 1959, tot cam pentru o lună la spitalul Brătianu. Detaşările aveau scopul de perfecţionare. Staţia de salvare a Buzăului avea doar o autosanitară. În primăvara aceea a fost o epidemie de gripă şi solicitările salvării erau multe, dar cele mai dese solicitări erau pentru gravide cu probleme de naştere. Îmi plăcea programul de lucru pe salvare, căci era 24 cu 48. Mai aveam două colege, dar nu prea ne întâlneam căci se făcea schimbul din mers. Pe timp de noapte se dormea în bună lege, iar pe timp de zi erau deplasări cu maşina la diverse cazuri, ceea ce îmi plăcea căci vedeam multe locuri de pe raza judeţului. Câteva cazuri îmi persistă în minte:

* O naştere pe salvare, care m-a pus faţă în faţă cu prima mea intervenţie. O ţigancă a născut şi a fost o naştere uşoară, dar necazul meu a fost că nu ştiam cât de lung să tai cordonul ombilical, aşa încât l-am lăsat tare lung, spre hazul celor de la maternitate, când le-am predat cazul. Doamna Vlad de la Hematologie râdea cu lacrimi şi mă băşcălea că am văzut Bucureştiul mort. Doamna Vlad, o doamnă înaltă, şatenă, era soţia sanitarului Vlad, secretar de partid la Direcţia Sanitară, şi mă cunoştea destul de bine, întrucât soţul ei era amic cu tăticu;

* Un caz de gripă, undeva în zona Mizilului, cu doi bătrâni amândoi bolnavi. Când am ajuns acolo, bătrânul stătea pe un scaun, iar bătrâna pe pat. I-am urcat în salvare şi numai bătrânul vorbea. Ne-a povestit că avea copii cu funcţii importante pe la Bucureşti şi care nu i-au mai vizitat cam de mult. Bătrânii arătau a intelectuali şi cu o bună stare socială. I-am predat la Spitalul Gârlaşi, la secţia Boli Contagioase, dar am aflat că nu au rezistat bolii. Bătrâna a murit cam imediat după internare, iar bătrânul, înainte de a muri a întrebat de soţia lui, dacă-i e mai bine. Nu i s-a spus şi bătrânul s-a stins fără a şti că soţia lui murise deja;

* Am mers la un caz tocmai la Nehoiu. Era noapte şi prin localitatea Măgura, şoseaua trece prin pădure şi de pe dealul care se ridică pe partea stângă, la direcţia de mers spre Nehoiu, s-au prăvălit pietre şi maşina a fost lovită. Pietrele nu au fost mari şi am continuat drumul, dar cu multă teamă şi bănuială că ar fi fost urşi sau tâlhari care ne-au atacat:

* La un caz de naştere, femeia respectivă avea durerile facerii şi sărmana ţipa de durere, iar eu nu-i puteam face altceva decât să o încurajez. I-am cerut să mă strângă de mână şi mă strângea aşa de tare că mă durea şi pe mine durerea ei. Aşa am parcurs tot drumul până la maternitate, participând şi eu la durerile facerii. Mă amuzam, dar mă şi îngrijoram că iar va trebui să nu ştiu cum să leg ombilicul. Trebuie să recunosc că nu se făceau pregătiri de specialitate pentru intervenţii de salvare, şi fiecare se descurca după propria experienţă, mai mare sau mai mică, iar despre trusă de intervenţie (aproape inexistentă), ceva sumar. Recunosc că însoţitorii de pe salvare erau pur decorativi. De luai pe cineva de acasă cu salvarea nu prea aveai ce-i face pe traseu şi-l transportai ori la urgenţe, ori la morgă. Nu aveai nici-o răspundere de intervenţie rapidă pentru a preveni decesul. Rămânea doar la latitudinea şi atitudinea cadrului sanitar de a găsi şi aplica soluţia medicală optimă şi de a păstra flacăra vieţii.

În timp ce lucram pe salvare am avut plăcerea să lucrez cu doi şoferi foarte pricepuţi şi cu bune maniere. Nea Tache m-a încântat cu vocea şi melodiile lui, venite parcă din străbuni, dar cu multă substanţă sufletească. Unul din cântece spunea cam aşa: Deşi-i o simplă amintire / ce a rămas în gândul meu / iubita mea cu toate-acestea / te-am iubit şi-mi pare rău. Refren: Nu mă lăsa ca să cad în pierzare / inima mea, legată-i de-a ta / mi-ai distrus viaţa mea.... ş.a.m.d. Alt cântec pe care mi-l cânta nea Tache în timpul deplasărilor cu maşina salvării avea versuri tot aşa venite de demult: Uitării s-o dau nu-i cu putinţă / caci sunt stăpânit de-un dor nebun / viaţa nu-i decât o suferinţă / totuşi nu-ndrăznesc ca să o spun. (refren) : Numai un cuvânt de dor, de-amor, / unul cum nu-i altul trecător, / viaţa mea o dau, n-o preţuiesc / doar să-mi spui odată „Te iubesc!”.....

Cel de al doilea şofer, Oancea, era un bărbat tânăr, îngrijit şi cu nasul cam pe sus. Îmi povestea cât de mult era iubit de soţia lui, cum avea grijă de el şi cât de curăţicâ era. Simţea o plăcere mare să facă dragoste cu ea şi o venera pentru grija ei faţă de duşurile, înainte şi după partidele de amor.

În acea perioadă m-am întâlnit de câteva ori , din întâmplare cu fostul coleg Petrescu Edmond. Am fost încântat să-l revăd, dar am purtat de fiecare dată discuţii scurte, fără a ne propune să petrecem mai mult timp împreună şi să ne spunem despre activitatea noastră şi intenţiile de viitor.

La Spitalul Brătianu am efectuat o practică, cam prin lunile august - septembrie 1959. Spitalul Brătianu avea specializarea pe Chirurgie şi funcţiona într-o clădire istorică, în apropiere de Crâng. În perioada aceea locuiam la părinţi, la Dâmbroca şi făceam naveta cu bicicleta. Aveam două colege de practtică, nişte doamne mai în vârstă, care erau tare şoticoase şi buruienoase. Eu luam în fiecare zi câte o sticluţă de jumătate de litru cu mişmaş, o amestecătură de vin şi must, care le plăcea foarte mult. Sora mai tânără ne povestea despre visurile ei cu moşi care o făceau fericită şi despre alte iluzii sexuale. Vroia de fapt să mă facă pe mine a mă ruşina şi reuşea foarte bine. La spital m-a impresionat curăţenia şi o asistentă foarte frumoasă, aşa cum o vedeam eu cu ochii trupului plin de hormoni. Tremuram de plăcere şi emoţie când o vedeam şi o asemuiam cu Doina de la Ojasca, dar asta era versată că lucra cu doctori, care mai de care mai chipeş şi cine ştie ce aventuri amoroase avea la activ.

ALTI PRIETENI ŞI CUNOSCUŢI

La Cojanu m-au mai impresionat;

* Miliţianul Ivaşcu, un ţigan mititel şi cu o droaie de copii. Era mai tot timpul pe drumuri, la datorie, pe toată comuna. Reuşea să atragă de partea lui diverşi tineri fără ocupaţie şi-i angrena în munca de observare a actelor necugetate. S-ar putea spune că recrutase informatori, dar el îi folosea mai mult pentru protejarea liniştii publice şi cred că asta nu era rău. Unul dintre uneltele lui, Valerică, un băiat de prin Răteşti, care era dintr-o familie bunişoară, dar nu avea ocupaţie şi era măgulit că primea însărcinări de la miliţian şi că era luat ca însoţitor în razii de noapte. Urmare a activităţii bune a miliţianului, nu se întâmplau acte huliganice. Balurile erau cuminţi, chiar dacă veneau tineri şi din alte sate şi alte comune. Se putea circula pe tot cuprinsul comunei, zi şi noapte, fără teama de a fi atacat de tâlhari.

* Nenea Gică Mircea, localnic. Avea cam 35 ani, era om la casa lui şi om de omenie în societate. Deşi avea o aluniţă, ca semn distinctiv pe obraz, obrazul îi era subţire. Cred că avea misiune din partea Consiliului Popular să se preocupe de viaţa sportivă a comunei şi făcea acest lucru cu multă dăruire. Era un pic trecut de vârsta sportivităţii, dar avea inima tânără şi participa cu pasiune la toate activităţile sportive, atât ca mobilizator, cât şi ca organizator. Nu l-am auzit să ridice tonul vreodată, chiar dacă unii dintre noi eram fotbalişti pârâţi şi nu aduceam deloc servicii echipei ci eram doar figuranţi. Antrenamentele constau în trageri la poartă, la care apăra Doboş şi cel mai bun trăgător era Cornel - fundaşul central. Bine juca şi Nelu Dinu, iar de ceilalţi nu prea-mi amintesc. Eu încercam să trag cu fente, pentru a intra mingea măcar o dată în poartă, dar mi se părea cam grea mingea şi poarta cam departe, având în vedere incorpolenţa mea. Făceam şi miuţe de antrenament, dar nu aveam program de rezistenţă fizică, aşa că rezistam fiecare după puteri şi ambiţii. L-am regăsit pe nea Gică, în 2007, bucurându-mă nespus că trăsăturile feţei erau aceleaşi de pe vremuri, acelaşi zâmbet reţinut, aceeaşi bonomie inconfundabilă. Cred că a avut ceva divergenţe cu Jan Niculescu şi nu-l prea avea la inimă, chiar şi după moartea acestuia. La acea reîntâlnire, când l-a filmat feciorul meu Andu şi când l-am întrebat de Jan Niculescu, mi-a dat o replică oarecum amuzantă şi de care s-a amuzat foarte tare Andu. Despre Jan Niculescu el a spus: „ A murit, dă-l în p...a măsii! ”, motivând că s-a purtat urât;

Când scriu rândurile astea, adică la sfârşitul lunii ianuarie 2009, nea Gică nu mai este. S-a stins în urmă cu o săptămână. Se pare că mi-a mai murit o amintire. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Foto 4. 2007 (stanga) - O conversatie, peste gard, cu Nea Gică Mircea, care încearcă din rasputeri să-şi reamintească.

Foto 5. 2007 (dreapta) - Râdem, căci nea Gică a vorbit de Jan Niculescu, spunând că a murit şi i-a tras o înjurătură, dar despre morţi,....numai de bine.

* Învăţătorul Jan Niculescu, directorul Şcolii, pentru preocupările pe care le avea privind viaţa culturală a comunei. A format şi dirijat corul comunei, organiza serbări şi baluri. Pot spune că dădea viaţă culturală comunei;

*Vasile Dinu, un băiat la 16-17 ani, cu liceul neterminat, din motive pecuniare, căci nu avea decât mamă, bucătăreasă la cantina fermei pomi-viticole Cojanu...

 

Era deosebit de precoce, maturizat, serios în activitatea lui de bibliotecar la Căminul Cultural, preluând şi sarcini de director al aceleaşi instituţii, dar îşi propunea mai mult decât putea face. Se lipea de mine şi îl simţeam apropiat şi cam cu aceleaşi înclinaţii pentru poezia eminesciană.

A fost singurul amic din partea locului care m-a condus la încorporare şi am simţit plăcerea să-i fac cadou Istoria Literaturii Române, ca o recunoaştere a amiciţiei noastre. Valurile vremurilor ne-au purtat pe căi diferite şi nu am reuşit să-l regăsesc, cu toate că am încercat ceva asemănător cu căutările din „ Toate pânzele sus”. Pânzele nu mai rămân sus, căci am aflat de la domnul Grigorescu, că Vasile s-a dus. Dumnezeu să-l aibă în pază!

Foto 6. Eu alături de amicul Vasile Dinu, în 1959.

ARMATA

În timpul serviciului militar am funcţionat o mare parte în calitate de instructor sanitar. Armata a fost, practic, integrată în serviciul sanitar pe care l-am efectuat şi de aceea o cuprind în etapa serviciului sanitar.

Având în vedere statura minionă pe care o aveam, îmi doream din tot sufletul să fac armata, pentru a mă simţi integrat în rândul oamenilor. În primăvara anului 1959 eram chemat la recrutare şi am mers la Comisariatul din Buzău, unde, cu toată ruşinica, mi-am expus goliciunea fizică. Eram la limita admiterii pentru satisfacerea stagiului militar, dar am fost admis. Mi-am reluat activitatea la Circa Medicală Cojanu şi am funcţionat până la chemarea pentru încorporare. Am fost încorporat pe 20 oct. 1959. Cu 12 zile înainte mi-am luat concediu şi m-am despărţit de amicul cel mai apropiat, Vasile Dinu. Am plecat în armată de acasă, de la Dâmbroca şi am fost foarte trist că nu m-a condus nimeni, nici măcar la autobuzul din sat. Doar mama a aruncat o privire lungă până am dat colţul la şosea. La Buzău, am fost adunaţi mai întâi în curtea Comisariatului, până au sosit toţi recruţii. Am fost conduşi la tren şi duşi la Comisariatul Judeţean Ploieşti. La Ploieşti ne-am adunat în curtea Comisariatului, până au venit de prin toate zonele judeţului. În aşteptare s-a organizat program artistic, cu divertismente muzicale şi cel mai mult mi-a plăcut un ţigan frumuşel, care era recrut şi avea mare asemănare cu Raj Kapor şi un talent deosebit. Cânta vocal şi la acordeon şi a interpretat melodii din filmul indian Articolul 420, după modelul ţiganului român:

„Pe şoseaua Colentina
Trece Rita cu maşina
Şi Raj cu Motocicleta
Să-i fure Ritei poşeta.
Bagă, bagă, bagă-n ea
Motorină pe şosea,
Bagă, bagă, bagă-n ea,
Că e tânără şi vrea!
................................

cât şi ceva din Vagabondul :
Am pantofi şic, japonezi,
Pantalonii sunt engleji,
E nemţească şapca mea,
Indiană-i inma.
A aa, a aa, avaramu
....................................
Sunt vagabond şi sunt hoinar
Şi n-am un ban în buzunar
A, a, a, a, aaa, aaa, a, a, a,
...........................................
Am stat în curtea comisariatului până seara şi am fost înghesuiţi în camioane cu prelată şi duşi spre nu ştiam unde, prin întunericul nopţii. Vedeam din când în când câte o rază de lumină şi eram tăcuţi şi îngrijoraţi. Mă aflam într-o stare de imponderabilitate. Puteam să-mi imaginez că la fel erau transportaţi deţinuţii spre lagărele naziste. Ne-am trezit din acest vis urât în unul şi mai urât, cu ochii deschişi, când am fost daţi jos din camioane, la lumina zorilor, în curtea cazărmii. Abia acolo am aflat că suntem la Cocargeaua, o localitate cam la 15 km de Feteşti, la UM 1837. Am fost încolonaţi şi introduşi pe rând într-un hol mare, întunecos, luaţi în primire de frizeri şi făcuţi zero. Am avut norocul să fiu tuns de un fost coleg de la Şcoala Sanitară, militar în anul II. Am schimbat câteva cuvinte şi impresii cu el şi am fost mai puţin chinuit decât alţii care erau tunşi ca nişte oi. În sinea mea eram mândru că sunt şi eu bărbat şi fac armata, dar un setiment de singurătate, de părăsire din partea familiei şi a prietenilor, de izolare, m-a marcat o bună bucată de vreme. După „supliciul” acela, am fost introduşi la duşuri de parcă eram băgaţi la camera de gazare. Într-o grabă necunoscută de noi până atunci ni s-a dat apă caldă, apoi apă rece şi stop, am rămas cu săpunul pe noi şi ne curgeau lacrimi de usturime. Ne-am şters aşa cum am putut şi apoi am primit ţinuta cazonă. Venea ca naiba pe noi, mai ales pe mine, care eram mai redus dimensional şi nu se găsea, la repezeală, uniformă corespunzătoare. Echipamentele civile ne-au fost puse în saci, băgate la etuvă şi apoi la magazie. Cu o valiză de lemn în care mai ţineam unele accesorii şi rechizite, am fost conduşi la una dintre barăci, în care se afla un dormitor cu 60-70 paturi, suprapuse,cât pentru un pluton. Baraca din lemn avea uşă care dădea într-un hol de intrare, în stânga cu grupul sanitar iar la dreapta se intra în sala armelor, în care era un rastel mare cu armele tuturor camarazilor. În caz de alarmă fiecare soldat ştia să ajungă cu ochii închişi la arma lui. Intrarea în dormitor era cu două uşi mari. Podeaua era neagră, dată cu motorină, aşa cum se obişnuia cu toate sălile în care se desfăşurau activităţi de pregătire militară. Paturile erau înşiruite pe patru coloane, dintre care una la stânga şi trei, lipite, la dreapta. Între coloana din stânga şi cele din dreapta era un culoar mare, pe toata lungimea dormitorului. Ferestrele, cam mici şi joase, plasate pe dreapta, pe toată lungimea dormitorului, nu asigurau o luminozitate corespunzătoare şi pe deasupra, erau obturate de paturi . Tavanul era destul de jos încât dădeam cu mâna de el chiar dacă stăteam în şezut pe patul suprapus.

Programul era foarte precis şi se baza pe planificări bine întocmite. S-a început cu pasul de front, apoi cu folosirea armamentului, tehnici de luptă, dar peste toate a dominat pregătirea politică pentru formarea conduitei patriotice şi a moralei comuniste. Programul administrativ avea unele aspecte murdare, umilitoare, dar eram tânăr, modest şi dispus să-mi duc crucea până la capăt, fără să cârtesc. Dimineaţa la ora 5,00, aveam deşteptarea. Înviorarea, la sunetul goarnei, presupunea o echipare rapidă, la 12 secunde, sub directa urmărire a şefilor de grupe, care ne numărau secundele şi ne puneau să facem dezechipări şi echipări, în cazul că nu ne încadram în timp. Am căpătat o tehnică a smulgerii echipamentelor de pe noi şi de îmbrăcare, încât reuşeam până la urmă să ne încadrăm în timp. Uneori, seara, la culcare participa la programul de dezechipare şi sergentul Sabău, un tip căruia îi plăcea răcăneala şi să ne umilească prim metode dure – răutăcioase, chiar sadice. După echipare şi înviorare, mergeam pentru igiena de dimineaţă, apoi eram duşi pe sectoare să facem curăţenie. Aici era cea mai umilitoare activitate, căci unele sectoare erau foarte murdare şi trebuia să le facem lună. Mi s-a întâmplat de câteva ori să merg la blocul cadrelor militare, să găsesc WC-urile înfundate şi să le desfund cu mâinile, căci nu erau alte mijloace. Cu făraşul luam urina şi dejecţiile de pe jos, care ajungea uneori cam până la glezne, şi o puneam în oala de WC, abia desfundată de mine. Eram mândru că reuşeam să mă încadrez în program, apoi mergeam la încolonare şi cu cântec, înainte marş spre sala de mese. Aveam oarecare scârbă să mănânc, după treaba pe care o făcusem şi pentru faptul că nu avusesem săpun să mă spăl la terminarea acelei activităţi. Şeful nostru de grupă era un fruntaş, provenit de prin Ardeal, care avea afinitate faţă de limba germană şi obişnuia să facă unele comenzi şi mai ales numărătoarea pentru cadenţă, în nemţeşte. De altfel îmi era simpatic şi nu era dur cu noi, ci doar ferm în comenzi. Porneam spre cantină în pas de marş şi cu cântec. Două cântece învăţate cu fruntaşul nostru erau cele folosite la deplasarea prin unitate: „Zorile ne bat în geamuri” şi „Când am plecat în armată”. Un coleg de prin mediul rural, cu voce ascuţită, dădea tonul la cântec şi apoi cântam:

„Zorile ne bat în geamuri, sus de-acum soldat,
Să fii primul ce străbate câmpu-nrourat,
Mergi acum în pas cu mine armă draga mea
Şi când merg la braţ cu tine, tu să-mi cânţi aşa:
- Fi-i voios şi scoate pieptul, uite-aşa
Şi privirea înainte, tot aşa!
Pentru pace, pentru glie, înainte marş!
Şi mereu la datorie, înainte marş!
Tu să fii ostaş de frunte sus la regiment
Şi învaţă bine arma ca-n regulament!
Hai, din nou, în marş cu mine armă draga mea
Şi când merg la braţ cu tine, tu să cânţi aşa:
- Fi-i voios şi scoate pieptul, uite-aşa
Şi privirea înainte, tot aşa!
Pentru pace, pentru glie, înainte marş!
Şi mereu la datorie, înainte marş!
..............................................................”
Cel de al doilea cântec spunea cam aşa:

„Când am plecat în armată zău eram fricos,
Mi-era frică şi de-o frunză ce pica pe joos,
Da, da, da,ce pica pe jos,
Da, da, da, ce pica pe jos.
La sfârşit când m-oi întoarce iar la mândra-n sat
Am s-o pun să mă sărute după număraat,
Da, da, da, după numărat,
Da, da, da, după numărat.
La mijlocul numărării spun că am greşit
Şi-am s-o pun să mă sărute de la început,
Da, da, da, de la îceput,
Da, da, da, de la început”.
.............................................

Suna foarte frumos ansamblul vocilor noastre de tineri bărbaţi.

După masa de dimineaţă eram aliniaţi în careu pe platforma din faţa cantinei şi aşteptam venirea comandantului de regiment, pentru a i se da raportul. În acea aşteptare se făcea controlul ( comandantul de grupă privea pe ţevile armelor dacă sunt curăţate de rugină, făcea şi controlul unghiilor, controlul echipamentului şi ţinutei, batistelor, iar comandantul de pluton făcea această verificare prin sondaje) şi apoi se dădeau rapoarte pe cale ierarhică: şeful de grupă la şeful de pluton, şeful de pluton la cel de companie. Aveam ca şef de pluton un locotenent tânăr, chipeş şi cu o ţinută foarte demnă. După programul de dimineaţă eram conduşi spre sălile de pregătire, unde comandantul de pluton ne ţinea cursuri şi făcea seminarii pentru însuşirea tehnicii de luptă şi pregătire politică. Uneori ieşeam pe câmp pentru diverse tactici de apărare şi de luptă. După masa de prânz eram lăsaţi la dormitor pentru un pic de odihnă, câteva preocupări personale ( repararea echipamentului, scrisori către rude şi prieteni). Eram folosiţi şi la diferite activităţi de gospodărire a cazărmii ( curăţenie la gospodăria anexă, îngrijirea porcilor şi cailor...). Seara, după masă, reveneam în dormitor şi sub îndrumarea şefilor de grupe făceam pregătiri pentru ziua următoare (lustruirea cizmelor, curăţirea armelor, spălarea obielelor). Înainte de stingere se făcea apelul de seară, apoi se dădea dezechiparea rapidă şi culcarea. Peste noapte se făcea de planton, prin rotaţie, sau uneori pe bază de sancţiune. Durata activităţii de planton era de două ore, dar ne venea rândul destul de rar căci eram peste 60 în dormitor şi pe deasupra unii erau abonaţi din cauza abaterilor pe care le comiteau. Am avut noroc de un fruntaş oltean, şef de grupă, care avea patul aproape de mine şi care era topit după poezia lui Eminescu, iar eu îi recitam asemenea poezii. Era fascinat când îi recitam

„Cugetările sărmanului Dionis”:

Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!
Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde,
Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă barde —
Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.

Un regat pentr-o ţigară, s-împlu norii de zăpadă
Cu himere!… Dar de unde? Scârţâie de vânt fereasta,
În pod miaună motanii — la curcani vânătă-i creasta
Şi cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă.

Uh! ce frig… îmi văd suflarea, — şi căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravăn — iar de coate nici că-mi pasă,
Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă
De năvod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.

Cum nu sunt un şoarec, Doamne — măcar totuşi are blană,
Mi-aş mânca cărţile mele — nici că mi-ar păsa de ger…
Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,
Un palat, borta-n părete şi nevasta — o icoană.

Pe păreţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen
Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele!
Greu li-i de mindir de paie, şi apoi din biata-mi piele
Nici că au ce sa mai sugă. — Într-un roi mai de un stânjen

Au ieşit la promenadă — ce petrecere gentilă!
Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte;
Cela-i cavaler… e iute… oare ştie franţuzeşte?
Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă.

Bruh! mi-i frig — Iată pe mână cum codeşte-un negru purec;
Să-mi moi degetul în gură — am să-l prind — ba las’, săracul!
Pripăşit la vreo femeie, ştiu că ar vedea pe dracul,
Dară eu — ce-mi pasă mie — bietul „îns!“ la ce să-l purec?

Şi motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. — Măi motane,
Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic şi ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zău! că-n el te-aş pune vornic,
Ca să ştii şi tu odată, boieria ce-i, sărmane!

Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce-ntr-una?
Ce idei se-nşiră dulce în mâţeasca-i fantazie?
Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în şură, ori în pod, în găvăună?

De-ar fi-n lume numai mâţe — tot poet aş fi? Totuna:
Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind — un Garrick,
Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoaric,
Noaptea-n pod, cerdac şi ştreşini heinizând duios la lună.

Filosof de-aş fi — simţirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apăr
Şi junimei generoase, domnişoarele ce scapăr,
Le arăt că lumea vis e — un vis sarbăd — de motan.

Sau ca popă colo-n templul, închinat fiinţei, care
După chip ş-asemănare a creat mâţescul neam,
Aş striga: o, motănime! motănime! Vai… Haram
De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.

Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motănimei îl desfăşură nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul ş-a lui Duhuri — liliecii?

Anathema sit! — Să-l scuipe oricare motan de treabă,
Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară?
O, montani fără de suflet! — La zgâriet el v-a dat gheară
Şi la tors v-a dat musteţe — vreţi să-l pipăiţi cu laba?

Ii! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină!
Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?
Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat
De-aş putea să dorm încalea. — Somn, a gîndului odină,

O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie,
Vino somn — ori vino moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna,
Or de nu — cui ce-i aduce? — Poezie — sărăcie!

Şi scrisoarea a V-a era savurata mult de camaradul meu mai mare, mai ales din prima parte:

Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea,
Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea
De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii,
Ca dovadă de ce suflet stă in piepţii unei rochii...
Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vre o femeie,
Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee
Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.
Te imbeţi de feeria unui mândru vis de vară,
Care-n tine se petrece... Ia intreab-o bunăoara —
O să-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode,
Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode...
Când cochetă de-al tău umăr ţi se razimă copila,
Dac-ai inimă şi minte, te gândeşte la Dalila.
...........................................................................

Avea slăbiciuni faţă de toate poeziile pe care i le recitam şi mai ales de: Glosă, Somnoroase păsărele, Mai am un singur dor, La steaua, Epigonii....

Avea slăbiciuni faţă de mine şi mă ajuta la dezechipare prin tragerea cizmelor din picioare. Din slăbiciunea asta mă scutea şi de unele corvezi la gospodăria anexă, spunându-mi că mai bine să-i recit nişte versuri decât să lucrez. Ne aşezam printre clăile de fân şi derulam toate poeziile pe care le ştiam.

Au fost şi momente mai deocheate, la dormitor. Într-o după amiază a venit sergentul Sabău, care îndeplinea funcţia de plutonier de companie şi ne-a chemat la interval, pe culoarul dintre paturi. Ne-a comandat să ne aliniem la interval, apoi să rupem rândurile şi să ne aliniem la ferestre, culcat şi târâş pe sub paturi. La interval a întrebat cine a pomenit de reactorul de Sabău şi cum nimeni nu a recunoscut, ne-a supus la comenzi stupide. Ne-a dat şi dezechipare – echipare rapidă şi apoi adunarea în faţa barăcii. La faza asta mulţi nu au reuşit să se încadreze în timp, mai ales în privinţa încălţării, aşa că au rămas numai cu o cizmă încălţată. Afară era zăpadă şi ni s-a ordonat pas de front. Era şi tragic şi comic să vezi cum pasul de front suna plici şi poc. Ni s-a dat din nou alinierea la interval şi iar ni s-a cerut să spunem cine a vorbit despre reactorul de Sabău. Câţiva soldaţi au luat o atitudine de condamnare a batjocurii la care eram supuşi. Soldatul Bătrâna nu a mai rezistat şi a ieşit în faţă să recunoască, cum că el ar fi spus, dar am înţeles că nu era adevărat. Bătrâna era cu ochii în lacrimi şi a spus că el e orfan şi nu mai poate suporta să fie umilit în felul ăsta. Un alt soldat, oltenaş şi membru de partid, a spus că el va raporta la comandant, ceea ce a şi făcut şi am aflat că, după câteva zile, Sabău a fost retrogradat şi de atunci n-a mai apărut pe la noi. Întâmplarea cu Sabău a pornit de la trecerea acestuia pe la WC-ul nostru, când a auzit cum un soldat îi spunea altuia dintr-o cabină alăturată: „ Mă-i ce o fi de n-a mai apărut reactorul ăla de Sabău?”

Un alt caz picant a fost cu un coleg, de prin Buzău, pe nume Buta, care obişnuia noaptea să umble pe la cocoşeii soldaţilor care dormeau mai greu. Era un bărbat destul de bine şi cu pregătire medie, tehnician veterinar. Probabil că mâncase multe fudulii în viaţa lui veterinară încât a devenit sugaci şi de cocoşei umani. De la consideraţia pe care o avea până atunci a ajuns total discreditat, dar nu i s-a întâmplat nimic deosebit şi a continuat ascensiunea până la gradul de sergent.

Eu am încercat să fiu conştiincios şi să-mi duc la bun sfârşit perioada de 45 zile, de înaintea depunerii jurământului. Eram tentat să merg la dispensarul regimentului şi unii dintre colegii cu pregătire sanitară au făcut acest lucru. Nu mi-a plăcut poziţia de om la şmotru şi lingău. Cei care au făcut acest lucru erau internaţi la infirmerie şi foarte puţin mai apăreau pe la trupă. Au avut de pierdut că la repartiţia pe subunităţi după terminarea perioadei de recrut s-a ţinut cont de rezultatele pregătirii militare şi au rămas ca lingăi la Cocargeaua. Mie mi s-a oferit post de instructor sanitar la subunitatea de radiolocaţie din apropierea localităţii Palas – Constanţa. Un sergent cu statura tot minionă ca a mea, care lucra la BDS (Biroul de Documente Secrete) şi care mă simpatiza mi-a spus că pentru comportarea mea am fost numit pe funcţia de plutonier major, instructor sanitar la subunitatea Cărunta, de lângă Palas, deci mi s-a făcut o favoare.

La subunitatea Cărunta m-am prezentat în prag de iarnă. Vremea era descurajantă şi asemenea primirea în subunitate, din partea osaşilor din anii II şi III, care aveau din acel moment posibilitatea să transmită ordine noilor veniţi, să o facă pe comandanţii. Subunitatea era amplasată la 5 km de Palas şi ascunsă vederilor de la distanţă prin liziere de salcâmi. Pe deasupra lizierelor se vedea doar o schelă mare din lemn, care reprezenta punctul de observare, iar după trecerea de liziere se vedea staţia de radiolocaţie P20, care era aşezată pe o movilă, apropiată punctului de observare şi care se învârtea continuu cu paletele-i mari. La circa 200 metri depărtare se afla subunitatea militară, formată din barăci de lemn, pe trei sferturi sub pământ, înconjurate de un fel de diguri, care ascundeau în întregime barăcile. În mijlocul curţii, împrejmuite cu gard de sârmă ghimpată, se afla Punctul de Comandă. În Punctul de Comandă se afla un birou mic în care era monitorul staţiei de radiolocaţie, pe care erau urmărite ţintele aeriene şi o sală mare în care pe o masă se afla planşeta de radiolocaţie, pentru monitorizarea zborurilor şi cu ajutorul căreia erau dirijate traseele ţintelor aeriene. Soldaţii erau încadraţi pe trei specialităţi: radişti, planşetişti şi operatori staţie NRZ. Mai erau şi alte funcţii: mecanici grup electrogen pentru staţie, mecanici auto, şoferi, dresorii de câini, sanitarii, lucrătorii la gospodăria unităţii ( bucătari, zidari, crescători de animale..). O baracă avea Cabinetul Comandantului şi Infirmeria, alta constituia garajul maşinilor, iar în celelalte se aflau dormitoare şi cantina. Aprovizionarea cu apă se făcea de la o fântână mare aflată în mijlocul curţii, care avea o găleată de 20 litri şi tambur cu roată. Uneori se folosea un măgar pentru scos apa. Măgarul era legat cu lanţ, pus sa meargă pentru a se acţiona rotirea tamburului. În apropierea porţii de intrare se afla un post de pază, de la care putea fi observată aproape întreaga supraaţă a cazărmii. Paza mai era asigurată şi de la alte puncte de observare, cât şi de cel de lângă staţia de radiolocaţie P20. Punctul de observare de lângă staţie avea 15-20 m înălţime şi din el se putea vedea până la Palas şi chiar la Constanţa, pe vreme senină.

Când am ajuns la subunitate, instructor sanitar era caporalul Rotaru, un tip elevat şi cam orgolios, care nu era pe placul militarilor şi comandantului şi care la venirea mea a fost trecut la radişti. Am preluat de la el, nu numai dispensarul ci şi unele corvezi, urmare a nesupunerilor lui faţă de rigorile impuse de şefi. Am fost planificat să fac de gardă de două ori pe noapte şi anume între orele 22,00 - 24,00 şi între 4,00 şi 6,00, în fiecare zi. Aveam ca sector, pentru curăţenie, toată baraca în care se afla infirmeria şi cabinetul comandantului. Era un hol de circa 30 m. lungime şi lat de 3 m., care trebuia măturat zilnic şi spălat cu motorină, săptămânal. Din hol se intra în cinci săli, cam de 20 mp. fiecare ( două saloane de infirmerie, cabinetul medical, camera furierului şi cabinetul comandantului. În acest sector trebuia să fac curăţenie în fiecare dimineaţă, înainte de venirea comandantului şi curăţenia generală la sfârşitul săptămânii presupunea şi o spălătură zdravănă cu motorină. Trebuia să fac şi focul cu lemne în fiecare cameră. Tot acest program trebuia să-l termin cu o jumătate de oră înainte de ţinerea careului de dimineaţă, căci mai trebuia să fac şi o inspecţie prin toate sectoarele subunităţii şi să ies la raport în faţa comandantului, pentru a raporta starea igienico-sanitară. Prin hărnicie, supunere şi felul în care raportam am atras simpatia comandantului, căpitanul Anton, un om care părea foarte sever la prima vedere, dar eu am descoperit latura sensibilă a fiinţei lui şi am reuşit să-i intru sub piele. Eram apreciat pentru respectul de care dădeam dovadă, respect real, căci mă emoţionam de câte ori întâlneam comandantul şi el şi-a dat seama de asta. Deşi nu avea nici liceul, viaţa îl formase şi se străduia să îndeplinească bine ordinele de sus, căci avea permanent deasupra capului ameninţarea înlăturării pentru studii necorespunzătare. La un moment dat se peocupa să facă studile liceale şi mă admira pentru demersurile mele de a da diferenţele de liceu. M-a rugat chiar să-l ajut la pregătire. Nu ştiu dacă a făcut ceva pe această linie.

Furier al comandantului era un fruntaş din anul II, Biruiescu, băiat foarte chipeş şi sexi, cu un succes teribil la fete, oltenaş cam fudul şi arogant. El nu prea făcea curăţenie pe vreun sector, căci era în graţiile comandantului şi avea plăcerea să mă vadă pe mine ca pe o ordonanţă a lui. Îl pizmuiam, dar îl şi admiram pentru calităţile lui.

Când ieşeam dimineaţa la raport în faţa comandantului, salutam pe un ton copilăresc, cam din vârful limbii, spunând: „Tovarăse comăndănt, sunt soldatul Iordache, permitesi-mi ssă raportez! La controlul pi sectoare am constatat urătoarele.........., permitesi-mi ssă mă retrag!” , salutam, făceam stânga-mprejur şi mă depărtam satisfăcut că mi-am făcut datoria, iar comandantul m-a ascultat. A trebuit să raportez şi o situaţie îngrijorătoare, că s-au găsit păduchi pe lenjeriile paturilor. Urmarea a fost că am pus în funcţiune vermorelul şi cu DDT am pulverizat din belşug pe toate aşternuturile încât am salvat situaţia.

Şi alţi comandanţi au început să mă simpatizeze şi să mă protejeze. Aşa s-a făcut că au început să-mi reducă orele de pază, la două şi treptat să le pună mai devreme, să nu mai fie nevoie de a mă scula noaptea la ore târzii. Cele două ore erau la început între 24,00 – 2,00, apoi între 22,00 – 24,00, şi a urmat programarea între 20,00 – 22,00. Într-o seară locotenentul major Nenciu mă roagă să-i scriu un document. Am început să-i scriu documentul şi cănd se apropia ora 20,00, i-am cerut permisiunea să merg la gardă. Nenciu mi-a spus că mă scuteşte el pentru acea seară, iar eu am insistat, că nu vreau să se supere colegii pe mine că fac de gardă în plus din cauza mea. În acel moment a intrat în punctul de comandă căpitanul Anton şi a întrebat despre ce este vorba. I-am explicat şi a vorbit şi Nenciu, iar comandantul a ordonat scurt că din acel moment nu voi mai face de gardă. M-a impresionat foarte mult intervenţia comandantului, ceea ce însemna că mă aprecia foarte mult. Am avut unele divergenţe cu plutonul gospodărire, poate din gelozia unora dintre şefii acelui pluton. Un anume caporal Mircea, care conducea plutonul Gospodărire s-a arătat nemulţumit că nu dorm la dormitorul plutonului şi m-a cam obligat. Am dormit o noapte acolo şi nu mi-a fost greu, dar nu ştiu ce s-a întâmplat că a doua zi mi-a spus că pot rămâne la infirmerie. Erau doi fraţi Mircea, mecanici auto, care aveau cuvânt greu la nivelul plutonului. Mai era la acel pluton un fruntaş, parcă Erhan, care avea tupeu şi aroganţă şi care a ţinut morţiş să mă vadă tuns zero. Începuse să-mi crească părul şi-l deranja dacă m-aş fi confundat cu cei din anul doi de armată. Am refuzat, s-a inervat şi m-a raportat la lt. major Busuioc, un tip simpatic dar îşi dădea uneori în petec, că era chiar ţigan. M-a chemat Busuioc şi mi-a ordonat să mă supun tunsorii şi culmea că m-a tuns cel care m-a raportat, cu satisfacţia orgoliului împlinită. Nu a trecut mult timp de la opresiunile celor de la plutonul de care aparţineam şi s-au petrecut câteva evenimente care m-au pus în lumină şi pentru care consideraţia acelor oameni, pentru mine, a devenit mare şi am fost scutit de corvezi suplimentare. Era la începutul primăverii anului 1960. S-a abătut asupra subunităţii o gripă severă. Au venit la infirmerie aproape toţi băieţii care mă sâcâiau şi i-am supus la tratament responsabil, cu Oleu Camforat, Pneumosept, Penicilină, Aspirină, ventuze, frecţii, , băi calde la picioare şi i-am pus repede pe picioare.. Atât caporalul Mircea cât şi fruntaşul Erhan şi-au cerut scuze pentru felul în care se comportase cu mine până atunci şi m-au asigurat că voi fi respectat, întrucât merit. Am mai avut o singură dată conflict cu un caporal, Caralete (!). Eram de serviciu la bucătărie şi el a venit cu întârziere la masă , fără să fi anunţat că întârzie şi a rămas nemâncat. Îi înţelegeam starea, dar era o regulă că dacă rămânea mâncare să fie dată supliment şi eu asta făcusem, mai ales că era fasole şi se dădeau în vânt militarii după fasolea făcută de fruntaşul Cioară. Inervat, tipul mă anunţă că-mi dă trei zile de arest, fără să-şi dea seama că eu aveam funcţie mai mare decât el, căci eram pe funcţie de plutonier major. Scandalul a fost curmat de sergentul Fulger, care tocmai a intrat şi el prin control la cantină. Mi-a luat apărarea şi l-a ameninţat pe caporal cu arestul.

Într-o zi a venit la dispensar un vlăjgan de mecanic auto, care din neatenţie la pornirea maşinii, fără să scoată din viteză, a fost pleznit de manivelă, producându-i spintecarea buzei cam pe 2 cm. Era foarte speriat şi buza îi flendurea, o parte în sus şi alta în jos. Cerea să fie chemată salvarea. L-am liniştit şi m-am surprins pe mine cum de am reacţionat aşa de prompt şi profesional. Am sterilizat trei copci şi o pensetă, prin flambare cu flacără de spirt, am aşezat cu atenţie cele două segmente al buzei de jos şi clic, clic, am strâns cele trei copci în aşa fel încât să se fixeze optim, şi să evit formarea de cicatrice proeminentă, vicioasă. I-am atras atenţia ca trei zile să evite forţarea buzei şi să consume numai lichide. Cu lacrimi în ochi şi cu oarecare neîncredere că se va face bine, camaradul a plecat în treaba lui, cu indicaţiile mele. Am fost plăcut surprins când după trei zile a venit la scoaterea copcilor şi nu ştia cum să-mi mulţumeacă pentru eficienţa intervenţiei mele. Cred că a dus vestea printre colegi despre păţania lui şi isprava mea, întărindu-le încrederea şi respectul faţă de mine.

Pe vremea când efectuam gărzi în curtea subunităţii am avut două situaţii comice, dar care puteau deveni tragice dacă acţionam precipitat. Aflându-mă în post într-o noapte întunecoasă, a apărut o siluetă care se strecura pe sub gardul de sârmă ghimpată. M-am aruncat în groapa de protecţie şi am strigat: „Stai, cine vine?!” Silueta s-a oprit, apoi s-a mişat din nou. Am strigat:”Stai că trag!” şi după un timp, care mi s-a părut imens, am auzit o voce slabă:”Soldatul Goia”. I-am recunoscut vocea şi i-am spus să înainteze. Am aflat că simpaticul ardelean Goia era criţă şi putea să se termine rău peripeţia lui. În altă noapte a apărut în faţa porţii o siluetă, m-am aruncat în groapă şi am strigat:”Stai, cine vine?!” Silueta a îngheţat şi nu mai ştiam ce să fac, intrând la idei. Mi-am amintit că un alt coleg fiind de gardă şi văzând că silueta nu răspundea la somaţie şi înainta, a fost nevoit să tragă şi după alarmă a aflat că împuşcase unul dintre măgarii subunităţii. Am somat încă odată cu invitaţia:”Te rog să-mi spui cine eşti!” şi o voce sugrumată mi-a răspuns. Am dedus că e marinarul care era repartizat pe lângă subunitatea noastră. L-am rugat să-şi lumineze faţa şi mi-a spus că nu are chibrit. I-am spus să înainteze, dar stăteam pregătit pentru orice eventualitate, cu cartuşul pe ţeavă şi degetul pe trăgaci. S-a apropiat, mi-a mulţumit pentru calmul de care am dat dovadă şi mi-a explicat o păţanie în care soldaul din gardă a tras şi i-a trecut cartuşul pe la ureche, rămânând speriat de moarte. Umbla şi o legendă că anumiţi spioni se îmbrăcau în blană de câine şi se gudurau pe lângă santinele şi prin surprindere îi atacau cu cuţitul sau purtau grenade asupra lor, cu care atacau depozitele de armament.

A venit primăvara şi totul în jur radia de tinereţe. Subunitatea era înconjurată cu lanuri de grâu şi de porumb , de un verde copleşitor de plăcut. Lizierele de salcâmi au înflorit. Soarele îmbia la plecarea spre litoral. În jurul datei de 9 mai, am primit ordin să merg la regiment, la Cocargeaua, să aduc un lot de medicamente. Am mers şi am ales tot ce credeam că-mi va ajuta să asigur tratamente eficiente. Până atunci mai luasem medicamente de la Spitalul Garnizoanei Constanţa. Scriam o listă cu medicamentele necesare şi o doamnă doctoriţă, care avea consideraţie faţă de minusculul doctoraş, care eram eu, mă servea cu o reţetă gratuită, pe care o ridicam de la farmacia spitalului. Am luat în acea deplasare la Cocargeaua o valiză bună cu medicamente şi m-am întors la subunitate. Când am revenit la Cărunta am rămas mască. Subunitatea se mutase în localitatea Mihail Kogălniceanu şi am mai găsit doar trei miltari: soldatul Pasat, care se ocupa cu dresajul câinilor şi cailor, fruntaşul Cioară – bucătarul şi fruntaşul Samson – zidarul. Împreună am format echipa de pază a subunităţii, devenită în rezervă. Au rămas în subunitate şi doi porci mari, bănuiesc că erau crescuţi pentru comandant şi pentru plutonierul major Mihalcea. Pasat avea în grijă doi câini, rasa lup şi doi cai frumoşi, folosiţi până atunci la aprovizionare.

Cât era ziua de mare, admiram priveliştea şi ne suiam în punctul de observare de lângă staţia radar, unde făceam plajă, iar noaptea căutam, mai în secret, posturi străine pe staţia de recepţie rămasă în grija noastră. Era foarte plăcut să merg cu Pasat şi câinii lui pe câmpul din jurul subunităţii şi să văd cum scotoceau în căutare de iepuri şi guzgani. Cei doi cai din dotare erau tare frumoşi, un el şi o ea şi destul de cuminţi. Pasat mă încuraja să mă urc pe iapă şi să merg, când la trap, când la galop. Era destul de greu în lipsa de experienţă şi prin faptul că nu aveam nici şa, nici hăţuri, fiind nevoit să mă ţin de coamă. De fapt Pasat mă urca pe iapă, el se urca pe armăsar şi dădea tonul la viteza cu care să se meargă. Într-o zi ni s-a întâmplat că a dispărut un porc şi am fost nevoiţi să-l căutăm. Cred că Pasat ştia unde să caute porcul, probabil că i se mai întâmplase să dispară, aşa că am luat-o pe o cărare printre lanurile de porumb. De pe cal de abia vedeam pe deasupra, ca o mare verde de porumb. Nu vedeam prea departe şi am mers fără a şti încotro vreo 10-12 km. şi am dat de o fermă de porcine. Am întrebat şi ni s-a răspuns afirmativ, ceea ce ne-a bucurat mult căci altfel nu ştiu ce pedeapsă meritam. Drumul la întoarcere a fost de calvar. Porcul o zbughia aiurea prin porumb şi noroc de abilitatea de călăreţ a lui Pasat pentru a-l readuce la potecă. Eu ţineam drumul pe potecă şi abia mă ţineam pe cal cu teama că pot pica şi cu dureri la şezut. Cu greu am reuşit să readucem porcul la subunitate şi apoi am constatat că aveam rosături la fund şi mă deplasam cu grutate, legănându-mă de pe un picior pe altul. Ca întâmplare, în seara aceleaşi zile au apărut la cazarma noastră patru ofiţeri superiori, dintre care şi un general. Am înţeles că se punea la cale transferarea terenurilor subunităţii către altă garnizoană. Ofiţerii erau obosiţi şi au cerut să le pregătesc paturile în camera de oaspeţi şi să le fac baie caldă la picioare. Am făcut eu singur toate cele trebuitoare, întrucât eu răspundeam de baraca în care se afla şi camera de oaspeţi, dar mă mişcam greoi din cauza rosăturilor la şezut. A doua zi au plecat oaspeţii şi a apărut comandantul, căpitanul Anton, înfuriat tare. Ne-a dat adunarea pe platou, în faţa punctului de comandă şi a cerut să iasă în faţă cel care a fost beat în ziua precedentă. Am făcut un pas în faţă şi am raportat situaţia, că am mers cu calul să căutăm porcul şi am rosături la şezut, din care cauză mă mişc foarte greu. Din mina încruntată a comandantului, deodată răsare soarele şi a început să râdă în hohote, dându-ne tonul şi nouă.

Cât timp am avut cu noi pe bucătarul Cioară, el mai avea câte ceva prin magazia de alimente şi nu pot uita, în mod deosbit, fasolea gustoasă pe care ne-o pregătea, renumita fasole de cazarmă. De fapt aveam şi o subzistenţă pentru patru persoane la o unitate de infanterie de lângă Palas, cam la 5 km distanţă faţă de locaţia noastră. Mergeam cu rândul să ne luăm porţiile de mâncare şi eram mulţumiţi că primeam mai mult decât raţia normală.

Începând de prin luna mai am reuşit să ieşim prin oraş, căci am primit, de la „micimanul” Mihalcea, Ordin de Serviciu Permanent. Ce întâmplare, întâmplăcioasă, am avut pe la sfârşitul lunii mai! Mă plimbam pe stradă prin Mamaia şi mi s-a părut că văd în faţa unei vitrine pe surioara Olica. Era cu spatele la mine şi nu eram sigur de impresia mea, totuşi în mod spontan am bătut-o pe umăr şi am întrebat: „Nu cumva eşti sora mea?” Stupoare, minune Dumnezeiască, chiar sora mea era. Nu pot descrie bucuria care m-a apucat. Eu mă plimbam cu un camarad, Mihăescu, oltean zdravăn, dar cu mare sensibilitate sufletească. Plecasem împreună cu el de la Cărunta, unde mă vizitase şi pe drum cântam candoarea tinereţii şi a nostalgiei date de Floral, melodia „Liliacul sub fereastră freamătă”. Simţeam o plutire cosmică, pe care numai tinereţea neprihănită şi primăvara pot să o creeze. Sora mea era însoţită de soţul ei Nicu, de cumnaţi şi cumnate. Am mers împreună să facem o baie în mare şi a fost foarte plăcut jocul cu valurile. Am făcut şi câteva poze care să imortalizeze fericirea trăită atunci.

 
În vara acelui an a venit pe la Cărunta şi medicul regimentului Cocargeaua, care s-a cazat câteva zile împreună cu fratele mai mic, pentru a-şi face un sejur la mare, apoi şi-a lăsat fratele în grija mea pentru vreo zece zile. Medicul a prins oarecare simpatie faţă de mine şi mi-a promis că-mi dă postul de instructor sanitar de la Garnizoana de Aviaţie Mihail Kogălniceanu. Pe la mijlocul verii, comandantul Anton a aprobat unui oier particular, Florea, din Palas, să-şi adăpostească turma de cca 150 oi în incita cazărmii. Turma era păstorită de un tinerel, simpatic şi forţos, de 18 ani şi din când în când mai venea un macedonean cam stafidizat şi hâtru.
Foto 1. Baie la Mamaia cu sora mea Olica şi rudele ei din Bucureşti. De la stânga spre dreapta: un frate al lui Nicu, Olica, eu, fratele lui Nicu ( Petrică) , Mihăescu, soţia lui Petrică, cumnatul Nicu, iar în faţă sunt: sora lui Nicu ( Domnica+, în faţa lui Petrică) , cumnata lui Nicu – soţia fratelui aflat în stânga imaginii)

Garajul camioanelor a devenit adăpost de oi, iar întreaga subunitate Cărunta era o adevărată stână. S-a înfiripat o puternică prietenie între noi, cei patru militari şi tinerelul cioban. Din acel moment aveam lapte de capră şi caş după gustul inimior noastre, iar pastramă de câteva ori, mai în toamnă, când era lansat şi tulburelul. Făceam cu ciobănaşul fel şi fel de confruntări sportive, căci şi el era ahtiat în a-şi manifesta capacităţile fizice şi a-şi consuma energiile în mod plăcut. Făceam concursuri cu haltere improvizate, ne luam la trântă, concursuri de alergări. Şi eu eram foarte ambiţios şi nu mă dădeam bătut. Am concurat cu ciobănaşul şi cu Samson, alergând de la Cărunta până la Palas, 5 km. Cam după un km. ei au cedat, iar eu, cu ambiţia care mă caracteriza, am continuat să alerg, ignorând sufocarea ce mă cuprindea şi am ajuns primul la Palas, iar ei au sosit după 20 minute. Probabil că încetaseră să mai alerge. Eram mândru de capacităţile mele fizice şi visam să ajumg un mare atlet.

Cam la sfârşitul verii au fost lăsaţi la vatră militarii din anul III, Cioară şi Samson, iar peste încă o luna a plecat şi Nelu Pasat. A fost repartizat în loc un soldat de anul I, oltenaş fricos şi cu comportament prevenitor. Dormitorul ni l-am instalat în Punctul de Comandă, pentru că avea mai multe ieşiri (gen vizuină de vulpe) şi ne dădea siguranţă împotriva eventualilor intruşi. Uneori i se părea că aude zgomote afară şi atunci ne luam puştile încărcate şi ieşeam pe geamurile laterale. De fiecare dată constatam că alarma era falsă. Cred că oltenaşul era şi cam negru la suflet căci şi-a creat o satisfacţie din a împuşca cei doi câini care erau aciuaţi pe acolo. Păstorul macedonean avea un şarm deosebit cu basme şi legende Am reţinut şi am transmis multora dealungul vieţii povestea cu un ţigan care a făcut o plimbare prin Turcia: „ Un ţigan a plecat în Turcia şi cum îşi căuta el rostul, a trecut pe lângă o înmormântare. Curios, nevoie mare, se cam băga să prindă şi el o ciozvârte de carne, dar mesenilor nu le-a convenit intrusul şi i-au zis cam aşa: „ Icsâ chinâ dâc!”. Mai umblă el, cât mai umblă şi vede o nuntă. Se bagă printre nuntaşi urmărind să apuce şi el ceva, dar socrul mare îl admonestează cu acelaşi „Icsâ chinâ dâc!”. O ia iar la picior şi dă de un botez. Aşa cum îi era obiceiul îşi bagă nasul prin bucatele observate, pentru care mai primeşte un „Icsâ chinâ dâc!”. Considerând că aia este limba turcă şi că deja o ştia, se reîntoarce acasă la mamă-sa şi tată-su. Încearcă părinţii să vorbească cu el, dar el avea aceeaşi replică ”Icsâ chinâ dâc!” S-a suit în pat, călare pe câtva perne şi o ţinea întruna cu „Icsâ chinâ dâc!” Văzând părinţii că nu o scot la capăt cu el se adresează la Hogea din sat, care ştia turceşte. Vine Hogea şi îcearcă să vorbească pe turceşte cu Ion, el o ţinea mereu cu „Icsâ chinâ dâc!” Se inervează Hogea şi jap, jap, jap, câteva palme. Începe Ion a striga: „Sări mamă, sări tată că mă omoară!” Bagă taică-su capul pe uşă şi zice: „Dă-i, dă-i, c-a început s-o rupă româneşte!”

Pentru avizul dat de comandant lui Florea să-şi astruce oile în cazarmă, am discutat cu oierul să pregătească pntru comandant şi miciman câte o putină de brânză şi m-am convins că s-a ţinut de cuvânt.

Micimanul Mihalcea a simţit că se poate căpătui şi cu altceva din jurul Căruntei ( numele secret al subunităţii) şi ne-a sugerat că ar vrea, pentru el şi căpitanul Anton, câţiva saci cu ştiuleţi de porumb. În zorii unei zile de toamnă, când porumbul era învârtoşat, am ieşit împreună cu camaradul meu la vânătoare de ştiuleţi, având şi armele cu noi pentru a impresiona în caz că eram surprişi de paza C.A.P.-ului. Am îndeplinit misiunea şi mare i-a fost bucuria micimanului când s- a văzut cu sacii în maşină. Avea micimanul multă încredere în mine. M-a chemat chiar şi acasă pentru a-i acoperi casa cu carton asfaltat. Nici nu ştiu cum de m-am priceput, dar am reuşit. Avea el şi o vorbă şugubeaţă cu mine: „Iordache, mă criminalule, ce faci mă criminalule?!”

Deşi am rămas numai doi militari la subunitatea în rezervă, am păstrat alocate patru porţii de hrană. Ne-a fost de mare folos acel surplus de hrană, căci toamna, pe când au început să se coacă strugurii, am putut să ne apropiem de un moşulică, paznic la via colectivului din Palas. Noi îi lăsam câte o porţie de mâncare, ceea ce era mană cerească pentru el şi ni se permitea să ne înfruptăm cu struguri, spunându-ne că putem lua câţi vrem, că el nu ne vede, dar să ne ferim de cei care ar putea să vină pe acolo din partea C.A.P.- ului. Erau soiuri diferite de struguri şi eu mă dădeam în vânt după tămâioasă albă, dar pentru a face ceva must am cules o oală mare de struguri negri şi am făcu vreo 20 litri de must, care în câteva zile a devenit vin. Au venit şi câţiva camarazi de la unitatea de bază, Mihail Kogălniceanu şi s-au bucurat de plăcerea vinului nostru.

În toamna acelui an m-am dat pe lângă Liceul Mircea cel Bătrân, din Constanţa şi m-am interesat cum pot da diferenţele de liceu, având în vedere că eu aveam la bază Şcoala Medie Tehnică Sanitară. Am fost îndrumat la ce obiecte trebuie să susţin diferenţe, mi-au prezentat şi un program de pregătire gratuită, pe care-l fac profesorii pentru examenele de diferenţe şi mi-au recomandat un elev din anul terminal pentru consultaţii la Matematică. După câte mi-aduc aminte elevul se numea Mirică, un băiat înalt şi mintos. Îi plăteam câte 10 lei pe oră şi el era tare bucuros că poate să câştige prin munca lui câţiva lei, de buzunar.

Am prins iarna la Cărunta şi în magherniţa noastră, ascunsă în Punctul de Comandă, am început să învăţ la lumina unui felinar aproape orb şi în decembrie am susţinut cele două examene de diferenţă pentru clasa a VIII-a ( Limba Română şi Geografia), apoi în ianuarie cele trei examene de diferenţă pentru clasa a IX-a (Limba Română, Matematică şi Geografie). În aceeaşi perioadă am contractat Zona Zoster şi mă tratam singur cu Alcool Iodat. Îmi mai alinam mâncărimea şi durerea, frecându-mi spatele de o sobă fierbinte la unitatea de artilerie la care aveam subzistenţa de hrană.

Garnizoana de Aviaţie din localitatea Mihail Kogălniceanu avea un dispensar mare care deservea şi Unitatea de Radiolocaţie din aceeaşi localitate. Acea subunitate supraveghea ţintele aeriene în zona Mării Negre.

La insistenţele medicului garnizoanei noastre, din Cocargeaua, am fost mutat de la Cărunta la Kogălniceanu pe post de instructor sanitar, dar acolo ajuns, am fost reţinut pe postul de furier al comandantului, ceea ce mă obliga la multă trudă pentru elaborarea programelor săptămânale de instrucţie şi m-am bucurat de multă încredere din partea comandantului, căpitanul Anton, care îmi lăsa pe mână cheile de la BDS, fără a mă supune unui jurământ, aşa cum erau instrucţiunile. Aveam o clădire, în care se afla biroul comandantului, grupul sanitar şi un dormitor foarte mare cu paturi metalice de cazarmă, suprapuse şi cu saltele umplute cu paie. De fiecare dată, când ne făceam paturile trebuia să dăm jos aşternuturile şi să boxăm saltelele, pentru a afâna paiele. Saltelele deveneau cilindrice şi apoi întindeam cearceafurile, introducând marginile sub saltele, încât ziceam că trebuie să sară banul de pe ele, când îl arunci. Mai era un corp de clădire în care locuiau cadrele militare. Comandantul era foarte serios, dar cu mine se purta frumos şi mă cam imita la vorbă, un pic mai peltic decât eram eu. Alarmele de instrucţie erau destul de dese şi îmi aduc aminte o ieşire nervoasă, cam comică, a comandantului, din cauza unui soldat care a lipsit de la alarmă. Soldatul Balaca,un băiat foarte frumos, creol, cu ochi albaştri, curierul unităţii, cre a plecat într-o după amiază în localitatea Mihail Kogălniceanu şi nu a venit să doarmă în unitate. A doua zi dimineaţa, pe la 5,00 s-a dat alarma şi Balaca nu a apărut. La ora 8,00, la careul de dimineaţă, a apărut şi Balaca. Îl scoate comandantul în faţa frontului şi începe: „Toată lumea la alarmă Balaca şi tu cu mâna la blană, Balaca!” A repetat de câteva ori vorbele respective şi se cunoştea cu câtă supărare le spunea. A primit Balaca şi un arest de câteva zile, dar el era o fire indiferentă şi nu prea i-a păsat. Poate ar fi primit mai multe, însă comandantul nu dorea să ştie superiorii dumnealui că se înregistrează abateri grave la noi.

În calitate de furier m-am descurcat destul de bine, dar încercând să ating aşteptările comandantului mă chinuiam mult să scriu cât mai frumos. Între timp am primit ajutoare dintre noii recruţi. Consideraţie aveam pentru Sandu Ioan, un oltenaş curăţel şi finuţ. Au mai contribuit la realizarea programelor de pregătire şi Chimiuc, un bucureştean şmecheraş dar talentat la scris şi Hari, tot bcureştean, absolvent al Şcolii Postliceale Sanitare din Bucureşti.

Garnizoana de Aviaţie a început să solicite, tot mai insistent, trimiterea unui cadru sanitar, altfel nu mai asigură asistenţa sanitară penru militarii noştri. Comandantul a apelat la Garnizoana de la Cocargeaua să numească un sanitar, dar de acolo, acel medic ce-mi promisese numirea pe post, a refuzat susţinând că unitatea noastră dispune de cadru în persoana mea, cu toate că în subunitate mai aveam sanitari care puteau fi numiţi pe post: Hari, Rotaru (fostul sanitar la Cărunta) şi Indrie (un soldăţel minion, foarte simpatic). Aşa s-a făcut că au fost nevoiţi să mă trimită la Dispensarul Garnizoanei de Aviaţie.

Conduceam o echipă formată din 4-5 soldaţi, instruiţi în armată ca sanitari şi cu sarcini axate pe ordine şi curăţenie. Aveam multe responsabilităţi în cadrul dispensarului şi mă bucuram de multă încredere din partea personalului angajat. Erau angajate patru cadre militare pentru asigurarea asistenţei sanitare la nivelul garnizoanei: un medic – maior, un medic – căpitan, un felcer – locotenent major şi un sanitar – plutonier major. Mai funcţiona şi un medic stomatolog – căpitan, om foarte prietenos şi care mi-a aplicat prima plombă din viaţa mea. Maiorul – medic venea mai rar şi avea oarecare bonomie, dar tot m-a sancţionat o dată pentru neluarea temperaturii soldaţilor din infirmerie, în dimineaţa respectivă. Era necesar să cunosc şi tratamentul aplicat celor trimişi la carceră, dar eu am beneficiat de simpatia camarazilor şi am primit favoruri. Camera de arest era amplasată în incinta Corpului de Gardă, de lângă poarta de intrare în regimentul de aviaţie, la parter şi avea doar o placă mare din lemn, pe lungimea camerei, un pic înclinată încât poziţia capului să fie mai sus decât cea a picioarelor. Acea scândură reprezenta patul pentru toţi militarii încarceraţi. Ferestrele aveau gratii, ca orice puşcărie. Dormeam cu îmbrăcămintea pe noi fără saltele şi fără pături. Au venit camarazii la geamul nostru şi mi-au adus o pătură şi mâncare, printre gratiile geamurilor, iar militarii de la Corpul de Gardă s-au prefăcut că nu observă, doar şi lor li se putea întâmpla să apeleze la serviciile mele, la dispensar. Am fost pedepsit cu trei zile de arest, dar după 24 ore am fost eliberat de maiorul medic, fie că a avut mustrări de conştiinţă că mă pedepsise, fie că avea nevoie de mine. De pedeapsa ce mi s-a dat s-a revoltat comandantul meu, căpitanul Anton şi nu după mut timp m-a retras din dispensar la unitatea noastră şi mi-a dat sarcini de furier. Era de fapt spre terminarea stagiului militar. Căpitanul – medic se ocupa mai mult de controlul medical al piloţilor şi asista la zboruri. Am avut ocazia să-l înlocuiesc la asistarea zborului. Am luat tensiunea ofiţerilor care urmau să efectueze zboruri şi am stat la sol pentru intervenţii în caz de accidente. În aşteptare m-am apropiat de un camarad care făcea verificarea unui MIG 17. Acesta m-a invitat să mă urc în avion, iar el a rămas jos. Mi-a explicat comenzile şi bordul reactorului. La un moment dat am vrut să trag de un mâner pe care-l consideram eu că ar fi cel de închidere a capotei şi am auzit un ţipăt disperat al oşteanului: „Nu trage!”. Am rămas cu mâna suspendată pe mânerul respectiv, fără a-l trage. Mi-a explicat colegul că acela este mânerul de declanşarea catapultării şi ce se putea întâmpla, adică aş fi fost aruncat la 9 metri înălţime. M-am retras ruşinat şi cu scuzele de rigoare. Dintre piloţi cunoşteam bine pe renumitul colonel Făgădaru, care era şi şeful zborului. Colonelul suferea de ulcer şi nu dorea să se ştie despre suferiţa lui. Adeseori, înainte de zbor venea pe la dispensar şi îmi cerea Anticholerin, pentru eliminarea eventualelor dureri în timpul zborului. Îmi dădeam seama că nu era bine ceea ce făceam, căci ulcerul putea să-i perforeze stomacul şi să declanşeze un abdomen acut, ceea ce devenea fatal, dar nu puteam să-l refuz.

L-am cunoscut şi pe maiorul Goanţă, comandantul Garnizoanei de Aviaţie, un om de statură napoleoniană. Avea camera de odihnă în dispensar şi-l vedeam adeseori, seara, când venea la culcare.

Felceul – locotenent major, un maghiar, Halmagy, nu prea le avea cu meseria şi nu dădea pe la sala de tratamente. Avea o motocicletă frumoasă şi îi plăcea mult să o călărească. M-a luat şi pe mine, într-o zi, până la Constanţa şi viteza aerului îmi crea disconfort. Înainte de a mă libera, el a fost nevoit să se pensioneze pe caz de boală, căci şi-a descoperit inflamarea ganglionilor limfatici, ceea ce anunţa un cancer. Plutonierul major – sanitar, era în prag de pensionare şi cam bolnăvicios. Cred că şi fuma foarte mult. El ar fi trebuit să facă tratamentele, pansamentele şi răspundea de magazia de medicamente.

În acea perioadă am fost chemat la unitatea noastră pentru susţinerea examenului de gradaţi. A participat la examinare şi maiorul Maior, şeful de Stat Major al Garnizoanei Cocargeaua. Maiorul l-a întrebat pe comadant, referindu-se la mine: „Cine-i ăsta care bate pas de front ca Cian Kai Şi?” Am primit gradul de caporal, cu care mă mândream tare mult, cu mintea mea de atunci.

 
Dispensarul era luminos şi curat, căci mozaicul de pe holuri şi saloane îl dădeam deseori cu ceară şi-l lustruiam zilnic cu pâslă, până devenea oglindă.
De multe ori rămâneam şef, căci cadrele stăteau doar câteva ceasuri dimineaţa, apoi plecau pe la casele lor, în Constanţa. Pe timpul verii aterizau, la Kogălniceanu, avioane cu turişti străini, cel mai adesea germani. Se întâmpla că unora le venea rău de altitudine. A fost adusă într-o zi o blondă frumoasă, de ne luau chipiile foc. Am aşezat-o pe canapeaua medicală şi ... cum avea jupon, i se cam vedeau chiloţeii.
Foto 2. Eu, pe o bancă în faţa unităţii noastre de radiolocaţie - 1961

Toată echipa sanitară a venit să vadă ceva. Era tare comic un militar de anul I, Marcu Emil, un glumeţ fără seamăn. Spunea: „Uite măi nea Mircea, uite cum creşte, se coboară pe crac în jos, a ajuns la pantof, văleu, aşa că se vede?!” Ceilaţi râdeau de se prăpădeau. Când fata şi-a revenit a început să arate că e praf pe măsuţa de sticlă, pe care era ţinută casoleta cu seringi. Marcu începe să spună: „Taci fă, că acum pun mânape tine şi te f..!” Am adus şi un bolnav din infirmerie, care cunoştea limba germană şi între timp a apărut şi translatora. Neamţul nostru nu s-a dat pe faţă şi ne-a spus după ce am rămas numai noi că nemţoaica glumea: „Ce ne-ar face ăştia, dacă ar putea!”

La o plimbare prin Constanţa, îmbrăcat în unifomă, bine trasă pe corp şi cu tresele de caporal, dar cu minionimea mea trupească, mă trezesc întrebat de două blonde frumoase, în germană, nu prea am înţeles ce şi m-am prefăcut că ştiu franceza. Cred că ar fi spus ceva de Auscwitz, poate că eu arătam ca de la acel lagăr. Am dat din umeri şi ele au râs, iar un cetăţean care asistase la scenă, zice: „Du-te mă şi dă-i un şpriţ!”

În vara aceea frumoasă a anului 1961, am asistat la o dramă pe care n-o pot elimina nicicum din amintirile mele legate de armată. Am fost anunţat că un coleg al nostu de la avaţie s-a înecat. Cum era seară şi niciun cadru medical dintre angajaţi nu erau la dispensar, am fost trimis să particip la cercetările decesului. Am ajuns pe înserate la ghiolul din Olimp, lângă Năvodari şi am găsit un soldat întins cu faţa în sus pe malul ghiolului. La cca 20 m. se afla maşina salvării, pe care soldatul fusese şofer. Nu mai ţin minte cine stătea până atunci lângă cadavru, ştiu doar că am fost lăsat singur cu marea, luna şi mortul, până la venirea procurorului. Nu aveam niciun sentiment de spaimă şi eram preocupat să văd dacă mai pot salva ceva, printr-o minune Dumnezeiască. Îl apăsam pe piept în mod ritmic, făceam respiraţie gură la gură, dar minunea nu s-a produs. Eram naiv, căci murise de câteva ore şi mortul, mort rămâne. În zadar se străduiau marea, cu clipocitul valurilor, luna care se reflecta feeric în mare, şi vântul cu adirea lui caldă, să-mi transmită mesaje de paradis, eu am reţinut un peisaj mort, cu mare şi luna, îngheţate, malul ca pe o stâncă aridă, pe care se aflau două beţe, unul orizontal şi altul vertical. Am plecat de acolo târziu în noapte, după venirea procurorului şi miliţiei, cu o stare de confuzie totală asupra fenomenului viaţă.

Am trecut şi eu un pic pe lângă moarte, după ce am sterilizat instrumentarul sanitar, când am scos din priză ştecherul fierbătorului, neştiind că e spart. M-am auzit cu un ţipăt animalic şi am avut noroc, că din contracţia pe care am avut-o a ieşit ştecherul din priză. În apropiere de sala de tratamente se afla cabinetul stomatologic, dar ţipătul meu nu prea a avut rezonanţe, decât minore. Medicul stomatolog a întrebat foarte senin despre ce s-a întâmplat.

Către sfârşitul stagiului militar, după cum am mai spus, am fost retras la unitatea mea şi lucram ca furier, uneori şi curier. Dacă apăreau situaţii de urgenţă, care priveau mai ales unitatea noastră, trebuia să merg la dispensar şi să rezolv cazurile respective.

Cu o lună înainte de liberare am asistat din nou la o tragedie. Am fost chemat la dispensar că sergentul Dovlete a avut un accident, dar nu-i aşa grav că şi-a revenit, totuşi să merg eu, să văd despre ce-i vorba. L-am găsit pe Dovlete puţin ameţit şi-i cam venea să vomite. Am pus imediat diagnosticul de comoţie cerebrală şi am chemat salvarea. În drum spre Spitalul Militar i-am verificat acuitatea vizuală şi mi-am dat seama că e în comă profundă. La spital mi s-a spus că e un caz foarte grav şi dacă o duce până dimineaţă e mare lucru. Am cerut să fie transportat la Bucureşti şi medicii au spus că nu-i transportabil. M-am întors la unitate foarte descumpănit şi am aflat despre felul în care s-a petrecut accidentul. Conform regulamentelor, după chemarea salvării am anunţat comandantul. Accidentul s-a petrecut pe şoseaua naţională între localităţile Nicolae Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu. Sergentul Dovlete, împreună cu colegii lui, sergenţii: Ceaureanu şi Burada, au plecat, fără învoire, în localitatea Nicolae Bălcescu, la o vie. Acolo s-au împăcat prea bine cu paznicii, au băut must şi au luat o raniţă mare cu struguri. Pe şosea mergeau pe sensul maşinilor. La un moment dat au schimbat mâna de apucare a raniţei, trecând Dovlete spre axul drumului. Era pe înserate. A venit din spate o motocicletă, l-a atins pe Dovlete cu ghidonul, l-a dezechilibrat şi a căzut cu occiputul pe asfalt. A ameţit, dar şi-a revenit repede. Colegii lui l-au urcat într-o maşină şi l-au dus la dispenarul din localitatea Mihail Kogălniceanu. Acolo i-au dat ceva calmant şi l-au trimis la unitate. La Spitalul Militar am avut şi o surpriză plăcută că mi-am revăzut un fost coleg de Şcoala Sanitară, Petrescu Edmond, dar despre asta am povestit în capitolul Şcoala Sanitară. Îmi e greu să pomenesc ce a urmat după revenirea la unitate.
 
Comandantul, căpitanul Anton, a ordonat să le iau probe de sânge sergenţilor care au fost cu Dovlete. Cu strângere de inimă a trebuit să mă supun, am pus sângele în eprubete, am pus etichete şi m-am gândit că n-ar fi rău să le las descoperite până dimineaţă. Nu cred că aveau alcool în sânge, că băuse doar ceva must, dar pentru siguranţa de a nu primi pedepse prea aspre, am procedat cum m-a tăiat capul atunci. Ceaureanu şi Burada au fost degradaţi şi ţinuţi vreo 10 zile la arestul garnizoanei. Stăteam şi mă gândeam ce înseamnă şi viaţa asta. Cu o zi înainte de accident eram cu câţiva colegi la chioşcul alimentar al Garnizoanei, în jurul orei 10,00 şi ne luam gustarea obişnuită: biscuiţi, rahat şi suc. Era şi bunul amic Dovlete. El povestea că abia aşteaptă să ajungă acasă, că i-a făcut tată-su casă şi că, poate, se va însura.
Foto 3. În faţa localului Unităţii de Radiolcaţie de la Mihail Kogălniceanu, cu puţin înainte de a ne libera. Sus în stânga, soldatul Ceaureanu (fost sergent). Locotenentul major din rândul de sus era locţiitor politic. În rândul din mijloc apar şi eu, alături de căpitanul Nenciu. În rândul de jos, stânga, apare soldatul Burada (fost sergent).

SORĂ LA ŞCOALA DE MESERII - FETE

După armată am stat o lună acasă şi apoi prin cunoştinţele lui tăticu la Direcţia Sanitară Buzău, începând cu ianuarie 1962 am fost încadrat, temporar, pe funcţia de soră medicală la Şcoala Profesională de Meserii, o şcoală în care erau şcolarizate numai fete, în număr de 400. A fost o perioadă delicată, în care a trebuit să fac faţă emoţiilor, bârfelilor, îndoielilor. Nu am făcut prea multe lucruri la această şcoală, căci fetele erau între 15 şi 18 ani şi aveau probleme specifice, la care eu nu mă puteam implica. În plus la şcoală era o profesoară, domnişoară bătrână, care era uimită că un băiat răspundea de sănătatea fetelor şi făcea reclamaţii pentru a fi schimbat. În timpul ăla eu îmi completam studiile pentru cultura generală, la Liceul B: P: Haşdeu. Mă aflam la seral în anul terminal şi aveam destul de învăţat pentru a mai avea timp şi de fete. De fapt aveam o amică, care lucra pe la UTC, o fată cu faţă de zână, dar picioare exagerat de butucănoase, ca de babă. Domnişoara bătrână, de la şcoala de fete, a mers să reclame la UTC şi a nimerit chiar la amica mea. Amica mea a repezit-o şi i-a spus că mă cunoaşte personal şi nu e cazul să se teamă de mine. Am avut noroc că nu am stat mult pe acea funcţie şi am fost mutat la Policlinică, pe la diferite secţii: la ORL cu doctorul Diaconescu, la medicină internă cu domnul doctor Zah, la dermato-venerice cu domnul doctor Cernevschi. Domnul doctor Diaconescu era un om deosebit, atât pe linie profesională, cât şi pe linie artistică. Era un violonist pasionat şi participa cu plăcere la Brigada Artistică a Sindicatului Sanitar. La Brigada asta participam şi eu şi era o atmosferă foarte plăcută. Brigada era condusă de doctoriţa Laura Manea, de la Spitalul TBC. Doamna doctoriţă făcea şi textele şi regia. Eu, pe acea vreme aveam o memorie deosebită şi reţineam tot programul artistic. Cănd se întâmpla să lipsească cineva, trebuaia să preiau şi acel rol. Pe timpul acela veneau, să dea îndrumări, diverşi artişti tineri. Atunci l-am văzut pentru prima oară pe Toma Caragiu. Avea un şarm deosebit. Dintre colegi am remarcat-o pe Angela Munteanu, cântăreaţă amatoare de muzică populară. Semăna mult la voce cu Angela Moldovan şi chiar îi cânta melodiile. Pentru mine a compus doamna Laura Manea un monolog cu un caz de îmbolnăvire, care apela la prudenţă când se fac ospeţe:

„Bună ziua, să trăiţi,/ să nu ziceţi că nu ştiţi /cine sunt. Eu sunt Stănică,/ fratele mai mic, adică,/ al lui Stan Păţitu / şi, acum am venit să spun/ că ce e prea mult nu-i bun./ Întâmplarea a-nceput /de la nunta ce-a avut/ acum vreo trei luni, Matei,/. vărul meu din Focşănei/Nuntă mare, chef în lege,/ vinişor bun, se-nţelege./ Sărmăluţe mărunţele,/ să tot înfuleci la ele./ Şi plăcinte de-alea mari/şi taraf de lăutari./ Nuntaşii jucau cu toţi,/ bătrâni, tineri şi nepoţi,/ iară eu, ce să mai zic,/ mă vedeţi nu-s prea voinic./La nunta lu văru meu,/ cel mai mult am jucat eu./ Dar a doua zi , măi frate,/ când mă scol simt ici în spate/o durere, că mă-ncearcă,/ sau o-nţepeneală, parcă./ Mi-a pus ventuze nevasta/ şi mi-a dat să-nghit şi asta./.. zi-i pe nume! Fenacod / şi mi-a făcut şi un nod / la batistă, să nu uit / să mă prezint la consult ...ş.a.m.d. ”.

Am învăţat multe despre ORL, de la domnul doctor Diaconescu, dar personal eram folosit ca un fel de dispozitiv de ţinut copiii pentru examinarea în gât şi chiar scoaterea amigdalelor sau operarea de polipi nazali. Mă aşezam pe un scaun cu spetează, prindeam copilul în braţe şi nu-l lăsam să mişte în timpul operaţiei, ceea ce mă solicita destul de mult din punct de vedere fizic.

Am mai lucrat, tot ca înlocuitor de cadru medical şi la secţiile: boli interne şi dermato-venerice. La interne am asistat la consultările făcute de domnul doctor Zach, om care părea a neamţ, cam la 55 ani, capul rotund, părul alb ca neaua şi faţa intelectuală, albicioasă. Am înţeles multe lucruri privind diagnosticarea diverselor boli. La dermatologie, medic era domnul doctor Cernevschi, un om la 50 de ani, bine făcut, cu părul negru şi deşi părea încruntat era tare de treabă şi explicit în prezentarea diagnosticelor. Avea numai cuvinte frumoase la adresa mea şi mă lăuda la tăticu, făcându-l mândru de mine. La cabinetul acela era şi o asistentă, mai înăltuţă ca mine şi care îmi făcea ochi dulci. Eu nu prea ştiam ce sentimente am faţă de ea , căci era urâţică. Am mers la un bal al Sindicatului Sanitar şi am dansat, dar am avut tot timpul o repulsie şi după acel bal ne-am cam ocolit.

DIFERENŢELE DE LICEU

În aceeaşi perioadă am urmat cursurile serale ale clasei a XI-a la Liceul B.P.Haşdeu. Am avut noroc că am putut să-mi continui diferenţele de liceu, imediat după terminarea armatei. Judeţul, pe vremea aceea era la Ploieşti şi am fost nevoit să merg acolo pentru aprobarea trecerii de la cursurile fără frecvenţă la seral. A trebuit să mint un pic, că m-a trimis directorul de la liceul de fete la un inspector , pentru a mi se da aviz favorabil. Minciuna am ticluint-o aflând că respectivii aveau nume de familie identice. Am avut noroc că fără frecvenţa se transformase în seral chiar de la 04. ianuarie , dată de la care am intrat eu în serviciu la Buzău . Dacă ar fi fost de la începutul anului şcolar, aş fi pierdut un trimestru şi nu puteam să recuperez. Cred că facilitatea asta a fost stabilită pentru activiştii de partid de la nivelul oraşului, căci am avut colegi pe: directorul Cabinetului de Partid, Zaharia, preşedintele Consiliului Popular Orăşenesc, Florescu şi alţii. Aşa s-a făcut că am devenit coleg de bancă cu Zaharia, un om foarte serios şi pedant, model de conştiozitate şi modestie. Nu prea le avea cu matematica, dar le aveam eu destul şi pentru el şi lucrările scrise i le cam făceam, iar domnul Capşa, marele meu profesor, se făcea că nu vede. Dintre profesorii de la Liceul Haşdeu, m-au impresionat:

* Domnul Capşa, profesorul de matematică, era un foarte bun pedagog şi avea un talent deosebit în a te face să îndrăgeşti matematica. Pot spune că ne dădea matematica în pastile, şi printre pastile strecura câte o glumă bună. Un căscat al unui elev îl trata cu o glumă, apelând la acel elev să înceteze că va rămâne nevastă-sa văduva veselă. Domnul Capşa dădea soluţii standard de rezolvare şi apoi făcea exerciţii şi probleme până se crea deprinderea de rezolvare.;

* Domnul Nicu Dan, profesor de Chimie, un domn foarte activ şi implicat în pregătirea elevilor. Avea aliura lui Lenin şi adeseori îşi lovea chelia cu palma întrebându-se cu glas tare ce se face el cu noi. Am avut mare noroc că înainte să urmez clasa a XI-a, mă pregătisem La Chimia Organică pentru facultate şi aveam un oarecare avans faţă de clasă. L-am impresionat cu câteva răspunsuri şi am devenit omul numarul unu al clasei la orele lui. Mai aveam în clasă şi o laborantă, care sigur ştia mai multă chimie decât mine şi era înciudată că eu primeam note mai mari decât ea. Colega mea, care era şi laborantă la Policlinică, era o fată bine şi cam naivă cu bărbaţii. Mi-a povestit că a cunoscut un domn bine , care i-a dat întâlnire. Omul ăla se lăuda că e şef de fermă, că are cai şi sănii şi că la viitoarea întâlnire va veni s-o ia cu sania. Au stabilit ora şi data întâlnirii şi colega mea ardea de nerăbdare şi emoţie să se reîntâlnească şi să meargă cu sania cu clopoţei. A mers la întâlnire şi privea în toate direcţiile să vadă sania cu cai. A venit ora stabilită şi nu apărea nici-o sanie cu cai, dar deodată aude un clopoţel şi lângă ea apare amicul respectiv, trăgând după el o săniuţă. Aşa de tare s-a supărat, s-a înroşit şi ruşinat, că nici n-a ştiut cum a ajuns acasă şi s-a pus pe plâns, detestându-l pe individ pentru batjocura la care a supus-o. I-am explicat că o aşa glumă merita savurată, nu detestată şi că nu trebuia să renunţe la tip.

Am avut noroc cu aprecierile bune ale domnului Nicu Dan, mai ales la examenul de bacalaureat. La acel examen am avut comisie de la Râmnicu Sărat, foarte exigentă şi s-a comportat dur, parcă fiind în competiţie cu o comisie de la Buzău care examina la Râmnicu Sărat. Era cât pe ce să ratez examenul şi noroc cu preşedintele comisiei şi cu Nicu Dan. Preşedintele era profesor universitar de Chimie şi Nicu Dan, asistând la examen, a vrut să-i demonstreze ce pregătire bună am eu la Chimie, numai că era cât pe ce să demonstreze invers. Am avut câteva momente de lapsus şi cumpănă, încât numai Dumnezeu ştie cum am găsit răspunsul sub acea stare de emoţii şi stres. M-am descurcat de nota 10,00, cu felicitări şi am primit invitaţie de a merge la Facultatea de Chimie din Bucureşti că mă va ajuta domnul Profesor Albu, preşedintele, să intru. Tot domnul Albu, cred că a făcut presiune pe comisie să mă treacă la Istorie, unde cam încurcasem subiectul Dictatura Regală;

* Doamna profesoară de Limba Română, căreia nu-i mai reţin numele, dar aveam multă consideraţie faţă de dânsa, căci preda foarte bine şi-mi plăceau comentariile pe care le făcea. Din păcate nu prea mă avea de bun şi mă taxa foarte tare cu note mici. Deşi ne învăţa să fim sistematici, la o lucrare în care am crezut că am fost sintetic şi nu am îmbrăcat cuvintele cu imagini literare, m-a taxat, scurt, cu nota 4,00 şi eram în pericol să rămân corijent. Mi-a mai dat o şansă la oral şi am scăpat;

* Doamna profesoară de Fizică şi diriginta noastră. Nu prea reţin calitatea predării, dar ştiu că a asistat la examenul de bacalaureat şi a fost cam distantă faţă de mine. În timpul examenului, după partea de examene orale la uman, ne-a spus ce a aflat de la comisie şi anume că eu nu prea aveam şanse de trecere, iar colegul Ioniţă era ca şi trecut ( de fapt Ioniţă o avea ca pilă pe doamna dirigintă ). Finalul a contrazis-o total, căci eu am trecut şi Ioniţă a picat.

* Pitoresc era şi profesorul de Istorie, directorul adjunct al liceului.

Se pot spune multe lucruri despre echipa de profesori pe care o aveam, dar sigur era cea mai bună din liceu, urmare a faptului că în clasa noastră se aflau cei mai de seamă activişti de partid din oraş.

Examenul de bacalaureat a fost destul de greu. Am avut plăcerea să-l am ca susţinător pe domnul profesor de matematică, Capşa, care a asistat dintr-o bancă a amfiteatrului, la susţinerea mea şi care m-a felicitat pentru prestaţiile la Matematică şi Chimie. Am reuşit doar 5 candidaţi din 32. În euforia aceea s-a lipit de mine o fătucă blondă, cam spălăcită. A fost aşa .... o strângere în braţe la vederea listei de absolvire, urmare a entuziasmului care mă cuprinsese. În acel moment totul mi se părea extrem de frumos. În zilele următoare ne-am reîntâlnit şi am simţit-o tot mai respingătoare, mai ales din cauza dinţilor urâţi şi mirosului urât al gurii. Îmi era jenă să-i spun şi am evitat să o mai întâlnesc.

ASISTENT MEDICAL - FABRICA DE MASE PLASTICE

După ce am luat examenul de bacalaureat, am fost avansat ca funcţie şi salariu la asistent medical şi am fost mutat la Fabrica de Mase Plastice. Am dat de personal deosebit de valoros şi binevoitor. Doctorul, domnul Predescu, era un om cam la 55 ani, care se simţea foarte sănătos şi se lăuda că face duş rece în fiecare dimineaţă. Spunea, deasemeni, că nu se simte bătrân atâta timp cât are inima tânără. Aveam trei colege, două de Maricica şi una Marcela. Maricica Dihoru, o frumuseţe de femeie, era căsătorită cu un inginer foarte apreciat de la intreprinderea mecanică, dar mi se părea că nu prea erau potriviţi şi până la urmă au divorţat. Motivele veneau de la frumuseţea ei şi gelozia lui. Cel mai apropiat am fost de cealaltă Maricică, care nu era căsătorită şi care avea un handicap, cu un picior subdimensionat din cauza Poliomielitei. Era o creolă de prin Dobrogea şi avea un farmec deosebit, rezultat al bunătăţii şi modestiei şi poate şi din cauza complexului de inferioritate dat de handicapul pe care-l avea. După ce am plecat la facultate am aflat că mi-a luat locul Dan Măcriş şi mai mult decât atât s-a căsătorit cu Maricica. Au venit împreună prin Suceava, după ce m-am căsătorit şi am avut o jenă să-i invit în apartamentul meu sărăcăcios, aşa că am schimbat câteva cuvinte pe stradă şi de atunci pauză eternă. La Fabrica de Mase Plastice, lucram în ture de 12 cu 24 ore, ceea ce-mi plăcea de minune. Fiind singurul băiat am acceptat să fac eu de serviciu mai deplasat. Aşa se făcea că aveam serviciul trei nopţi pe săptămână şi duminica, în rest eram liber şi puteam să învăţ pentru facultate. Am început şi meditaţii la Capşa şi Ciocaneli, dar eram tare nehotărât şi decizia definitivă a depins de o sutime de secundă.

Serviciul la Fabrica de Mase Plastice a fost foarte plăcut. Era un fel de concediu continuu. Noaptea mergeam prin secţii şi stăteam de vorbă cu personalul, care în marea majoritate era compus din femei. Din când în când apărea câte un caz cu dureri abdominale, sau de cap, stări gripale, plăgi şi altele, pe care le tratam şi pe la o anumită oră din noapte adormeam şi nu mă mai deranja nimeni. Duminica rămâneam în fabrică doar cu paza, sau şi cu anumiţi oameni care erau chemaţi peste program. În acea perioadă m-am împrietenit cu Dan Măcriş, un băiat din Simileasca, care avea bunici chiar peste drum de fabrică şi care aveau un cireş mare la care am fost invitat într-o noapte, fără ştirea bunicilor şi am mâncat la cireşe pe sparte, fără să le văd culoarea.

Comunităţile de femei aşa cum era aceea de la Fabrica de Mase Plastice, sunt pline de probleme şi comportări stranii. Multe îşi făceau pauza pe la dispensar, interesându-se de diagnostice şi medicaţie sau bârfind despre diverse. Un caz mai aparte am avut cu o femeie foarte frumoasă, bruneţică, cu ochi verzi, semănând cu Elisabeth Taylor şi care era divorţată şi avea crize de isterie. A fost adusă în timp ce eram de serviciu şi până a venit salvarea mă tot strângea de mână şi se văita de durei de cap. Am aflat că era sora unui pilot de la aviaţia din Buzău, care a şi venit şi a dus-o de urgenţă la Bucureşti. Un caz special era şi o blondă de 18-20 de ani, care singură spunea că a fost victima unei poşte puternice şi drept urmare nu mai are sentimente faţă de bărbaţi, ci numai atracţii materiale. Uneori se adunau mai multe femei sub geamul dispensarului şi tema lor principală era legată de bărbaţi. Îşi expuneau viziunile despre sexul opus, una că-i bun mic şi jucăuş, alta că să se simtă plină..etc..Nu prea se jenau că eu aş fi fost după perdeaua geamului lângă care vorbeau.

Eram în gazdă la familia Goldstein şi era toamna anului 1963, când am plecat cu inima îndoită către facultatea de Mecanică din Iaşi. În percepţia mea consideram că trebuie să fac ceva pentru a nu mai fi între doctor şi oficiantul sanitar ( cum s-ar zice: între cal şi măgar ), simţeam nevoia şi puterea de a-mi dezvolta personalitatea.

VIZITA LA LOCURILE DE MUNCĂ – 2007

 
La aproape 48 ani după părăsirea postului pentru a merge la facultate, am trecut să revăd clădirea dispensarului de fabrică şi nu am recunoscut-o. Ceva era schimbat şi graba cu care am trecut în acea duminică de septembrie 2007, cât şi faptul că nu se lucra şi nu aveam cu cine discuta, mi-au creat dezamăgire. În schimb, am revăzut celelalte locuri de muncă şi m-am bucurat că le-am regăsit, mai ales localul dispensarului din Ojasca, care arată exact ca pe timpul serviciului meu, numai că acum are altă destinaţie.
Foto 10. În septembrie 2007, în faţa geamului fostei săli de tratmente, în care lucrasem cu 50 de ani în urmă.
 
Am regăsit puţini oameni care mă mai cunosc, dar mi-a făcut mare plăcere revederea cu ei. Prima cunoştinţă care m-a recunoscut a fost soţia lui Sandu Negrean, din Răteşti, care imediat ce m-am prezentat că sunt fostul felcer Iordache, ea a exclamat „ A, Mircea!?”, ceea ce mi-a plăcut foarte mult. L-am regăsit şi pe nea Gică Mircea, din Cojanu, care mi-a părut aproape neschimbat, cu toată vârsta lui destul de mare şi care după ce i-am explicat cine sunt, m-a recunoscut. L-am revăzut şi pe domnul Grigorescu, care, de asemeni, după ce m-am prezentat m-a recunoscut. Domnul Grigorescu şi-a păstrat foarte bine trăsăturile feţei şi l-am recunoscut imediat, dar după nume nu l-aş fi cunoscut, căci nu prea am avut activităţi comune în perioada când am lucrat acolo.

Foto 11. Pe scările clădirii fostului dispensar din Cojanu, pe care le-am urcat de numeroase ori prin anii 1958 – 1959.

Am îmbătrânit şi eu şi ea. Am avut decepţia să nu mai fiu recunoscut de Hermina, care a cam făcut-o pe mironosiţa, spunând că era prea copilă pentru a mai ţine minte anul 1959, arătând spre nepoata mea Andrea ( de 5 anişori ). Era o minciună crasă, căci eu ştiu că în 1959 ea avea cam 17-18 ani.
 

E clar că am fost pentru ea o surpriză cam nedorită şi a pozat faţă de doamna Grigorescu, de faţă la acea întrevedere, că nu-i interesată să-şi amintească de cineva care pretinde că a cunoscut-o cu mulţi ani în urmă.

Cred că am multe scăpări în amintirile mele şi dacă îmi vor reveni anumite aspecte din activitatea în domeniul sanitar, voi face completările respective. Am prezentat fără înflorituri şi filozofări, lăsând la latitudinea cititorului să-şi imagineze trăirile sufleteşti şi să tragă concluziile asupra cm stăteau treburile prin deceniile 5-7 ale secolului XX.

Foto 12. Conversaţie peste gard cu domnul Grigorescu

Rugăciune

Doamne, Prea Sfinte Părinte,
Făcătorul cerului şi al pământului,
Tu ne vezi din slava eterului,
Îţi mulţumim pentru cele trăite!

Din suflete îţi mulţumim Doamne
Că ne-ai dat aspiraţii de bine
Şi-am trecut peste multe canoane,
Păstrând obiceiuri creştine!

Că, promoţiei noastre măreţe
I-ai dat daruri şi haruri divine,
Voinţă, puteri, competenţe
Şi multă credinţă in Tine!

Te rugăm să ne ţii în putere,
Să ne dai , încă, ani mulţi şi frumoşi
Şi din când în când cu-a Ta vrere
Să ne revedem sănătoşi!

Că a Ta este Împărăţia şi Puterea şi Slava,
A Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
Acum şi pururea şi în vecii vecilor, AMIN ! (MIOR)

Acasa