La moartea mamei
(1997)
Mamă ,
Tu nu mai vezi lună, nici soare,
Eu n-am să te mai văd nicicând
Şi aerul cu tine moare,
Cu chipul tău duios şi sfânt!
Mi-aduc aminte-o mângâiere,
Copil, la sânu-ţi cald, de mamă,
Iar azi, în tremur de durere,
Mă laşi cu glasu-mi ce te cheamă!
Rămâi, o, dulce amintire
Şi visul meu cel mai curat,
Icoană caldă de iubire
Şi dorul meu nemăsurat!
Eram mai optimist odată,
Acum, de-odată sunt bătrân
Şi nu mai văd noaptea- nstelată,
Iar Soarele-I un zvon străin.
Se-nchide veacul şi mileniul!
Sugând o falsă acadea,
În stresul ce-l promulgă timpul,
Asist la `nmormântarea mea!
Şi, cât durerea mă apasă,
Pe cine azi să mai invoc ?
Strig “ - MAMĂ ! “, însă cui îi pasă
Că nu mă mai auzi deloc ?
Rămâi, o, sfântă amintire
Şi visul meu cel mai curat,
Icoană caldă de iubire
Şi dorul meu nemăsurat !