Nunta satului meu

S-au adunat, în pâlpâirea vieţii,
Toţi consătenii apţi de trai şi joc,
La nunta care spulberă nămeţii,
La nunta care strânge tot satul la un loc.
           
Am mers şi eu să-mi legăn amintirea
Şi ochii mei, păienjeniţi de dor,
Au contemplat adânc orânduirea,
Din ce au fost sătenii şi ce-i dor .
           
Mă doare şi pe mine despărţirea
De cel ce-am fost copil în sat odată,
Mă doare gândul că mi-ar fi menirea
De-a deveni o glumă demodată.
           
Unde mai eşti salcâmul meu de ieri,
Ce mă primeai la tine-n prepeleac,
Iar eu îţi dăruiam a mele veri
Şi-mi îngânai din frunze al inimii tic – tac?
           
Mă înălţai peste-al câmpiei rod,
De-acolo pepeni galbeni număram,
Terazul pregătea stafidele din pod,
Cântam cât ţinea câmpul în braţe cu-al tău ram!

Sub noi fântâna-şi legăna  găleata,
Cu scârţâit, mă transpunea-n visare,
Ades la umbra ta se legăna Smaranda,
Cu fructul copt al ei, de fată mare!

Copiii care mă strigau pe nume,
Au ochii încercănaţi de laba gâştei,
Din oamenii care se răcoreau sub tine,
Puţini au mai rămas, cu greul vârstei.

Părinţii mei s-au dus si au dat ortul,
Dospit cu multe lacrimi de tristeţe.
O, Doamne! De ce-ai mai creat totul,
Ca pe o simplă lume de comete?

Cu ochii aş mai vrea să pipăi câmpul
Cu verdele lui, cald, de tinereţe.
Of, Doamne, Doamne, cum te joci cu timpul
Făcând din veacuri clipe de tristeţe!

Acasa