Cadere din alb
S-a dus şi toamna roditoare,
Peste ţinut se-aşterne
O mantie de nea curată,
Cu zile hipoterme.
Iarna stârnind curenţii toţi,
Îşi plimbă voalul alb cu ea,
Aleile pădurii, toate,
Sunt arcuri de triumf din nea.
Veniţi la Dragomirna-n zori,
Spre iazul nevăzut, de vreţi,
Cu-o sanie cu clopoţei
Şi cu porumb pentru mistreţi.
Atunci simţi-veţi, ca o boare,
Ochi curioşi, întrebători,
De porci mistreţi şi căprioare.
Veţi reveni de-atâtea ori!
E loc anume pentru praznic,
Mistreţii iuţi se reped toţi,
Când pădurarul le aruncă
Porumbul mult râvnit de colţi,
Iar la o mică depărtare
Aşteaptă rândul să îi vină
Un cârd de cerbi şi căprioare,
Sfios ca lacrima Divină !
Dar, vai ! Alături, parapetul
La pândă stă cu ţel suspect,
Cu “plesnitura” lui – de puşcă,
Pentru trofeul de “respect !”
Câte trofeie smuls-au oare
Atâţia parapeţi ce-ascund
O puşcă cu lunetă mare
Pentru “spectacolul” absurd?!
Şi-atunci pădurea îţi devine
Un ochi rănit de căprioară
Sau glaucomul ce compune
Sfârşit de veac din sare-amară.
Mai rece iarna îţi devine,
Mai greu te-apasă anii grei
Un văl de ceaţă se abate
Pe sania cu clopoţei.
Cum Labiş, moartea căprioarei,
Deplânse, dar de foame prins
A plâns şi a mâncat şi ... iarăşi,
A plâns şi a mâncat învins,
Învins se simte orişicine
De arcul foamei, încordat,
Lansând săgeata purtătoare
A morţii sfântului vânat,
Dar când la masa cea de taină
Stă sufletul pădurii, tot,
De plumb devine-a iernii haină
Cu parapetul ei netot.
Priviţi-o, căderea-i cădere din alb
Pe-ntreg sarcofagul de negru!
Plecă adevărul, în marşul lui calp,
Lăsând dezacordul integru!