Cumpăna
Cu o cămaşă lungă şi gol pe dedesubt,
Încălzeam eu plita şi soba, din privire,
Iar coperişul casei hălălăia corupt
De viscol, îngânat cu lupi-n hăulire!
Creştea troianu-n adăpost de casă
Şi mama căuta să îl străpungă,
Cu lacrimi implora zăpada deasă,
Durerea zilei să nu fie lungă.
Căta ceva în asfinţit de zare,
Bolborosea cuvinte-n crez ceresc,
S-audă tata, să se ţină tare,
Că Zei-s buni şi poate îl feresc.
Eu şi Olica lăcrimam în gând,
Pentru cuvinte nu aveam putere,
Foamea în noi se-nghesuia arzând
De dorul unui blid cu mângâiere.
Doar Oani, fratele mai mare,
Copil de trupă undeva departe,
Mai trimetea o veste oarecare,
Că militar e bine, cât se poate.
Am tresărit la stare de nevoi,
Când da „Tăunul” să dezbine casa,
Noroc cu un flăcău de-al lui Puşcoi
Care a smuls din mâna morţii coasa.
Înfofolit în şalul mamei, cald,
Am aţipit şi m-am trezit visând,
Mâncând o turtă de rumeniu – alb
Şi terciu-n mămăligă da-n clocot, apetind.
Pe semne Carul Mare a coborât o rază
Prin mâna omeneasc-a familiei Puşcoi,
Creând o nouă punte între pustiu şi oază,
Ţinănd cumpăna vieţi-n troianul de nevoi.