ODĂ SATULUI MEU
Dâmbroca, dulce al meu gând
Crescut pe un platou de dâmb,
Tu îmi eşti mamă, tată, fraţi,
Bunii, străbunii mei uitaţi!
Mulţi ce-au trecut pe al tău plai,
Poate s-au înălţat spre Rai,
Tu ai rămas şi vei rămâne
Vatră de vis şi rugăciune,
Vatră de sârg şi de cântare,
De braţe tari şi primitoare,
De-a viitorului Săgeată,
De soartă binecuvântată,
De şesuri largi si roditoare,
De-ale Buzăului izvoare.
Eşti simfonie şi opinci
Pe paralela patruşcinci!
Dar mai presus de toate, eşti
O simfonie de poveşti
Şi cum eşti azi, vei fi mereu
Credinţă întru Dumnezeu.
De la Stănceşti la Borduşani
Ai aripi – câmpuri, ai tăi ani,
De la Boboc până la tine
Sunt holde mari şi zări de bine,
Iar de la tine-n Tăbărăşti,
E valea plină de poveşti,
Ce scaldă mereu trupul tău
Cu apa râului Buzău.
Istoria ţi-a fost scăldată
De-o conştiinţă fără pată
Şi ai pus piatră peste piatră
Să fii întruna renovată.
Boierii, care te-au peţit,
Poate n-au fost oameni răi,
Dar s-au tot dus spre infinit
Alungaţi de vremuri „noi”.
Satul meu, ai fost bărbat,
În războaie implicat
Şi câte n-ai suportat
Să-i fii graniţei lăcat.
La Plevna, la Mărăşeşti
Şi la Prut, ca şi la Nistru,
Multe fapte vitejeşti,
Fii tăi şi-au dat chiar ortu`.
În războiul dus la est
Mulţi ai tăi au fost trădaţi
Şi în lagărul rusesc
Au fost foarte ferecaţi.
Să-i cinstim ca pe eroi,
Că din câţi au fost plecaţi,
S-au întors doar unu – doi
Şi-s dispăruţi ceilalţi!
Când războiul fu pierdut,
Peste tine ruşi-au dat
Multe bombe cam rebut
Şi atuncea ai cântat:
„ Câte bombe tu ai dat,
Rusule, prostule,
La Dâmbroca, peste sat,
Rusule, prostule,
Niciuna n-a explodat,
Rusule, prostule!”
În patruşşapte, patruşopt,
A fost o secetă cumplită,
Cu trenul foamei peste tot,
Cu tifos, râie, scorbut, „sită”.
Şi cum românul şuguieşte,
Tratând orice necaz cu-n crez,
Ai glăsuit pe româneşte
Frecându-te peste gâtlej:
„ Nea Alecu, nea Alecu,
Tunde oaia şi berbecu
Şi berbecu făr` de lână,
Taie gâtul la găină
Şi găina fără cioc,
Taie gâtul la boboc.....
........................................”
„ Stan al Floarei, copt de soare,
O, e, e, u, e, u, e, u,
Cu căciula după floare,
O, e, e, u, e, u, e,
........................................”
În veac de tristă-amintire,
Pleava ieşi la iveală,
Cu oameni fără cetire,
Specialişti în prigoneală.
Apoi, satule-n derivă,
Te-au băgat în colectivă.
Ştiu că nu ţi-a fost uşor
Să cedezi al tău ogor.
Câţiva fii plini de curaj,
Înfruntând orânduirea,
Fost-au supuşi prin forţaj
De şi-au pierdut moştenirea.
Se plângea şi se glumea
La vreun mort când se veghea:
„ Colectiv ţi-a trebuit,
Stai în ladă-nghemuit!”
Se muncea din zori în noapte,
Dar statul lua din toate,
Cu mâinile pân` la coate,
Sătenii, răbdări curate.
Şi tot aşa, an de an,
Tot priveai la camioane
Burduşite, tot mai zdravăn,
Cu sudorile-ţi umane.
Până când, dar până când?
Cu furci, coase şi tilinga,
Ai ieşit în drum strigând
Să nu-ţi fure mămăliga.
Reprimarea a fost cruntă,
În camioane -`mbarcaţi,
Au sosit oşteni - vreo sută,
Să-i împuşte pe-ai lor fraţi.
S-a tras şi au fost răniţi,
Dar de teama dictaturii,
Stăteau ascunşi şi-oblojiţi,
De părinţi, prin fânul şurii.
Noaptea ceea fu adâncă
Şi cum buha cântă-n noapte,
Securişti-au stat la pândă
Vânând dorul de dreptate.
Fost-a suferinţă grea,
Căci statul făcu „isprava”
De a-ţi cătuşa elita
În lagăr la Periprava.
Povestea ta e complexă,
Dar prea puţini te-au cântat
Căci ai stat mereu anexă
Şi de istorici uitat.
Acum vrem să ai dreptate,
Fii tăi să-ţi ţină parte
Şi să ieşi din colb, din noapte,
Luminându-te cu-o carte.
Peste toate câte-am spus
Biserica ţi-a fost casă
Şi tu, pios, te-ai supus
În rugăciune aleasă.
La cimitirele din sat,
Purtând credinţă-adâncă,
Trec babele la tămâiat,
Ca morţi-n Rai să-ajungă.
Şcoala din sat este şi-a fost
Platformă de credinţă,
Cultura ei a dat un rost
Pentru a ta fiinţă.
Trecut-au pe la şcoala ta,
Care-a crescut cu vremea,
Mulţi dascăli, demni a te-nălţa,
Ce şi-au sfinţit menirea.
Şi au erupt din trupul tău
Valori, mândria ţării,
Dar sufletul le-a fost, mereu,
În inima Dâmbrocei.
Copiii tăi ştiu cel mai bine
Ce-`nseamnă agricultura
Şi-n meşteşuguri intestine
Îşi poartă anvergura.
În port şi grai toţi se mândresc
Cu stima strămoşească,
Tradiţiile se-nfrăţesc
Cu hora românească.
Atâţia oameni gospodari
S-au străduit a ţine
Să aibă case bune, mari,
Şi să le meargă bine!
În ginte mari şi-organizate
Cu nume şi porecle,
Casele tale, mai toate,
Sunt trainice, cochete.
Şi de ţigani, numai de bine,
Că fost-au integraţi,
Cu respect faţă de lume,
Ca harnici şi talentaţi.
Dar să nu uităm de sporturi
Şi de jocuri, o mulţime!
Timpul liber şi-avea rosturi
De la bine, la mai bine.
Fotbalul ţinea afişu`
Pe toloaca de la Biju.
De la mingile de cârpă,
Pân` la fotbal de elită.
Şi în jocuri pe la colţuri,
Oamenii se adunau.
Bătrâni, tineri, de pe uliţi,
Ce gălăgioşi erau!
Baltage, table şi poarca,
Şahul, cărţile şi glinţa,
Se juca chiar şi de-a oarba
Şi seara şi dimineaţa.
Iar femeile, mai toate,
Pe marginea şanţului,
Bârfeau, vrute şi nevrute,
Despre lumea satului.
Privindu-te, pot să îţi spun
Că ai mulţi fii maturi,
Dar cum cândva, ai şi acum
Junime în călduri.
Dâmbroca, dulce al meu gând
Crescut pe un platou de dâmb,
Tu, îmi eşti mamă, tată, fraţi,
Bunii, străbunii mei uitaţi!
Mulţi ce-au trecut pe al tău plai,
Poate s-au înălţat spre Rai,
Tu ai rămas şi vei rămâne
Vatră de vis şi rugăciune,
Vatră de sârg şi de cântare,
De braţe tari şi primitoare,
De-a viitorului Săgeată,
De soartă binecuvântată,
De şesuri largi si roditoare,
De-ale Buzăului izvoare.
Eşti simfonie şi opinci
Pe paralela patruşcinci!
Dar mai presus de toate, eşti
O simfonie de poveşti
Şi cum eşti azi, vei fi mereu
Credinţă întru Dumnezeu.
Eu, te slăvesc satul meu drag,
Cu-ntreaga mea fiinţă,
Că îmi eşti casă şi-mi eşti prag
Şi-a Domnului Credinţă!
Mă rog la bunul Dumnezeu
Să bine - cuvânteze
Prezentul, viitorul tău
Şi-n crez să te boteze!