DÂMBROCA – file de poveste

În realitate, trebuie să fi fost ori un punct de pe care în Evul Mediu se făceau semnale cu foc şi fum, pentru a vesti invadatorii, pentru că, privind de pe ea, dincolo de apa Buzăului, spre dreapta, se vede, pe lângă Pădurea Săgeata, un zăvoi minunat şi răcoros vara, o altă ridicătură asemenea cu ea, iar către Săgeata, întorcându-ne privirea înapoi, spre jumătate stânga, o alta, fie doar un punct de triangulaţie, aparţinând epocii moderne, când topografii au început să traseze pe hărţi teritoriul României.

Dacă ieşi la albia râului (suntem pe malul stâng), spre sud, vezi, de pe malul înalt al unui sinclinal care a ferit mereu satul nostru de dezastrele inundaţiilor, siluetele clădirilor mai înalte ale Buzăului, la dreapta, şi, mai departe, în zilele cu aer clar, culmea Istriţei, malul la fel de înalt al Tăbărăştilor, drept în faţă, şi, un pic la stânga, silozul, şi el înalt, de la Cilibia. Şi bineînţeles, minunata vale a râului, care aici, înainte de construirea barajului de la Siriu şi de diminuarea drastică a debitului apelor, făcea cândva patru braţe, unul mai potrivit pentru scăldat decât altul. O vale cu nisip atât de fin cum nu am văzut nicăieri pe unde am umblat, cu tufe de răchită frumos mirositoare, în care zumzăiau toată vara albinele şi bondarii, cu insule nisipoase invadate de alior, cunoscut şi ca laptele-cucului sau laptele-câinelui. Până la începutul anilor ’70, când industrializarea accelerată şi făcută fără precauţii de ordin ecologic a oraşului Buzău, dar mai ales apariţia unui combinat de creştere a porcilor la Scurteşti, mai în aval, aşadar, care se întreceau în deversarea noxelor în râu, apa Buzăului era limpede, cu excepţia perioadelor în care ploua rău la munte şi când venea tulbure şi vijelioasă, atât de limpede încât vedeai mrenele şi clenii înotând ca nişte năluci calme, ba uneori, când te biruia setea, puteai să iei apă în căuşul palmelor şi să bei fără teama că vei păţi ceva.

Pe câmp era mai plictisitor, culturi cât vedeai cu ochii, din loc în loc câte un nuc sau câte un răzor de unde dropiile dispăruseră de mult, dar în care, până pe la jumătatea anilor ’60 ai secolului care trecu, mai dădeai peste câte un cuib de potârniche sau de prepeliţă ori din care ţâşnea câte un iepure dolofan. Şi fântânile, săpate de gospodari cu mai multă dare de mână, dorind să le rămână numele pomenit, nu doar să ajute oamenii care lucrau în arşiţă să aibă apă proaspătă, rece şi întremătoare în timpul verii. Bună socoteală: fântânile au fost nepreţuite, iar numele au rămas: „Puţul lui Cosoroabă”, „Puţul lui Neculai Tănase”!...

Ei, a avut şi Dâmbroca, aşa cum e ea plasată, la câmpie, o perioadă idilică, un timp când multe grădini din vatra satului, străjuite de salcâmi înalţi, cu miros de miere, pe când înfloreau, în mai, erau pline de meri, pruni, peri, zarzări, corcoduşi, gutui, cireşi şi vişini, când casele aveau prispă umbrită de bolţi de viţă-de-vie, când, în fine, ca să parafrazez o vorbă a unui mare scriitor român, timpul începuse să devină mai îngăduitor cu oamenii.

Satul nostru nu are o istorie îndelungată. Abia numărăm vreo sută şi treizeci de ani de când, venind mai ales dinspre munte şi dinspre dealurile prea puţin rodnice ale Curburii, oamenii s-au aşezat aici. Aparent, nu suntem decât un punct insignifiant de pe harta lumii. Şi totuşi, satul acesta cu uliţe trasate drept, într-un caroiaj perfect, asemenea unuia dintre cele mai vestite oraşe de pe Terra, mă refer – ţineţi-vă bine! – la New-York, a jucat şi el micul lui rol în marea istorie a ultimului veac. Sătenii noştri au trimis grâne şi porumb către marile silozuri ale României, au participat cu truda şi sudoarea lor la împlinirea cotelor de cereale şi de alte produse agricole menite să acopere nevoile fronturilor, apoi spoliatoarea datorie de război faţă de URSS. Au dat economiei româneşti zeci şi sute de mii de tone de sfeclă de zahăr, de rapiţă, de floarea soarelui, de tutun şi aşa mai departe. Legumicultori pricepuţi, de pe pământul lor au plecat roşiile, vinetele, ardeii, ceapa, cartofii de cea mai bună calitate către diferite pieţe din lume sau către altele, mai apropiate, cea a Braşovului, a Bucureştiului şi tot aşa.

Nu avem o istorie îndelungată, e adevărat, însă flăcăii noştri au luat parte la toate războaiele din ultima sută de ani. La Războiul Balcanic, la Primul Război Mondial, pe urmă la cel de-al doilea. Au luptat cu vitejie, iar numele lor sunt şi azi o mândrie pentru noi. Unii s-au întors, alţii au în curtea bisericii câte un cenotaf sau doar un nume şi câte o fotografie în ceramică pe crucile din cimitir, de la mormintele familiei. Când participam, în copilărie, la slujba de la biserică, îmi amintesc cum, la anumite sărbători, straşnicul şi vrednicul nostru preot, popa Emil, părintele Emil Stanciu, care a păstorit obştea vreme de mai bine de trei decenii, citea, din faţa altarului, pomelnicele, rostind din când în când, alături de alte nume, pe ale celor căzuţi pe front: „Ion, erou”, ori „Nicolae, erou”, ori „Constantin, erou”, ori „Florea, erou”...

Şi tot în această scurtă istorie a noastră putem nota că dâmbrocenii s-au revoltat curajoşi – bărbaţi şi femei deopotrivă – împotriva sistemului comunist, la 26 octombrie 1962, chiar în anul în care regimul anunţase triumfalist că se încheiase procesul de cooperativizare a agriculturii.

Modesta noastră şcoală de ţară şi-a făcut şi ea datoria. De la ea au plecat, pentru a deveni ingineri, ofiţeri, economişti mulţi dintre fiii satului. Înainte de război, de aici s-au ridicat un general al armatei române, Nicolae Cojocaru, şi un ilustru cărturar, profesor la Teologia bucureşteană, părintele Ioan Gh. Coman, autor al unor importante lucrări de patristică, citat, pentru o carte publicată în Franţa, în 1938, de însuşi Mircea Eliade într-una dintre celebrele sale lucrări, Aspecte ale mitului. Şcoala a continuat să funcţioneze la parametri astăzi aproape de neimaginat pentru o instituţie de nivel rural, cu rezultate notabile mai ales sub directoratul profesorului Constantin Enuş şi apoi sub acela, ceva mai scurt, al Elisabetei Popp.

Timpul s-a scurs şi peste Dâmbroca noastră. Astăzi, satul trăieşte o nouă viaţă. Pământurile s-au întors la cei care le deţinuseră înainte de cooperativizare, grădinăritul e mai înfloritor decât oricând, unii şi-au deschis mici afaceri prospere. Au apărut case noi, dotate cu toate utilităţile unei locuinţe moderne. Dâmbroca se înfăţişează, la anul de graţie 2013, ca un amestec uşor straniu de arhaic (încă se pot vedea pe uliţe atelaje cu cai încărcate cu baloţi de paie sau lucernă, cu saci plini, cu snopi de strujani de porumb sau de tulpini de floarea-soarelui), şi de modern (antene de satelit, automobile de ultimă generaţie şi aşa mai departe). Unii dintre dâmbrocenii mai tineri îşi câştigă azi traiul lucrând în Spania sau în Italia, căsătoriţi pe acolo, cu copiii învăţând la şcoală în alte limbi, inseraţi într-un spaţiu european care a fost cândva al Imperiului Roman din care ne tragem.

Alte sate au a se mândri cu lucruri mai grozave, cu tradiţii coborând mult spre adâncurile veacurilor. Noi avem doar acest trecut şi avem acest prezent. Suntem un punct pe harta globului, integrat în toate cele ale lumii. Despre toate acestea a hotărât să dea seamă, într-un moment de inspiraţie şi de emoţie a întoarcerii la origini, inginerul Mircea Iordache. Plecat de tânăr din sat, şi-a făcut rostul departe, tocmai în Suceava cea acoperită de gloria lui Ştefan cel Mare. Dar inima domniei sale a rămas ataşată de satul acesta al nostru, cu bunele şi cu relele lui. Din dragostea domniei sale pentru satul natal s-a născut ideea unei monografii. A muncit la ea fără preget, cu seriozitate, cu aplicaţie, căutând, investigând, asumându-şi o sarcină grea şi laborioasă, inclusiv cercetare de teren la o vârstă la care alţii îşi îngrijesc doar tabieturile. Şi s-a achitat de aceasta cu brio, într-un timp record. I s-a alăturat, tocmai din îndepărtata Californie, preotul protopop Constantin Alecse, plecat şi domnia sa din Dâmbroca încă din adolescenţă. Mircea Iordache a cules şi a sintetizat imensul material adunat, l-a îmbogăţit cu fotografii realizate tot de domnia sa, iar Constantin Alecse, vrednică faţă bisericească îngrijindu-se cu dragoste de românii ortodocşi din zona Los Angelesului, spirit deschis către cele moderne, cu o râvnă şi o migală demne de întreaga stimă a dâmbrocenilor, dar nu numai a lor, a luat asupră-şi sarcina de a aşeza totul pe Internet. A rezultat un site extrem de bogat, minuţios elaborat, cu secţiuni numeroase, unde povestea de ieri şi de azi a satului nostru poate fi găsită şi parcursă în amănunţime – de la datele istorice, la cele etnologice, folclorice, economice, lingvistice – de către oricine.

Site-ul "www.dambroca.com" este, cu probabilitate, în structura lui atât de arborescentă, unic în România. Are şanse să se numere printre puţinele de acest fel în întregul World Wide Web. Este prima monografie de o asemenea amploare postată integral pe Internet, beneficiind de toate facilităţile multimedia pe care plasarea on-line le face posibile.

Un punct modest pe harta lumii, Dâmbroca noastră, este astăzi, graţie eforturilor neprecupeţite ale inginerului Mircea Iordache şi ale protopopului Constantin Alecse, fii ai satului între fiii satului, vizibil pentru întreaga lume.

Radu Voinescu
www.radu-voinescu.lydo.org