Lacrima planetei
E frig afară, mamă,
Dar crezi că-n mine-i altfel?
Rana – inimi-mi – ramă
Mi-ngheaţă osemintele rastel.
În zadar, prin coşul minţii,
Fumuri albe ţes un pled de vise,
Furtuna gazelor sarine
Mi-ngheaţă ploaia, plăpândă, de narcise.
Scara lui Minus Infinit
Dusă-i de raci cu tălpi de sete şi foame,
Trişat şi extirpat de mit
Mi-ngheaţă în orbite libide canioane.
În zadar îmi tot scutur ţărâna
Şi mă feresc de lujeri – ministere.
Tu, mama mea, blagosloveşte-mi mâna,
Învie-mi tu credinţa-n petarde de mistere!
Să pot preface-n rouă un sâmbure fecund,
Cât mai găsesc în golu-mi un bob de bele – arte
Şi te mai rog măicuţă,cu suflul suspinând,
Hrăneşte-mi siguranţa că-s cald, bogat, rotund!
Să nu lăsăm a curge noi lacrimi de planetă,
Prelinse-n nefiinţă pe-un jgheab colos de haos,
Căci se usucă ochiul oceanului ceresc
Spre iminent dezastru şi infinit repaos!