N-a fost să fii a mea, iubită!
Era o noapte luminoasă,
Când luna, blândă, se ivi,
Iar tu erai aşa frumoasă,
Nici nu-ndrăzneam a te privi,
Căci, cu o rază sclipitoare,
Mi-ai dat fiorul unui dor
Şi mă-ntrebam - voi putea oare
Să-ţi dăruiesc al meu amor?
Aşa iubirea-mi te visase,
O zână dulce ca-n poveşti,
Cu nurii copti, rotunde coapse
Şi pregătită să iubeşti.
Iar ochii mei nu au putut
Să soarbă raza ta de stea
Şi ce păcat că n-ai văzut
O lacrimă care plângea !
Poate atunci intrai în horă,
Să sorbi cu dulcele-ţi sărut
Un suflet care te adoră
Şi-o lacrimă ce te-a iubit.
Uscate-s lacrimile, deci,
Iar sufletele noastre – sloi,
Duc amintirile din noi
Spre troienirile de veci.
De ce na-m fost mai curajos ?
De ce n-ai fost mai fericită ?
Aş fi dorit, dar ce păcat,
N-a fost să fii a mea, iubită !