CAPITOLUL II– CADRUL GEOGRAFIC ŞI DEMOGRAFIC

B. HABITATUL SATULUI DÂMBROCA

1. Aşezarea şi geometria satului Dâmbroca.
2. Casele
3. Curtea şi grădina
4. Alimentaţia
5. Facilităţi

B. HABITATUL SATULUI DÂMBROCA

„Gheorghe Tudor, în monografia din 1943: „ Lărgimea spaţială a unei gospodării este prea puţin încăpătoare. Cât priveşte suprafaţa ocupată de o gospodărie obişnuită, ea depăşeşte 2500 mp, adică teren suficient pentru amplasarea casei, grajdului, şopronului, oborului cu nutreţ şi, eventual, un loc rezervat exclusiv pentru o grădină de zarzavat. Casele sunt aşezate cu faţa la drum, de formă pătrată, iar celelalte adăposturi se găsesc înăuntru, în ogradă, cu faţa spre miazăzi şi nu aşa de departe de casă. Nu există adăposturi speciale pentru fiecare specie de animale, aşa încât grajdul serveşte ca loc pentru vitele cornute, cât şi pentru cai, iar celelalte animale (oi şi porci) au adăposturi speciale. Pentru porci, un coteţ făcut din scânduri, rareori pe tălpi şi podit. Învelişul este făcut din stuf, material la îndemâna oricui, pus pe câţiva păruşcani, care servesc drept grinzi şi care creează două scurgeri. Grajdul este făcut din gard de nuiele, cu două sau trei încăperi şi se găseşte în lungimea ogrăzii şi nu prea departe de casă, uneori la o depărtare de câţiva metri, mai aproape fiind cotineaţa de păsări.

Pentru adăpostirea produselor agricole, sătenii nu au încăperi speciale, afară de hambarele care servesc numai pentru păstrarea porumbului. Fapt constatat este că plugarul dă o atenţie deosebită porumbului, cereală foarte cultivată, nesocotind grâul, care altădată forma mijlocul de asigurare a unei făini deosebite, care se exporta. Ceva mai mult se cultivă orzul, apoi ovăzul şi acestea pentru nutreţ, servind ca hrană pentru păsări, cai, vaci şi porci.

Gospodăriile sunt împrejmuite cu gard de nuiele, rareori cu scânduri, înşirate orizontal pe bulumaci subţiri, cu numele de pari înfipţi în pământ. Acoperişul are o scurgere nu prea înclinată, totuşi capabilă să asigure prelingerea apei de ploaie mai rapid. Sunt învelite cu stuf , rar şi numai la cei înstăriţi cu fier sau ţiglă, însă când e vorba de caracteristică, numai cele cu stuf se pot lua în considerare. Sunt acoperite la fel ca şi grajdurile. Camerele sunt aşezate două câte două. Două la faţă, despărţite de o sală la intrare şi două în spate. cele de la sud servesc de locuit, iar cea din faţă, dinspre nord, se numeşte „casa mare”, unde se ţin lucrurile de preţ: îmbrăcăminte, scoarţe, preşuri, etc. În faţă şi înspre sud casele au o prispă străjuită de stâlpi care susţin streaşina. Uneori, prispa este împrejmuită cu o galerie de scândură, până la 70-80 cm înălţime. Între stâlpi şi imediat sub streaşină se întinde, ca un fel de dantelă, un brâu de ciubucuri de lucrătură în scândură, după cum meşterul s-a bucurat de mai multă fantezie..” (Extras din Monografia Comunei Săgeata)

1. Aşezarea şi geometria satului Dâmbroca

a. Aşezarea

Satul Dâmbroca este situat la cca 12 Km de oraşul Buzău, pe partea dreaptă a albiei râului Buzău, pe drumul judeţean 203K, ce duce spre Robeasca. Imaginea de mai jos suplineşte o mie de cuvinte, legate de aşezarea satului, de vecinii lui şi de poziţia faţă de râul Buzău. Până prin anul 1970, râul curgea limpede şi sprinţar, la cca 200 m de sat. Mai apoi, nu ştim din ce cauză i-a fost deviat cursul prin apropiere de satul Tăbărăşti, adică, cam la 1 Km. distanţă de Dâmbroca. Lângă sat, pe vale ( lată de 200- 300 m), acolo unde se afla grădina de legume a CAP-ului ( în perioada comunistă) , astăzi numai pe sfert este utilizată pentru legume de către un fermier de la Săgeata ( satul reşedinţă de comună). Dâmbrocenii sunt supăraţi pentru nedreptatea ce li s-a făcut, că terenul care le aparţinea a ajuns la mâna străinilor de sat.

Albia râului Buzău, până la firul ape, este lată de 700 – 800 m şi pe ea a crescut un fel de pădurice din tufe de cătină şi alţi arbuşti. Terenul este denivelat şi lăsat de izbelişte.

Satul, după cum se observă din harta de mai sus, se învecinează cu satele Stănceşti şi Borduşani şi este înconjurat de câmp întins, format din loturile: Murgeasca, spre Borduşani ( 2 linii de teren), Obştea, spre Stănceşti ( 2 linii) şi Pogoane, pornind din capul satului ( capul cel de departe faţă de şosea ( 2 linii ). La capătul liniilor de teren se află loturile cu care au fost împroprietăriţi munteni din comunele: Cernăteşti, Aldeni şi Chiliile.

b. Geometria

După cum se poate observa din schiţa de mai jos, satul Dâmbroca are o geometrie frumoasă, putând fi considerat ca un dreptunghi, tăiat de trei străzi, drepte, ceva mai lungi de 1,5 Km.
În ultimii 50 ani au apărut şi uliţe marginale, zise iniţial: După Oboare spre Borduşani şi După Oboare spre Stănceşti.

Dacă privim cu atenţie schiţa, putem crede că avem în faţă un pistol cu trei ţevi şi cu un circuit electronic de ghidare a gloanţelor, către ţinte. Chiar dacă această observare este doar imaginaţie, trebuie să mulţumim lui Dumnezeu că Mare creaţie a Sa este Dâmbroca noastră.
Străzile au primit nume în acest an, 2012. Numele au fost date de Consiliul Primăriei Săgeata, sub coordonarea doamnei primar Ing.Adina Bădescu, iar tăbliţele au fost aplicate de către consiliul nou ales, în 2012, condus de domnul primar Dr. Sorin Tănase.

Străzile lungi, pornind din partea de sus, sunt numite astfel:

• Str. Iordache Nicolae,
• Str. Pr. Stanciu Emil,
• Str. Pr. Prof. Ioan Ghe. Coman.

Străzile transversale, în număr de 4, pornind de la şosea, sunt denumite:

• Str. Principală ( şoseaua),
• Str. Viilor,
• Str. Liliacului,
• Str. Prunilor

Au mai apărut uliţe şi pe După Oboare ( la marginile satului), astfel:

• Str. Primăverii ( spre Borduşani),
• Str. Privighetorii ( spre Borduşani),
• Str. Morii ( spre Borduşani),
• Str. Armoniei ( spre Stănceşti)

2. Casele

a - Evoluţia numărului de case

La înfiinţarea satului, prin anii 1981 – 1982, primul grup de case a fost poziţionat în centrul actual al satului. Casele au fost construite de către muntenii din Goideşti (aparţinând azi de comuna Brăeşti, judeţul Buzău). Au venit, mai apoi, munteni din zonele Joseni, Aldeni ( aparţinând în prezent de comuna Cernăteşti), Chiliile ( fosta comună Trestioara) şi din alte zone ale Buzăului . În anul 1982 satul avea 30 case şi 134 locuitori. Nu dispunem de toate recensămintele populaţiei şi poate că nu e cazul să înşirăm date statistice irelevante. Cert este că numărul de case şi populaţia au crescut treptat, atât prin împroprietărirea unor însurăţei de prin zonele de deal şi de munte, cât şi prin evoluţia factorului demografic. Una dintre dovezile, că muntenii din zonele menţionate mai sus au format satul Dâmbroca, o prezintă repunerile în posesii, ca urmare a Legii nr. 10, dată şi aplicată după 1990, prin care la capătul liniilor de câmp ale satului Dâmbroca au fost puşi în posesie ţărani de la: Cernăteşti, Aldeni şi Chiliile.

Numărul de case a ajuns astăzi la 625 ( conform tăbliţelor de locuinţe aplicate pe porţi), iar populaţia a ajuns la 1300 locuitori. Este de luat în considerare şi faptul că multe case sunt părăsite prin decesul proprietarilor, iar moştenitorii lor au locuinţe la oraş sau în alte zone ale ţării şi chiar în afara ţării. Moştenitorii şi-au păstrat casele părinteşti, pentru că se simt legaţi ombilical de ele şi pentru a avea unde să tragă când revin, cu nostalgie, pe pământurile natale.

b. Tipuri de case, descriere

* Casele dâmbrocene construite în perioada 1881 – 1930

Voi prezenta mai întâi casa bunicilor mei, aşa cum o reţin în amintire şi care reprezenta modelul tipic de casă, din timpul când a fost construită, prin anul 1890, dar voi face referire şi la alte aspecte observate la casele din aceeaşi perioadă şi care au durat până după 1950 şi le-am putut vedea.

Sărăcia sătenilor, modestia lor, lipsa materialelor şi tehnologiilor mai superioare de construcţii, îi determinau pe săteni să-şi construiască singuri sau cu ajutorul unor oameni mai pricepuţi, case bicelulare. Temelia era făcută din lespezi de râu sau din pietre mai mari. Peste ele se puneau grinzi, din salcâm ( copac cel mai des întâlnit în zonă

Toată tâmplăria casei era din salcâm, sau din material lemnos adus de la munte ( de către cei care-şi puteau permite acest efort). Era de preferat ca materialele să fie din stejar(grinzile de temelie, cele de plafon şi montanţii de pe colţuri). Montanţii intermediari de pe perete, aşezaţi cam din 60 în 60 cm. erau tot din material tare, iar căpriorii pentru acoperiş erau din lemn mai puţin tare, spre exemplu din brad, dar mai puneau oamenii şi ce fel de lemn reuşeau să procure. Pereţii erau umpluţi cu împletituri din nuiele, de 1 – 1,5 cm , peste care se bulgărea cu lut. Lutul era realizat cu pământ galben ( argilos), cu bălegar de cal, cu multe paie si cu apă. Se frământa cu picioarele şi trebuia să aibă o consistenţă nu prea mare, pentru a putea fi aruncat sub formă de bulgări, atât pe interiorul cât ăi pe exteriorul peretelui. Pereţii erau lăsaţi să se usuce bine şi apoi urma nivelarea lor, tot cu lut, dar care, în loc de paie lungi, conţinea pleavă. După uscarea şi a acestui strat se finisau pereţii prin ungere cu lut, care conţinea doar bălegar de cal şi pământ galben. Se lăsa de asemeni la uscat şi în final se aplicau 2-3 staturi de var. Nu totdeauna pereţii ieşeau perfect netezi, iar după ce se mai tasau în timp, ajungeau cam pronunţat denivelaţi. Această tehnologie de construcţie a pereţilor, am avut ocazia să o observ cum prepara mama lutul şi la demolarea casei, în vederea reconstrucţiei ei cu pereţi din cărămidă.
Podelele erau tot din lut, cu excepţia celei din camera mare.

Plafonul era constituit din: Cosoroabă – o centură din grinzi care era susţinută de montanţii pereţilor, pe care se aplicau grinzi transversale, din 80 în 80 cm., pe care se băteau tavanul din scânduri şi peste scânduri se aplicau cele trei tipuir de straturi din lut, aşa cum am prezentat mai sus.
Acoperişurile erau în două „ape” şi avea ca structură de rezistenţă un cadru format din: cosoroabă, căpriori, coamă şi contravântuiri. Peste căpriori se monta învelitoarea, compusă din scânduri sau bare din lemn, pe care se aplica tablă, respectiv ţiglă sau stuf.

Casa avea un plan care cuprindea: o tindă mare, situată în partea de nord a casei şi în care se găsea un hambar din lemn ( un fel de ladă mare, suspendată pe picioare înalte de 10 – 15 cm), care avea două compartimente, unul pentru mălai şi altul pentru făină de grâu. Tot în tindă se afla o sobă oarbă, care avea un coş tronconic, iar baza mică, ieşea pe hornul casei. În acea sobă oarbă se putea face focul cu: paie, cotoare de floarea soarelui, viţă de vie rezultată din curăţirea viei, etc. În tindă, la dreapta era o uşă care dădea spre camera mică. Acea cameră era folosită ca dormitor, dar şi ca bucătărie pe timp de iarnă. În ea se aflau: o sobă cu plită; un pat din scânduri, cu saltea umplută cu paie; o masă. Două ferestre mici, dădeau lumina necesară şi posibilitatea de observare în curtea interioară în grădină. Din Camera mică o uşă dădea în camera mare ( Casa Mare, cum i se spunea). În Casa Mare se afla tot ce era mai de preţ: un divan, un şifonier, masă, scaune. Din Casa mare se trecea într-un holişor, în care erau ţinute: lada cu zestre şi cuierul garderobei.

Din acel hol se ieşea pe prispa casei, care era lungă cât casa şi cu o lăţime de 1 – 1,2 m. Prispa era podită cu scânduri şi era mărginită de o galerie din scânduri cu anumite contururi geometrice. Galeria era fixată cu stâlpi, sculptaţi şi ei cu anumite forme geometrice.

Portiţa galeriei, dădea spre curtea mică, din faţa casei, poziţionată spre sud. O alee mărginită de flori şi lungă de 6 -7 m, ducea spre portiţa mică.

În acea perioadă au început să apară şi chirpicii, care se mai folosesc şi azi de către oamenii mai săraci, care nu-şi pot permite să cumpere materialele de construcţie la nivelul secolului XXI. Şi cărămizile au fost folosite de către oamenii mai cu stare.

Au început să apară şi case multicelulare, după posibilităţi şi nevoia de a acoperi spaţiul necesar de locuit pentru familii.

Aşa arată, astăzi, casa lui Vasile Pandele, construită în 1929. A fost folosită, cândva, ca local de şcoală, apoi ca magazin, ca grădiniţă. După 1990 a fost cumpărată de Crăciun Nicolae şi dată în folosinţă unei familii tinere de rromi.

* Casele dâmbrocene construite în perioada 1930 – 1950

S-a continuat îmbunătăţirea construcţiei de case, ca materiale utilizate şi confortul încăperilor. Casele, în majoritatea lor, au fost realizate cu 3 – 4 camere, cu beci şi mai impozabile. S-a desfăşurat un fel de concurs în a-şi face case mai chipeşe. Pe acele vremuri ieşeau în relief casele unor săteni: Neculai Albu ( Tănase), Vasile Pandele ( Bombonaru), Niculae Zaharia ( Croitorul), Neculai Dedu, Gheorghe Săftoiu, Ion Dedu, Voicu Dedu, Mihai Dedu, Ion Florea, Ion R. Ion ( Cosoroabă), Mihai Pandele, Neculai Bratosin, Paul Glineschi, Rudolf Glineski, Enache Alexe, Oprea Petrache, Neculai Bârsan, Stan Voinea, Ion Nicolau (Ştroleap), Costică Tăbăcaru, Vasile Dragomir(Geambaşu), Ghiţă Coman, şi alţii.

Chirpicii şi cărămida au început să fie fabricaţi în sat. Din câte îmi amintesc, familia Ciopec a avut asemenea preocupări. Chirpicii şi-i putea fabrica orice sătean care-şi construia casa.

Casa parinteasca a familiei Florica Voine, construita in 1935

nelocuita in prezent

* Casele dâmbrocene construite în perioada 1950 – 1990

Şi în această perioadă, construcţiile s-au îmbunătăţit în ce priveşte confortul, dar mai spre sfârşit. Greutăţile de început cauzate de comunism şi de foametea din 1946 -1947, au încetinit construcţia de locuinţe. De pe la începutul anului 1970, oamenii au început să-şi refacă locuinţele, să le modernizeze şi să-şi creeze cât mai multe facilităţi. Au apărut materiale semifabricate ( calamburi, cărămizi BCA, ciment, tablă zincată, etc.), astfel că s-au construit case cu temelii de beton, cu stâlpi din beton armat, planşeuri din prefabricate de beton şi altele). Ca şi în perioada 1930 – 1950, nu a existat un plan de sistematizare a satului, dar oamenii se luau unii după alţii şi mai adăugau câte ceva nou în aspectul şi complexitatea locuinţelor.

Constructorii cei mai căutaţi erau: din familia Săftoiu (Ion, Gheorghe şi Sandu), din familia Pană (Ion – zis Cerbu, Gheorghe - zis Viu şi Bratu), şi alţii Cele mai arătoase case din această perioadă au fost ale sătenilor: Ştefan Sares, Constantin Stănilă, Nicolae Iordache, Constantin Preda, Ion Săftoiu, Sandu Săftoiu, etc.

Case construite în 1956

* Casele dâmbrocene construite în perioada post-comunistă

După 1990, toate materialele de construcţii şi tehnologiile au fost îmbunătăţite. Au apărut influenţele, materialele Europei de Vest. Gheorghe Pană (Viu), a spus cu oarecare dezamăgire: „Astăzi nu mai trebuie prea multă meserie, oricine poate să-şi construiască o casă. Dacă eu lucram o fereastră timp de o zi întreagă astăzi se rezolvă într-un ceas. Nu mai sunt meseriaşii de până acum. Doar Bratu şi băiatul lui Sandu Săftoiu mai lucrează câte ceva, mai ales la pus gresie, faianţă şi la montat sobe de teracotă. Mai sunt câţiva meseriaşi, dar tencuielile au cam dispărut, căci pe afară se pune material izolator din PVC Expandat, iar în interior se montează plăci de rigips. Termopanele au eliminat munca tâmplarilor, iar acoperişurile cu tablă de tip Lindap, sau cu tablă ondulată, simplifică şi uşurează, de asemeni, realizarea acoperişurilor. Nu prea se mai caută meseria de constructor de case.”

Majoritatea gospodăriilor dispune de apă curentă, iar unele gospodării au chiar încă două surse de apă: pompă de adâncime ( 25 – 30 m ) şi fântână. Sunt instalate hidrofoare şi au apă chiar şi în case.

Unele locuinţe dispun şi de centrale termice pe lemne.

Nici astăzi nu există un plan de sistematizare a satului şi fiecare face tipul de casă, după pofta inimii. Putem aprecia că majoritatea caselor noi sunt net superioare celor vechi, din punctul de vedere al aspectului , confortului şi facilităţilor, dar unele case sunt opulente, având forme şi dimensiuni exagerate.

Locuinţele deosebite aparţin unor săteni mai cu stare în prezent: Constantin Constantin, Viorel Ion, Bratu Pană, Nicolae Crăciun, Aurel Lalu, Ion Stanciu, Ion Nae (al lui Nicu Gecu) .....

3. Curtea şi grădina

a - Curtea, în perioada 1900–1950

Prezentare

Cunoscând în detaliu gospodăria părinţilor şi a bunicilor mei, aşa cum arăta prin anii 1945–1950 şi luând în calcul că fusese întemeiată, aşa cum arată în schiţă, cam pe la 1935, am considerat că e cea mai semnificativă prezentare a gospodăriilor din perioada respectivă. Majoritatea gospodarilor, de nivel mediu, avea acest tip de construcţie. Aşa arătau şi casele vecinilor: Vasile Luntraru, Ion Ion (Cosoroabă), Dumitru Constantin (Puşcoi), Gheorghe Săftoiu şi alţii. De aceea am ales acest plan de casă, ca model pentru acea perioadă.

După cum se observă, elementele de bază care compun gospodăria sunt:

1- Casa fiului, Neculai Iordache – avea un plan asemănător cu cea a tatălui său. Suplimentar, avea un beci, adânc, din piatră de râu şi care ne servea şi drept protecţie pe timpul bombardamentelor din al doilea război mondial.

Nu mai avea acea prispă lunga în faţa casei, ci un fel de intrând în planul casei, în partea din faţă, care constituia pridvorul. Cam aşa arăta generaţia de case, realizată de leatul lui Neculai Iordache.

2– Casa tatălui, Gheorghe Iordache ( bunicul meu).

Schiţa este foarte semnificativă şi am dat detalii suficiente mai sus, când am prezentat planul casei.

3– Dependinţele: bucătăria de vară, grajdul de animale, coteţul de păsări, magazia.

4– Fântâna cu cumpănă,

5, 6 – Grădiniţe cu flori,

7. – Grădina mică era pentru legume ( roşii, ardei, ceapă, morcov, etc, dar erau şi câţiva pruni, aliniaţi la gardul dinspre vecin).

- Grădina mare. În ea, primăvara se semănau: porumb, fasole, dovleci, pepeni, chiar şi bumbac, iar toamna se depozitau: snopii de ciocani ( se făceau culci); paiele de grâu ( în şuri); diverse materiale pentru foc ( ciocani; viţă de vie; crengi, de pomi şi de copaci, rezultate din curăţirea de primăvară a copacilor şi pomilor). Tot în grădina mare erau plantaţi câţiva pomi ( prunii erau pe primul plan, dar ş gutui, caişi, nuci). Salcâmi erau copacii de bază în curţile oamenilor. Creşteau repede şi asigurau material pentru foc, pentru construcţii de case şi acareturi, pentru stâlpi de gard, chiar şi pentru fântânile cu cumpănă. Ei împrejmuiau grădina mare ca nişte santinele în posturi de pază.

8. – Closetul ( latrina) - se făcea o groapă, peste care se punea o podea ( cu gaură, pentru necesităţi), apoi se realizau pereţii şi coperişul(din ciocani, cotoare de floarea soarelui, nuiele sau din scânduri). „ Tronul” a apărut ceva mai târziu, cam după 1950 şi a fost ca noutate adusă de la oraş de către unii săteni mai emancipaţi: Neculai Zaharia, Ghiţă Coman, Vasile Pandele ( Bombonaru), Costică Tăbăcaru şi alţii.

9. – Leasa (porumbarul)- În ea se depozitau ştiuleţii de porumb. Dimensiunile erau mai mici sau mai mari, după cum aprecia gospodarul că are nevoie. Unii oameni, mai bogaţi, aveau nevoie de mai multe porumbare (Neculai Tănase, Neculai Baroian, cei din familia Dedu, Costică Tăbăcaru, Neculai Bratosin şi alţii. Leasa era construită, după posibilităţi, din nuiele, împletite pe schelet de lemn, sau din leaţuri.

Se poate vorbi de tipuri diferite de curţi după: mărimea lor, amplasarea caselor şi acareturilor. În acele vremuri erau şi case care nu aveau compartimentate curţile, sau care nu aveau deloc gard. Unii săteni, mai săraci, îşi făceau, primăvara, gard din nuiele, iar iarna îl puneau pe foc, ba mai mult, apelau şi la gardurile altora, stârnind certuri.

Gardurile pentru faţadele curţilor erau realizate din scânduri, mai rar din nuiele ( la oamenii săraci), iar pentru curţile interioare şi grădini, erau din nuiele şi mai rar din scânduri. Poarta mare era de obicei, prin faţă, lângă poarta mică, dar cei care locuiau la marginea satului, aveau privilegiul de a avea poarta mare prin fundul grădinii mari ( pe După Oboare).

Mulţi gospodari aveau 2 porţi mari (prin faţa casei şi prin curtea mare).

b - Curtea, din perioada 1950 - 1990.

Nu este de spus prea mult despre curţile din această perioadă, căci a trecut era comunistă peste ele, blocându-le dezvoltarea şi diversificarea utilităţilor. A fost chiar o restrângere a utilizării lor şi adaptării pentru legumele şi cerealele strict necesare în gospodărie.

Bovinele şi cabalinele au cam dispărut din gospodării, fiind „rechiziţionate” de CAP. Gospodăriile care erau deja întemeiate, până în 1950, au păstrat grajdurile şi alte dependinţe necesare pentru îngrijirea animalelor, sau chiar le dădeau alte utilizări( magazii, bucătării, etc.). Sătenii care-şi întemeiau gospodării, după 1950, nu mai construiau acele dependinţe pentru îngrijirea animalelor. Rămâneau în atenţie cotineaţa de păsări şi coteţul porcului. Ca o noutate importantă, a fost cultivarea legumelor în solarii, unii dintre săteni realizând venituri din puţinul pământ de care dispuneau.

c - Curtea, din perioada post-comunistă

În această perioadă curţile s-au diversificat foarte mult. Compartimentările lor, gardurile zidite sau din profile metalice, dau faţa frumoasă a multor gospodării dâmbrocene.

Prin introducerea apei curente, secetele sunt mult ameliorate în curţile oamenilor. Mulţi gospodari ai satului şi-au asigurat trei surse de apă: fântâni adânci, cu roată; pompe de adâncime (25–30 m); apă curentă, asigurată pentru toată comuna din puţuri de mare adâncime.

Grăitoare sunt imaginile de mai jos:

4 - Alimentaţia
a. În perioada 1900 – 1940

Putem spune că era o alimentaţie „primitivă”, dacă aşa poate fi numită alimentaţia sănătoasă, ecologică. Pe acele vremuri nu erau aplicate chimicale de vreun fel şi nici nu au fost atâţi dăunători ca în zilele de astăzi. Alimentele de bază erau: carnea (pasăre, vită, porc, oaie, peşte), produsele lactate, dar mai la loc de cinste erau legumele( fasolea, varza, roşiile, vinete, ardeii, ceapa), dar şi fructele: pepenii, strugurii, prunele, zarzărele, corcoduşele, etc. Peştele se găsea la prăvăliile din sat (hamsii foarte sărate), dar unii oameni reuşeau să prindă peşte pe apa Buzăului. Apa era foarte limpede şi trecea prin apropiere de sat. Râul curgea pe mai multe fire de apă şi prin anumite locuri se putea da cu năvodul, sau se făcea o îngustare a cursului apei şi peştii erau mânaţi să treacă pe acolo, unde cădeau în plasă. Oamenii care aveau bani mergeau de cumpărau peşte de la Jirlău.

- Vara era un anumit fel de alimentaţie. Grădinile musteau de legume şi vacile erau binevoitoare donatoare de lapte. Vara, multe mese aveau ca meniu doar brânză şi roşii. La loc de cinste se afla şi tocăniţa de vinete, cu ardei copţi. Spre sfârşitul verii apăreau pepenii, care deveneau şi mâncare şi fruct. Pentru mâncare erau mai solicitaţi pepenii galbeni, căci erau mai consistenţi. Mămăliga era mai tot timpul la ea acasă, era bună şi cu pepeni şi cu struguri, cu roşii. Până la recoltatul grâului, toate alimentele aveau mămăliga ca aliat. Când se cocea grâul, era improvizat, în curte, un cuptor, cu un aspect cam extraterestru, sub formă de iglu (adăpost mic, semisferic), din cărămidă, dar lutuit bine să nu iasă fumul prin el. Se făcea un foc, susţinut bine cu paie de grâu. Se curăţa vatra, era introdusă coca ( bine dospită), se punea un capac şi se lutuia bine să nu se piardă din căldură. La momentul potrivit, ştiut bine de gospodină, era deschis cuptorul şi să te ţii vere, ce miros îmbietor şi ce frumuseţe de pâini ieşeau. La prima coacere, gospodina rupea în două pâinicile fierbinţi şi dădea la ai casei să savureze cele mai minunate clipe gastronomice. Lua, apoi, mai multe pâini şi pleca în vecini, să facă împărţanie, ca un fel de sărbătoare a pâinii, dar şi ca mulţumire înălţată lui Dumnezeu, pentru recoltă şi ca o rugăciune, ca anul următor să fie, măcar, tot aşa de rodnic. În zile mai speciale se tăia câte un pui de găină şi din el se făcea o ciorbă, ca la mama acasă şi tocăniţă specială, cam aşa cum povestea, apetisant, Mark Twain, în Aventurile lui Tom Sawyer ( dacă îmi aduc bine aminte). Dintre bunătăţile verii mai putem vorbi de porumbul fiert sau copt, de ciorba de fasole acrită cu corcoduşe sau cu aguridă ( struguri cruzi), de chisăliţă (un compot din prune verzi sau coapte) şi or fi fost şi altele, pe care vă invit să vi le amintiţi. Ţăranul sau copiii lui, când mergeau la câmp, nu prea punea accent pe mâncare gătită. Poate că-şi lua o ciorbă de fasole şi o mâncare de cartofi, dar se baza mai mult pe natură. Cocea câţiva ştiuleţi de porumb, sau avea pepenii şi strugurii. Pe el nu-l deranja că trebuiau să o ia de multe ori „la fugă” prin porumb, pentru a-şi găsi loc de „cugetare”. Totul se repara de la sine, căci munca asiduă, nu-i dădea burţii prea mult timp de „distracţie”

- Toamna, mâncarea avea alte „dimensiuni” gastronomice, căci era sezonul cel mai bogat al anului. Recoltele erau în hambare, vinul era în „formă” cam de pe la jumătatea lunii septembrie. Cel mai frumos era atunci când, oamenii gospodari îşi făceau mustul de struguri şi alături de must se preocupa şi de o pastramă de oaie/berbec sau de capră/ţap. Pastrama se prepara , în stil ţărănesc, punând la baiţ bucăţi de carne şi întinzând-o la aer să se usuce. Mare luptă era cu muştele, care roiau în jurul ei. După uscare se consuma zilnic, după pofta „ inimii”. De fiecare dată se făcea focul cu ciucălăi, se punea grătarul pe jar (afară în curte) şi să te ţii „Pârleo”, câţi nebuni se băteau la gura a-lor casei, când se puneau pe masă: mămăliguţă cu pastramă friptă şi must. Nu prea mulţi îmboieriţi de azi au asemenea plăceri. Ei nu prea mai ştiu ce-s plăcerile, căci la ei totul e nivelat. Nu poţi să-ţi dai seama de o plăcere atunci când nu ai cu ce s-o compari. Tot toamna, când se organizau clăcile, pentru deşfăcat porumb, tradiţia avea în vedere ca, până noaptea târziu să fie îmbinate: munca, mâncarea şi băutura, peste care tronau: voia bună, cântecele şi glumele. Dintre mâncărurile oferite de gazde la clacă, amintim: grăunţe fierte sau coapte, floricele de porumb, gogoşi, iar ca băutură de bază era vinul casei.

- Iarna, era mai puţin uşoară la început, căci ţăranii, în majoritatea lor, erau foarte credincioşi şi ţineau, cu ambiţie, de postul Crăciunului. Fasolea, varza şi cartofii, erau alimentele de bază, însoţite mai tot timpul de murături sau ceapă, după caz. Mămăliga avea de-asemeni un loc principal, dar se făceau şi turte din făină de grâu, coapte pe plită ( erau mai uşor de făcut decât pâinea la cuptor şi erau, chiar, mai gustoase). În perioada postului, aveau gospodarii şi fructe: pepeni, puşi la conservat în grâu şi struguri stafidizaţi în podul casei.

* Focul în timpurile trecute se făceau cu ciocani de porumb şi de floarea soarelui şi cu târtanii care erau rostogoliţi de vânt şi se opreau în marginea satului. Se mai făcea foc cu tizic ( bălegar de oi, frământat cu paie, se făceau bucăţi plate şi se lăsa la soare să se usuce). Se făcea foc şi cu paie, cu viţă de vie rezultată din curăţarea viei, etc

Masa de Crăciun

La apropierea Crăciunului era freamăt mare în case şi în poftele copiilor, care abia aşteptau pomana porcului( după tăierea porcului, se puneau într-un ceaun, bucăţele de carne din porcul abia tăiat, şi erau fierte în propria grăsime. Se mânca şi câte un pic de şoric, înainte de pomana în cauză, dar când toţi ai casei şi măcelarul, se aşezau la acea masă, vai Doamne, se mânca, cu atâta poftă, încât nu se mai ţinea cont de că sunt unşi de grăsime şi pe mâini şi la gură.

Apoi, porcul era tranşat şi din el se făceau toate produsele specifice: caltaboşi, cârnaţi, tobă, slănină. Carnea era triată şi pusă la baiţ într-o copaie din lemn ( albie). Acolo stătea până se găta, prin grătarele zilnice.

Masa de Crăciun era încărcată de tot felul de „legume” de porc (avea cineva o vorbă: „eu sunt vegetarian, dar dintre toate legumele cel mai mult îmi place carnea de porc”. Pe masa de crăciun erau servite: o ciorbă de purcel ( peste care adesea se sărea), caltaboş, sărmăluţe „mamă, mamă!”, grătar de carne şi cârnaţi. Ca desert, veneau cozonacii şi plăcintele. Majoritatea gospodarilor conserva carnea de porc să ţină, chiar, şi până în vara următoare, pentru a se hrăni mai bine în timpul eforturilor depuse cu muncile agricole. Se topea untura, în ea erau prăjite bucăţi de carne şi cârnaţi. Carnea şi cârnaţii se puneau în borcane şi se turna untură încinsă, până la umplerea borcanelor. Borcanele erau duse în cămara rece, sau în beci ( dacă exista) şi ţineau la „nemurire”.

Deserturile cel mai des consumate pe timpul iernii erau gogoşile, scovergile (Scoverga - turtă sub formă de romb, care era tăiată la mijloc şi prin acea tăietură se introducea unul din capete şi apoi era îndreptat spre locul iniţial. Coca era cu gust de cozonac.), brânzoaicele ( gogoşi umplute cu brânză), dovleac la cuptor, sfeclă de zahăr, coaptă, etc.

Fructele, în perioada de iarnă erau mai puţine, dar erau folosiţi „ înlocuitori: floricele de porumb, grăunţe fierte, seminţe de floarea soarelui, seminţe de dovleac.

Principalele băuturi erau: vinul şi ţuica- tescovină. Unii oameni beau mai ponderat şi aveau băuturi de vânzare. Erau chiar unele cârciumi, cu producţie proprie de băuturi: la Mihai Pandele, la Ion Ion ( Cosoroabă), la Costică Tăbăcaru, la Neculai Bratosin şi alţii. Altă situaţie se petrecea cu cei cărora le plăcea, mult, băutura: unii îşi beau vinul, în loc de apă, până-l terminau, alţii continuau cu băutura şi după ce o terminau pe a lor, mergând la crâşme. Ţuica se „topea” mai ales pe ger, că nu era om în sat, căruia să nu-i placă u ţuică fiartă. Chiar şi femeile savurau câte o ţuiculiţă fiartă, îndulcită cu zahăr. Ţuica aceea, dacă era băută cu măsura, avea calităţi de medicament împotrivă răcelilor.

- Primăvara era mai săracă în alimentaţie, mai ales pentru cei care nu-şi dozau resursele şi pentru că postul Paştilor era lung şi trebuia ţinut cu credinţă. Avea şi postul ăsta un rol important pentru sănătate, pentru curăţirea organismului de încărcarea corpului cu nutrienţi excedentari şi cu toxinele produse de aceştia. Toate funcţiile organismului se înviorau primăvara. Erau şi în această perioadă alimente de bază importante: laptele de vacă, ouăle ( găinile se ouau mai cu „ tragere de inimă”), carnea de miel şi altele. Ca şi în postul de Crăciun, în postul Paştilor, ca alimente de bază erau: fasolea, cartofii, varza murată. Ca noutăţi apăreau: urzicile, ştevia.

Unele frustrări privind consumul de alimente interzise în post, aveau farmecul lor, creând emoţiile aşteptării sărbătorilor de Paşti, când, de pe mesele gospodarilor nu lipseau: ouăle, sărmăluţele, fripturile ( de miel şi de pasăre), pasca, cozonacul. Toate erau pregătite cu mare grijă, gospodinele întrecându-se în a face cele mai gustoase mâncăruri.

b. Între 1940 – 1962

Se poate vorbi şi aici de trei perioade: 1940 – 1946; 1946 – 1950 şi 1950 – 1962, dar toate aceste perioade s-au caracterizat printr-o scădere marcantă a nivelului de alimentaţie. Aproape că nu-mi vine să scriu despre ea, ci mai mult mă îndeamnă să o redau prin lacrimi de durere, căci am trăit-o şi m-a marcat pentru tot restul vieţii. Sunt nevoit să pun în faţa nepoţilor noştri acea dureroasă perioadă, pentru a conştientiza vremurile şi educaţiile care au marcat generaţii de generaţii şi pentru care le cerem să primească cu dragoste şi grijă tot ce le-am putut şi cele vom mai putea oferi.

În prima dintre aceste trei perioade, câteva cauze au generat foamete:

- Pregătirile de război şi desfăşurarea lui: au fost impuse donaţii mari pentru armată; mulţi bărbaţi ai satului au făcut ani grei de concentrare, au participat la front şi unii dintre ei au fost daţi dispăruţi. În urma lor au rămas multe văduve, care aveau 2-3 copii de întreţinut; în anii ٰ45 – ٰ46, războiul s-a mutat la noi în ţară şi mare pârjol s-a abătut asupra oamenilor, că vorba aia „ cine a trăit războiul, nu-l va uita niciodată, iar cine nu l-a trăit să nu şi-l dorească!”; ruşii au pus stăpânire pe ţară şi au fost precum invaziile imense de lăcuste, prăduind pădurile, rezervele de alimente, petrolul, aurul.

Este lesne de înţeles că în acea perioadă alimentaţia a fost la „ pământ”. Se consuma din rezerve păstrate cu grijă la locuri ascunse ( prin poduri, prin beciuri sau chiar în pământ. Carnea era foarte puţină. Ouăle şi brânza, de-asemeni, se găseau cu greu. Se mai găseau legume şi fructe, căci pe astea nu le puteau lua înainte de rodire. Prunele nu mai ajungeau să se coacă, căci erau mâncate de copii, imediat ce ieşeau din floare.

A doua perioadă a fost cea mai dureroasă. Seceta din anii 1946 – 1947, au condus la situaţii dramatice. Alimentaţia era sub orice nivel: borş fiert ( gol), cu mămăligă de orz; rădăcini de plante comestibile. Unii mai aveau câte o găină, care se oua şi o vacă care se chinuia să dea câte un pic de lapte, căci nici furaje nu mai erau ( după secetă). A plecat lumea cu trenul foamei, prin Vlaşca şi au adus „ te miri ce” mălai, dar au adus şi păduchii, ploşniţele şi tifosul. Unii au murit de tifos, sau au rămas cu sechele. Vecinul nostru, frate prin adopţie cu tăticu, Vasile Luntraru ( tata Vasile, cum îi spuneam), a zăcut la pat şi toţi ai case stăteau izolaţi, iar mămica le ducea câte un blid cu mâncare, prin fereastra casei, din „ bruma” ce o avea. S-a stins atunci tata Vasile şi a rămas nevasta lui cu cinci fete ( între 2 şi 20 ani). Am văzut cum erau la masa de prânz şi după un borş gol cu mămăligă de orz, au pus într-o strachină un ou fiert moale şi au început să întingă toate în el, vorba vine, că, de fapt numai fata cea mică întingea în ou, celelalte întingeau pe lângă. Mămica mergea cu ziua la familia Dumitrescu, din Stănceşti, învăţători şi oameni cu stare, care mai aveau ceva rezerve de hrană. Se întorcea seara acasă şi ne simţeam ca puii de vrabie, cu ciocul căscat. Ne aducea câte un pic de lapte( cam ½ litri, un pic de brânză, o bucată de pepene şi ne spunea:

„Mâncaţi încet, mamă, că numai aşa o să vă săturaţi!” Chiar dacă am mai spus de întâmplarea asta, o repet, căci trebuie bine luată în seamă de către urmaşii noştri. Bomboana de pe tortul durerii a fost iarna dintre anii Ajutoarele americane, venite prin anul 1948, au constat în pesmeţi, din pâine uscată şi îmbrăcăminte din donaţii. Slabe ajutoare au ajuns în satul nostru. Probabil că or fi fost mai consistente, dar s-au evaporat pe la capitală, apoi la oraşe şi la comune. Alimentele au fost gestionate de Ion Ion ( Cosoroabă), iar mămica a devenit bucătăreasă, dar ce bucătărie putea fi aia la care se prepara doar câte un cazan mare de supă întinsă în care pluteau câţiva pesmeţi. Avea un gust a chimion ( probabil că pesmeţii erau trataţi şi cu aşa ceva, pentru a alina durerile de burtă). Au început împrumuturile la bancă şi au fost cumpărate vaci, astfel că la începutul anului 1950 se mai puteau pune pe masă şi lapte sau caş de vacă. Mă doare sufletul să descriu în continuare despre acele vremuri, aşa că voi trece la următoarea perioadă.

A treia perioadă, 1950 – 1962, a decurs ceva mai bine. Lucrurile s-au mai aşezat, câmpul a rodit, statul a cartelat alimentele de bază. Alimente erau, dar puţine, căci cotele puse de stat erau atât de mari că omului îi rămânea atât cît să se uite „ ca milogul în traistă”. Cum – necum, era cât să se supravieţuiască şi oamenii, aşa cum îi vorba la români, îşi ziceau: „ Ferească Dumnezeu de mai rău!”

Tacâmurile şi vesela: cam până prin 1960 constau în:

Tacâmuri: lingura de lemn şi furculiţa de lemn, de diferite mărimi; polonicul de lemn; făcăleţulde lemn, pentru învârtit la mămăligă; sucitorul, pentru întins coca la făcutul turtelor şi al plăcintelor;

Veselă: străchini, de diferite dimensiuni, oale şi ulcele, de diferite dimensiuni; coferele de apă şi vin; bărdaca....

Suflet de copil

M-am născut pe-un plai vis, la umbra unui nuc,
Tata la naştere-a zis că-s colonel mic!
Am făcut ochi într-o zi, tata mai bea lapte,
Şi-mi cânta bisericeşte, cu dragoste-n şoapte.

Plecă tata la război , lăsând totu-acasă:
Trei copii prinşi de nevoi si-o soaţă duioasă .
Au rămas şi doi bătrâni, prinşi de dor şi ei,
Aşteptând, ca oameni buni, milă de la Zei.

Şapte ani a stat străin, nimic nu a scris,
Venea câte-un zvon hain, cum cu el s-a zis.
O văd casa ce-o aveam, reclădită-n gând,
Vând cămaşa ce o am, dar pe ea n-o vând!

În curte o iarbă verde revărsa plăceri
Şi un dud cum nu se vede astăzi nicăieri.
Sub dud o masă vorbea cu trei scăunele,
Acolo stă mama mea, in visurile mele!

Se vedea şi spre oboare (câmp cât vezi cu ochii) ,
Aveam o grădină mare si un nuc cât plopii!
Înspre drum casa era cu o prispă lungă
Şi o galerie-avea. Cine s-o mai plângă?

Mai avea pe lângă ea corcoduşi şi meri
Şi un prun care dădea rod, la două veri.
Într-o zi mama a dat drumul la viţel
Şi zburda ca un băiat, sărăcuţ de el!

Eu credeam că orizontul termină pământul
Şi plângeam ca un netot, că-nghite plăpândul!
Mai ţin minte altă zi, cam pe la conac,
Vroiam s-ating, orice-ar fi, cerul, din copac!

Eram tare mititel, isteţ, dar timid,
Păr negru – tot un inel, ochi negri sclipind!
Părul era pân-la brâu, Codin Creţu glumea,
Văzându-mi pletele – râu, „ - Ce faci mă Creţule!”, zicea.

Pe la cinci ani descopeream că am soră mai mare,
Când cu lichior mă-nveselea la fereastră-n picioare.
Ea mi-a făcut chiar şi traga din stuful de pe grajd,
Iar eu am sorbit doaga până-am putut să cad.

Nu ştiu cum de-am ajuns să sprijin gardu-n drum
Şi n-am luat pe-ascuns o sfoară şi-un săpun!
Dar pleoapele-mi cădeau, vedeam o altă lume
Şi oamenii râdeau, văzându-mă pe mine.

Trezit seara târziu, înfăşurat pe pat,
M-am regăsit că-s viu si tare ruşinat!
Mi-a fost o bună lecţie pentru întreaga viaţă,
Şi astăzi cea beţie îmi stă oglindă-n faţă.

La şase ani m-am fript cu un acid pe burtă,
Ce mamei i-a servit pe-o carie absurdă.
Ţinându-mi lumânarea, m-a împărtăşit popa
Şi a vărsat mămica la lacrimi, cu cofa.

Îmi strânse din oboare si mi-a făcut un leac
Din floare de cicoare, arsurii de veleat.

c. Între 1962 –1990

La începutul acestei perioade a venit din nou un declin, privind alimentaţia, deoarece lumea a fost obligată să intre la colectivă şi oamenii cei mai gospodari sufereau cel mai mult, că li se luau toate animalele şi atelajele şi li se lăsa doar ograda şi 0,5 ha în câmp. Munca la colectiv a adus oarecare prosperitate în sat, mai ales că oamenii de unde lucrau, nu veneau acasă cu mâna goală, ci cu legume, porumb, fasole....

Cei mai bogaţi ani au fost între 1970 – 1980, după care a început iar recesiunea, căci colectivul era pe panta falimentării, fie din cauza furturilor, fie din cauza proastei gospodăriri. A început practicarea mitei agricole, către toate forurile superioare.

Oricum alimentaţia s-a îmbunătăţit mult, căci gospodarii aveau drepturi de a ţine animale, de a-şi construi solarii. Pe măsură ce s-au îmbunătăţit tehnologiile, a crescut şi poluarea alimentelor, căci se foloseau: îngrăşăminte chimice, insecticide, erbicide. Au apărut gândacii de Colorado şi erau combătuţi cu DDT( pulbere care a fost interzisă mai târziu ca foarte toxică. Astfel şi la ţară, au pătruns produsele alimentare neecologice. Cei care se fereau de a trata cu insecticide, aveau produse ecologice, dar dijmuite de insecte.

d. În perioada post-comunistă

Alimentaţia s-a diversificat, căci pieţele au adus produse din import, de toate „neamurile”. Alimentele din import apar mai apetisante, căci sunt tare arătoase şi gustoase. Ce păcat că lumea se lasă înşelată, precum Adam când i s-a oferit mărul. Chiar dacă este o bogăţie de alimente, lumea nu poate să cumpere cu îndestulare din lipsa banilor. Vorba ceea: „în timpul comunismului aveai cu ce, dar nu aveai ce să cumperi, iar acum, ai ce, dar n-ai cu ce”. Poate că e mai bine căci lumea trebuie să-şi dezvolte producţia proprie, oricum mai ecologică.

Au fost vremuri bune sau rele, dar aproape tot timpul a găsit ţinut în cămară, un „pahar” de vin şi unul de tescovină, pentru sufleţelul lui şi pentru a trece mai uşor peste greutăţi şi necazuri.
Satul se află în zonă de stepă şi secetele sunt tot mai mari, dar gospodarii satului s-au adaptat, asigurându-se cu surse de apă pentru irigarea grădinilor şi solariilor, iar plantele din câmp, chinuite cum sunt, tot le asigură cele necesare pentru trai. Oamenii ştiu să-şi păstreze rezerve pentru anii grei care ar putea urma, căci i-au învăţat secetele şi foametea.

Ar fi mult de vorbit pe tema alimentaţiei şi nivelului de trai, dar spaţiul şi timpul nu-mi permit o extensie prea mare, aşa că vor rămâne anumite aspecte la nivelul amintirilor personale, sau a povestirilor înaintaşilor şi nu în ultimul rând la nivelul imaginaţiei fiecăruia.

5. Facilităţi

Dea-lungul timpului au fost create multe facilităţi pentru sat şi gospodarii lui. Oricine poate aprecia dimensiunile realizărilor respective, numai dacă le nominalizăm. E drept că unele facilităţi create în perioada comunistă, au fost devorate, după 1990, în numele unei democraţii prost înţelese. Au apucat fiecare câte o ciozvârtă din acea bogăţie comună.
a. Facilităţile din perioada comunistă au fost:

* Crearea unui sistem de irigaţii performant, care reuşea să combată seceta aproape în totalitate, atât în extravilan cât şi în intravilan. După 1990, nu a mai rămas urmă de irigaţie şi seceta a pus tot mai mult stăpânire pe sat. Canalul de irigat şi cel de deversat, arată jalnic, pline de buruieni şi ca un teren agricol pierdut, destul de mare;

* Fertilizarea terenurilor de pe valea Buzăului şi dezvoltarea unor ferme legumicole valoroase. După 1990, terenurile au fost concesionate pe termen lung unor afacerişti străini de sat. De cine şi de ce au fost înstrăinate, nu mai interesează pe nimeni. Cine să apere interesele sătenilor ?;

* Lotizarea pe tipuri de culturi, pentru a se aplica mai facil lucrările agricole. Se pare că această facilitate a fost păstrată, prin punerea în posesie pe loturi, astfel încât să nu fie amestecate prea mult culturile( spre ex: Lot de porumb pentru tot satul, lot de floarea soarelui, lot de grâu, lot de plante furajere, lot de vie). Rotaţia culturilor se face ţinându-se cont de loturile respective de teren. Am înţeles că satul Dâmbroca este unic în comună care a aplicat acest sistem de punere în posesie, ceea ce este de lăudat;

* Introducerea curentului electric în 1968, a uşurat mult
viaţa în gospodării, eliminându-se lumina slabă a lămpii şi a felinarului şi creând posibilitatea de mecanizare a unor activităţi;

Evoluţia electrificării

* Uliţele satului au fost de multe ori balastate şi compactate, iar şanţurile, florile şi prunii de pe uliţe, dădeau o aură de bună gospodărire a satului. Şoseaua care trece prin sat a fost asfaltată şi întreţinută de câte ori a fost nevoie. Şi astăzi şoseaua, uliţele, prunii, arată bine, dar fasonul li-l strică şanurile, care de fapt nu mai sunt făcute şi întreţinute, cât şi lipsa florilor de pe lângă garduri;

* Dezvoltarea şcolii în câteva etape;

* Repararea bisericii după cutremure;
Facilităţile din perioada post-comunistă sunt:
În ultimul timp au fost create facilităţi de importanţă vitală pentru sat, meritele revenind în mare măsură primarului din perioada 1994 -2012, doamna ing. Adina Bădescu, fiica Pr. Emil Stanciu, care a păstorit cca 30 ani la biserica satului.

* 1994 – 1995, s-a introdus iluminatul public,

* 1996 – telefonie cu fibră optică,

* 2001 – modernizarea şcolii la nivelul cerinţelor moderne.

* 1996 – 2000, au fost refăcute drumurile: balastare,
compactare, nivelare, întreţinere,

* 2009 – a fost dată în funcţiune grădiniţa, cu un local la
nivelul cerinţelor Comunităţii Europene,

* 2010 – cea mai vitală facilitate – introducerea apei curente, atât de necesară gospodarilor, mai ales pe timp de secetă.

NOTĂ

„Nu pot vorbi despre satul meu natal, decât la modul superlativ, nu numai pentru claritatea imaginilor pe care mi le-a creat şi suflul subiectiv, ci pentru geometria lui frumoasă, pentru istoria lui curată, nealterată de vicistitudinile vremurilor. Satul meu a îmbătrânit şi a întinerit în acelaşi timp. Când am deschis ochii pe meleagurile lui, am descoperit sărăcia oamenilor, dar şi generozitatea, bonomia lor.

Cred că m-am născut la marginea şanţului de la colţul uliţei noastre, în faţa casei lui tata Vasile Luntraru. Ce clăci frumoase se ţineau acolo! Principalii participanţi erau femeile, dar apăreau şi bărbaţi mai vârstnici. Uneori se venea cu lucrul de mână, pentru tors, tricotat de mână, croşetat sau brodat, dar de cele mai multe ori şi mai ales în sărbători, clăcile se transformau în cloace de bârfă. Se discuta pe diverse teme, pornind de la problemele casnice, greutăţi, veşti aflate din surse anonime, politică şi mai presus de toate se bârfea pe seama multora din sat şi de aiurea.

Îl ştiu pe tata mare, Gheorghe Iordache, nedumerit mereu de dispariţia fiului său în Rusia. Codin Creţu venea cu veşti numai de el aflate şi piperate cu glume proprii. El a ştiut să evite participarea la război, fiind declarat bolnav TBC, dar era foarte activ când era vorba de legiune şi mai apoi de communism. De la acele şedinţe la “Radio şanţ” nu lipseau niciodată: mămica ( Sanda Iordache ), mama Veta Luntraru, ţaţa Veta lui Ion Lalu, ţaţa Mariţa lui Codin Creţu. Cea mai colorată participare o avea ţaţa Mariţa. Cu timpul actorii s-au mai schimbat, dar piesele jucate erau aceleaşi.

Satul avea familii harnice şi cu stare relativ bună, dar mai erau şi discipoli ai lenei.

Majoritatea familiilor aveau oarecari încrengături în sat şi în satele învecinate. Familia mea nu avea în sat prea multe nume de Iordache, căci după tata mare, doar tăticu i-a moştenit numele, iar noi, nepoţii lui, am părăsit satul, împrăştiindu-ne în lume. Cred că am avut o familie apreciată, având în vedere că tata a fost şi dascăl bisericesc şi sanitar, iar noi am fost umblaţi pe la şcoli. Glumeam adesea pe seama lui tăticu, că mănâncă banii oamenilor atât pentru a-i ţine în viaţă, cât şi pentru a-i duce la groapă.

Când am făcut ochi, parcă îl văd pe tata în tinda casei bunicilor, stând în picioare, sprijinit de hambar. Era tânăr, frumos şi servea o cană cu lapte şi un covrig. Tocmai venise de la strana bisericii. De la acea apariţie, de imensitate şi frumuseţe fantastică în mintea mea, când m-am copt psihic, am cochetat liric:

M-am născut pe-un plai de vis
Tata mai bea lapte
Şi-mi cânta bisericeşte
Cu dragoste-n şoapte.

Se întâmpla prin anul 1941, când aveam ceva mai mult de doi anişor şi de atunci nu l-am mai văzut pe tata până în 1949, când s-a întors din prizonierat. Îl reţineam ca dintr-un vis, cum bea un pahar cu lapte, în tinda casei bunicilor. Se vedea treaba că era cam grăbit, din moment ce mânca stând în picioare, lângă hambarul din tindă.

În curte erau două case: cea a bunicilor şi a noastră. Era o mică diferenţă între case, ca un fel de evoluţie în timp a arhitecturii.

Casa bunicilor, la intrarea din spate avea o tindă cu lut pe jos, cu uşa de la intrare din lemn cam brut, dar bine îmbinat încât să nu bată vântul. În stânga se afla un hambar pentru făină şi mălai, care era sculptat simplu, pentru a i se da aspect de mobilă de interior. În colţul din dreapta era hornul, care consta dintr-o vatra mare de tip şemineu şi de jos în sus se micşora în diametru, ajungând ca deasupra casei să se vadă un horn normal. În partea stângă a vetrei se afla un cuptor în care se putea coace pâine, dar construcţia lui propriu-zisă dădea în odaia mică. Tot din tindă dădeau două uşi: una era faţă în faţă cu uşa de intrare şi una la stânga. Cea din faţă ducea la un hol care conducea la uşa din faţa casei, spre uliţă, iar cea din stânga dădea în odaia mică.

Odaia mică servea şi de bucătărie, căci avea o sobă cu plită, pe care se gătea. Avea şi o sobă din cărămidă, care era încălzită de la cuptorul din vatra hornului, aflat în tindă. Interesant era că la cuptorul din hol se putea face focul cu: paie de grâu şi cu ciocani.

Soba de cărămidă din odăiţa bunicilor îmi aminteşte de o zi tristă de iarnă, când bunicul se încălzea la mâini şi la faţă şi se căina căci peste noapte au dat hoţii iama prin grajd şi au furat vaca.

Odaia mică avea două geamuri: unul care dădea spre curtea din spatele casei şi unul în lateral spre nea Ionel Cosoroabă. Adesea mă urcam în patul de lemn, cu saltea din paie şi priveam pe fereastra laterală. Cel mai bine mi-a rămas în amintire un prun care rodea din doi în doi ani. Era un prun rămuros, pe care îl vedeam ca pe un zeu cu părul vulvoi şi care ne dădea prune vinete, dulci-acrişoare, dar puţine scăpau nemâncate înainte de a se coace.

Din odaia mică o uşă dădea spre odaia mare ( casa mare, cum i se spunea) şi din care se putea ieşi în acelaşi hol care venea de la tindă şi apoi se putea ieşi afară pe galerie. Casa mare era folosită numai pentru oaspeţi. Avea duşumea de scânduri( podea) şi era gătită cu cele mai frumoase mobile, perne macaturi, broderii, etc.

Podina ( tavanul) era tot din scânduri susţinute de grinzi. Peretele dinspre drum avea geamuri largi, care puteau da multă lumină, dar erau acoperite tot timpul cu perdele, care creau un semiîntuneric.

De câte ori mă gândesc la odaia mare îmi amintesc şi de povestea bunicii, că a fost vizitată de hoţi şi fiind singură, a fost legată la gură şi i s-a cotrobăit după bani. O fi fost aşa, o fi fost mai mult, numai bunica a dus cu ea întreaga poveste.

În faţa casei, adică înspre drum era o prispă lungă, pe toată faţa casei. Era ca un fel de balcon deschis, cu podea din scânduri şi o galerie din scânduri cu decupări artistice, înaltă cam de un metru. De pe prispă se putea deschide o portiţă, care avea aceeaşi construcţie cu galeria şi apoi se coborau 2 trepte, care constau în plăci mari de piatră. O alee lată de 1,5 m. ducea la poarta casei, aflată cam la 7-8 m distanţă de casă şi care dădea în uliţă.

Casa părinţilor mei se afla în dreapta, cum priveai din uliţă şi era lipită de cea a bunicilor. Dacă este să o prezint tot pornind din spatele casei, arăta cam astfel: trei trepte din beton, urcau până la uşa din lemn, care dădea într-un hol. În stânga lui era uşa de intrare în odaia care ţinea loc şi de bucătărie şi de dormitor. Holul era doar un spaţiu destul de restrâns, având drept podea uşile de intrare la beci şi un spaţiu în care de obicei stătea tocitoarea( o putină mare, care avea conicitatea cu baza mică în partea de jos), care era destinată preparării vinului, dar şi pentru depozitarea grâului( atunci când aveam). Mama obişnuia ca prin grâu să bage pepeni, pentru a-i păstra mai mult timp şi ajungeam să mâncăm pepeni şi la Crăciun. Beciul era adânc, cu scări înalte din piatră, cu pereţii zidiţi cu dale de piatră şi tavanul din beton. Ţineam în el în principal vinul, în butoaie mari de 50- 80 deca, dar şi altele: varza murată, castraveţi... În beci ne refugiam adesea când erau bombardamentele din al doilea război mondial. O dată când mămica a coborât în beci a simţit că i se face rău şi noroc că nu coborâse decât câteva trepte şi a ieşit imediat, căci oxidul de carbon emanat de vinul aflat în fermentaţie putea să o termine. Din hol se putea urca în podul casei, care era deschis( fără perete) înspre hol. În pod nu se prea umbla, ca dovadă că eu, când l-am vizitat din curiozitate pe la vârsta de 7 ani, am găsit un pistol şi câteva cartuşe. Avea o ţevuşoară subţire şi un tambur( butoiaş) Mi s-a părut o jucărie şi eram foarte impresionat şi curios, chiar învârteam butoiaşul acela şi apăsam pe cocoş ( trăgaci). Acum gândesc, că a fost bună neştiinţa mea de a-l înarma, că poate cream o ruletă rusească. I l-am arătat mămichii şi nici nu ştiu cum a dispărut.

Odăiţa casei noastre avea doar un pat mare din lemn, cu saltea umplută cu paie şi în faţa patului era soba cu plită şi cuptor. Podeaua şi podina erau din scânduri. Un geam cu două ferestre micuţe dădeau spre curtea interioară, de unde puteau fi văzute: grajdul, coteţul de porci, coteţul de păsări şi toată ograda, până în fundul grădinii şi chiar după oboare (câmpia de la marginea satului). Geamul avea şi giurgiuvele ( bare metalice), care să împiedice pătrunderea hoţilor. O uşă, aflată în dreapta, ducea în odaia mare, care era asemănătoare cu cea a bunicilor. Odaia mare avea un divan lat şi un dulap de haine (maroniu, lăcuit). Din odaia mare se trecea într-un hol, care avea ieşire spre faţa casei, pe o prispă mică, fără galerie. În acel hol era cuierul suspendat, un pat îngust din lemn de brad cu saltea din paie. Îmi amintesc că într-un an şi-au făcut sat ploşniţele şi mult s-a chinuit mămica să facă un holocaust cu ele. A flambat cu lumânarea toate cotloanele patului în care se ascundeau ploşniţele şi aveau urmaşe în diferite stadii de viaţă.

Pe un perete era agăţat un tablou cu un copilaş-îngeraş, cu ochii albaştri şi eu am putut să fiu atât de naiv, la anii ce-i aveam, să-l cred pe fratele Oani, că era poza mea când eram şi mai mic. În faţa casei noastre era un corcoduş mare, care rodea foarte mult, dar corcoduşele ajungeau rar să se pârguiască, căci eu şi Olica eram mai tot timpul în el şi ne umpleam de plăcere şi de vitamina C. O dată, când s-a suit Olica în corcoduş, eu stăteam jos şi aşteptam să-mi dea şi mie corcoduşe. Nu ştiu prin ce întâmplare, Olica avea la ea un şiş, pe care l-a scăpat din mână şi m-am trezit cu el înfipt mai sus de palmă, pe antebraţ. S-a creat o stare de panică, dar m-a legat Olica şi a trecut cam neobservată de mămica, însă am rămas cu o cicatrice, care se mai observă un pic şi astăzi.

În partea dreapta ( privind din drum) a casei noastre era casa lui tata Vasile Luntraru. În partea aceea aveam o alee care ducea spre poarta casei, mărginită de un gard din scânduri, hotar cu tata Vasile. Gardul avea şi o portiţă de trecere spre tata Vasile, foarte practică în desele escapade de la o casă la cealaltă, în joaca noastră cu fetele vecine. Olica se juca mai mult cu Miţa , iar eu cu Niculina. Grădina vecinilor era încărcată cu pruni, care de-asemeni erau deposedaţi de fructe începând din floare şi greu ajungeau câteva până la pârguit. Umblam mai toată ziua cu gura şterbezită, dar nu conta.

Curtea casei noastre era din două părţi: curtea mică(bătătura) şi curtea mare. În curtea mică erau acareturile: grajdul în care vieţuia Ţiganca, o vacă alb-vineţie, solidă şi năbădăioasă şi un şopron în care erau ţinute unele cereale: grâu porumb, dar şi unelte agricole. În curtea mare se aflau coteţul de păsări şi coteţul porcului, closetul din scânduri. În grădina mare, pe partea stângă, cum priveşti dinspre curtea mică, erau înşiruiţi vreo 8 pruni mari, cu aceeaşi soartă ca şi corcoduşul, iar spre fundul curţii şi pe partea dreaptă a grădinii mari erau salcâmi. În timpul războiului, pe când ruşii au ajuns pe suhat( după oboare), intrau în grădina noastră şi de fiecare prun legau 1-2 cai. Fratele Oani, năzbâtios cum era, se urca în prun şi agăţat de câte o creangă se lansa pe spatele unui cal. Calul se agita, dar lui Oani nu-i păsa, căci se ţinea de creangă.

Grădina mare era folosită şi pentru plantat legume ( cartofi, ceapă, roşii), chiar şi bumbac, iar toamna erau amplasate şirile ( şurile) de paie, clucile de porumb, stivele cu viţă de vie (rezultată din curăţarea viei), crengi de salcâmi ( de la curăţarea salcâmilor) şi alte materiale, utile pentru foc. Mergeam primăvară, după arat, împreună cu Olica, cu o căruţă şi strângeam cotoare de porumb. Le scuturam bine de pământ şi erau cele mai bune lemne.

Pe timpul când trăia bunicul aveam în grădina mare un nuc uriaş, sau poate că aşa mi se părea mie, de mic ce eram. De fapt toate în jur mi se păreau uriaşe.

Din cauza hoţilor care cam dădeau iama pe la păsări şi la vite, se folosea un sistem ingenios de avertizare, legându-se o sârmă de la uşa grajdului, la uşa casei şi se ataşa un clopoţel la intrarea în casă. Nu ştiu dacă mama a împrumutat invenţia de la cineva sau a născocit-o, dar trebuie să recunosc că bate şi alarmele electronice actuale. În noaptea de înviere din 1946, mămica se pregătea să plece la biserică, dar când a ajuns la poartă şi-a agăţat ciorapul şi a revenit în casă. În timp ce-şi repara ciorapii, că nu mai avea alţii, se aude cling, cling, clopoţelul. Era foarte curajoasă mămica, aşa ca leoaica ce-şi apără puii. A sărit ca arsă, a ieşit în uşa casei şi a ţipat:„Hoţiiii, hoţiii, sări nea Ionele, că au venit hoţii!” Nea Ionel Cosoroabă, mare gospodar, era printre puţinii din sat care avea puşcă de vânătoare. A ieşit şi a tras două focuri şi noi, copiii ( eu şi Olica), din colţul ferestrei, numai ce vedem două umbre ţâşnind de la grajd şi tuleo, printre clucile din grădina mare.

În curtea mică, lângă uşa bunicilor, se afla un agud mare, care îşi deşira crengile mult deasupra casei, încât puteai să te urci în agud şi de acolo pe casă. Oani era tare năstruşnic şi plin de neprevăzut pentru bunicul. Se urca în agud şi apoi pe casă, bocănind şi făcând maimuţării, ceea ce bunicului nu-i plăcea deloc şi nu-l prea avea de bine, îl considera un destrăbălat. Lua bunicul un băţ şi tot striga la Oani: „ - Dă-te jos ghiavole de-acolo! Am să-ţi pui chelea pă băţ!”. Oani, nu şi nu, stătea pitulat pe după crengi şi aştepta până se plictisea bunicul de strigat şi pleca în casă. Bietul bunicul, avea un suflet de aur şi-şi iubea nepoţii, dar Oani era de pomină cu năzdrăvăniile lui. Cred că eu eram nepotul preferat al bunicului, căci pe lângă faptul că eram tare micuţ şi pricăjit, aveam multă ascultare şi eram numai ochi şi urechi la ce-mi spunea şi-mi povestea. Cred că de aia mi-a inventat numele de Didi, cu care mă alinta şi a fost singurul din familie care mi-a zis aşa. Mămica şi Oani, mi-au zis totdeauna Gigi, iar Tăticu mi-a zis Mircea. Olica mi-a zis Gigi numai până am crescut mai mărişori şi apoi a ajuns la numele de pe buletin, Mircea. Fratele cel mic, Nicuşor, până a ajuns la facultate îmi zicea Nenica, ca apoi să se dea şi el după numele de pe buletin. Fiind mai mic cu 12 ani decât mine, îl alintam cu „Vino la nenica!” şi îi aduceam adeseori bomboane. A fost nostim, când, fiind întrebat că de ce fratelui cel mai mare, Nelu (Oani), nu-i spune nenică, Nicuşor a spus că n-o să-i spună niciodată nenică pentru că bomboanele lui nu-s coapte. Povestea cu bomboanele necoapte vine de la faptul că Oani neglija să-i aducă bomboane şi o dată a adus un borcan cu dulceaţă. Atunci i-a spus lui Nicuşor că aşa arată bomboanele necoapte şi Nicuşor a refuzat categoric să mănânce din acea dulceaţă, spunând că el nu mănâncă bomboane necoapte. Cred că şi mămica îl cam vorbea de rău pe Oani, în faţa lui Nicuşor şi totdeauna eu eram dat drept model de comportament.

Foarte afectat am fost când Nicuşor, ajuns băiat mare, a început să mă apeleze cu numele de pe buletin. Parcă s-a rupt în mine acea legătură sufletească, de care eram foarte ataşat. Era normal să-mi zică pe nume, căci se emancipase şi el, ori a-mi zice nenică suna cam ţărăneşte. Problema mintală stătea la mine, căci simţeam că s-a aşternut colbul timpului peste anii aceia, când puteam să fiu model pentru fratele mai mic. Nicuşor începuse a avea personalitate şi era greu de contrazis.” „Astăzi, când privesc copilăria de la o distanţă de peste 40 de ani, mi se pare că cea mai prezentă este memoria afectivă care în acelaşi timp este şi activă, iar evaluările sunt pe măsură. Nu mai sunt bătrânii de odinioară, nici la port şi nici la vorbă. Preocupările sunt cu totul altele. Femeile nu mai lucrează iarna la ţesut în război, pentru că economia de piaţă ne oferă tot ceea ce avem nevoie. Bărbaţii nu mai lucrează care cu roţi de lemn şi strânse în şină de fier şi foarte puţini se mai preocupă de agricultură. Pământul îl exploatează marii proprietari de pământuri, sau arendaşii care dispun de maşini agricole moderne cu capacitate de muncă foarte mare. Un număr tot mai mare de tineri au părăsit satul şi ţara, şi lucrează prea mult şi pe puţin, în străinătate. Casele făcute în această perioadă nu mai poartă amprenta tradiţională, ci canonul modernităţii. Pentru sat nu e bine. Oamenii au început să se deosebească după starea materială. Deja au apărut categorii sociale şi la ţară. În zilele noastre, lucrurile comune prin care oamenii erau atraşi la comuniune, au dispărut. Transformarea aceasta, este într-adevăr dramatică. De aceea socotesc că această monografie are în primul rând menirea de a menţine vie memoria unui timp şi a unor oameni a căror viaţă trebuie cunoscută şi de cei de astăzi deoarece „Cine nu are trecut, nu are nici viitor!”. Noi cei trecuţi de vârsta maturităţii, facem legătura între ceea ce a fost odinioară şi ceea ce este azi, în aşa măsură, încât greşelile din trecut, să nu se mai repete. Iar ceea ce este peren şi nepieritor, să se transmită din generaţia în generaţie

Această scurtă evocare se vrea a fi o mărturie de conştiinţă a unui copil din satul Dâmbroca, care de când se ştie şi-a pus întrebări şi a căutat răspunsuri la propriile frământări existenţiale, dar şi a celor care aveau nevoi multe şi pot spune, a tuturor consătenilor. Comunitatea oamenilor din acest sat de câmpie îşi manifesta comuniunea atât la bucurie, cât si la durere.”(Pr. Costel Ion)

„Sunt şi aspecte foarte urâte, în sat:

Având funcţie în poliţie, pot să observ mai bine că sunt mulţi tineri care nu fac cinste satului, atentează la bunurile altora, de pe câmp. Sunt mulţi. Probabil că se va reglementa, că se va face reorganizarea poliţiei. Un rol important ar trebui să-l joace şi biserica. Ar trebui, dar....

* Oamenii, care-i învaţă de bine pe tineri, sunt ignoraţi de o manieră murdară. Democraţia s-a înţeles greşit. Libera exprimare a devenit libera vulgaritate. Legile sunt încălcate,
* Satul, a fost dintre puţinele care au avut sistem de irigaţie pe tot câmpul, dar ce s-a ales de acel sistem, poate fi considerat un dezastru economic, pentru sat.
* Privesc la unele case de prin centrul satului: nu mai au gard, buruienile au crescut cât casa.
* În timpul comunismului, când veneau sărbătorile de Paşti, toată lumea văruia pomii. casa lui Bombonaru, trebuia să rămână în patrimoniu. Avea scris pe ea: „Această casă a fost construită în anul 1928 ” Eu merg acasă, la mama, de 2-3 ori pe săptămână. Doresc satului să renască”. (Col. Gheorghe Sares)

Nunta satului meu

S-au adunat în pâlpâirea vieţii
Toţi consătenii apţi de trai şi joc,
La nunta care spulberă nămeţii,
La nunta care strânge tot satul la un loc.

Am mers şi eu să-mi leagăn amintirea
Şi ochii mei, păienjeniţi de dor,
Au contemplat adânc orânduirea,
Din ce au fost sătenii şi ce-i dor ..

Mă doare şi pe mine despărţirea
De cel ce-am fost copil în sat odată,
Mă doare gândul că mi-ar fi menirea
De-a deveni o glumă demodată.

Unde mai eşti salcâmul meu de ieri
Ce mă primeai la tine-n prepeleac,
Iar eu îţi dăruiam a mele veri
Şi-mi îngânai din frunze al inimii tic – tac?

Mă înălţai peste-al câmpiei rod,
De-acolo pepeni galbeni număram,
Terazul pregătea stafidele din pod,
Cântam cât ţinea câmpul, în braţe cu-al tău ram !

Sub noi fântâna-şi legăna găleata,
Cu scârţâit mă transpunea-n visare,
Ades la umbra ta se legăna Smaranda
Cu fructul copt al ei, de fată mare!

Copiii care mă strigau pe nume,
Au ochii încercănaţi de laba gâştei,
Din oamenii care se răcoreau sub tine
Puţini au mai rămas, cu greul vârstei.

Părinţii mei s-au dus si au dat ortul,
Dospit cu multe lacrimi de tristeţe.
O, Doamne! De ce-ai mai creat totul
Ca pe o simplă lume de comete?

Cu ochii aş mai vrea să pipăi câmpul
Cu verdele lui, cald, de tinereţe.
Of, Doamne, Doamne, cum te joci cu timpul
Făcând din veacuri clipe de tristeţe!
(Mior)