Deshumare
Noaptea era de-o albă şi caldă catifea,
Luna mă-nvăluia în mantia-i de vis,
În bătătura casei pe patul – canapea,
La pieptul mamei, dulce, cuprins de paradis.
Deodată, tresărit, dar nu trezit de tot,
Simt cum bunicul pare o umbră ocolită,
Sprijinită pe-o plantă, pe-o palmă şi un cot,
Sugrumată de-o criză de enterocolită.
Văzul, auzul, gustul, mi-au prins miros urât,
Un nod de lacrimi acre mi s-a oprit în gât.
A doua zi bunicul atâta mai putea,
Să-mi spună : „ - Didi, taică, de clopot nu uita!”
S-a dus de mult bunicul, contrastu-şi bagă coada
Şi noaptea albă – caldă devine iarăşi sură,
Stafia lui bunicul colindă azi ograda,
Vrând a-şi vedea urmaşii cu sufletul la gură.