www.dambroca.com/cap-6-traditii-istoric.htm |
---|
CAPIT0LUL VI – TRADIŢII ŞI OBICEIURI
A. ISTORICAvând în vedere faptul că satul Dâmbroca a fost parte componentă, când a comunei Scurteşti, când a comunei Săgeata şi studiind documentarele enciclopedice de la Biblioteca Judeţeană Buzău, vom avea o bază de argumentare a aspectelor legate de tradiţiile şi obiceiurile satului:În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX , în zonă, erau numeroase credinţe şi erezii. Despre ele se vorbeşte pe larg în monografia comunei Săgeata, elaborată de Victor Andreica şi Florentin - Stelian Albu, sub titlul „ În căutarea unei noi şanse – Săgeata” în 2010. * „Lingvistul Ovidiu Densuşianu, ajutat de I.A. Candrea şi Teodor Speranţia, au realizat în 1904, revista „Graiul nostru”, în care, printre altele au abordat şi teme ale activităţii folclorice din judeţul Buzău: portul, ocupaţiile, tradiţiile, datinile, vorbirea dialectală. Cei trei apreciază că „ mentalitatea, obiceiurile, datinile şi tradiţiile locurilor din mediul rural sunt determinate, în principal, de apartenenţa lor la bresle”. * Petre Ungureanu – 1943 – „ .....Dacă privim un locuitor din Săgeata în faţă, vedem că el este tipul ţăranului român neaoş, urmaş al vechilor daci, ţărani care, de-a lungul vremii, cu toate vicistitudinile istoriei, şi-a păstrat aproape intacte fizionomia şi sufletul! Plin de vibraţie sufletească, de simţire adâncă, el se recomandă a fi vioi, răbdător şi înţelept, în manifestările sale dovedind spontaneitate, bună-cuviinţă şi simţ practic. El îşi poetizează viaţa în cântece şi versuri populare, iar bucuria, durerea, întristarea, dragostea şi dorul şi le însoţeşte în cântări şi le ţese în versuri scânteietoare de frumuseţe. Ţine cu îndărătnicie de obiceiurile vechi”. * Din discuţiile cu duhovnicii, bătrânii şi alţi oameni, rezultă că, indiferent cât de mari au fost greutăţile vremurilor în timpul deselor invazii: turceşti, tătărăşti, leşeşti, ruseşti, austro - ungare, etc. şi chiar dacă fiinţa naţională a fost în cumpănă, obiceiurile, datinile, valorile morale, înţelepciunea şi spiritul de pace au rămas şi s-au transmis din generaţie în generaţie, ca pe o principală zestre de existenţă milenară. * Profesorul Gheorghe Tistu, in lucrarea sa „Folklor din judeţul Buzău”, în care investigaţiile coboară în secolele 17, 18 şi 19, cuprinde în paginile de început referiri la cuvântul cislă, caracterizator pentru nivelul de dezvoltare al unei colectivităţi umane: numărătoarea efectivelor de oameni din sat, împărţirea dărilor în funcţie de averea deţinută… * Multe din obiceiuri îl însoţesc pe om pe parcursul întregii vieţi. Observăm că obiceiurile se pot grupa, mai ales după criteriul calendaristic: De Crăciun, de Anul Nou, de Paşti. Obiceiurile, cum ar fi: colindele de copii, de ceată şi ale vârstnicilor, pluguşorul, steaua, sorcova, vasilca, jocurile cu măşti, viflaemul, din păcate, se practică tot mai rar, fiind pe cale de dispariţie. * În sărbătorile Crăciunului , copiii umblă cu „Bună dimineaţa” şi cu „Steaua” iar de anul nou şi Sfântul Vasile, se practică umblatul cu „Pluguşorul” , „Sorcova” şi primeau bani, mere, pere, nuci, covrigi, colăcei, etc. Copiii ţigani umblă şi cu „Vasilca” . * La lăsata secului, finii mergeau în vizită la naşi, ducându-le plocoane, apoi începea o petrecere, pe cinste, urându-şi, reciproc, ca sfântul post să le aducă noroc, îndestulare şi iertarea păcatelor. La plecare, finii zic: „ – Să ne ierţi naşule!”, iar aceştia răspund: „ – Să fiţi iertaţi!”. Petrecerea nu însemna dezmăţ, ci mai mult se mima mâncare şi băutura, căci era încărcată de nuanţe religioase şi sociale. Se făceau petreceri între părinţi, copii şi alte rude, manifestându-se un respect deosebit al celor „mici”, faţă de cei „mari”. Toată lumea se lepăda de orice gâlceavă, bătaie, mânie. Nu se admitea să intri în post certat cu cineva. Se poate concluziona că „Lăsatu secului” era un fel de „ Ziua recunoştinţei” la americani. * Este credinţa că va trăi mult şi va fi sănătos cel care va vedea primul un miel alb. * Marţea, după Paşti, fetele se adunau în grupuri, organizate pe categorii sociale şi practicau obiceiurile legate de incantaţie, paparude şi caloian. * Dinţii de lapte ai copiilor, la cădere, se azvârleau peste casă, spunând : ”- Na cioară un dinte de os şi dă-mi unul de oţel, să pot mânca pâine cu el!” * Printre obiceiurile legate de naştere şi creşterea copiilor, menţionăm: * până pe la mijlocul veacului 20, nu prea erau moaşe calificate, ci empirice, provenite dintre femeile bătrâne, cu multă experienţă de viaţă; * de regulă, pruncii se botezau în termen de cel mult o lună de la naştere, într-o duminică sau altă sărbătoare; * după botez, naşii, moaşa, rudele şi vecinii, invitaţi de părinţi, făceau petrecerea numită cumetrie, fiecare participant oferind, la sfârşitul mesei, , daruri pentru „prichindel”: bani, oi, vite etc. Apoi se făcea scăldatul copilului, când toţi ce prezenţi aruncau monede metalice în scaldă; * după 40 zile de la naştere, mama merge cu pruncul la biserică, pentru a-l dărui credinţei, aşa cum a procedat şi Maica Domnului. Câteva zile pruncul doarme lângă mamă, apoi este mutat în leagăn sau albie, în care, de obicei, este legănat şi i se „îngână” cântece de leagăn. Am învăţat ...ca atunci când fiul tău nou născut iţi tine degetul in micul lui pumn... s-a lipit de tine pentru toata viaţa. * Căsătoria şi nunta au fost şi sunt momente esenţiale din viaţa satului. De regulă, nunţile se făceau în duminicile de iarnă, fetele având între 17–20 ani, iar flăcăii făceau acest pas după ce aveau armata făcută. * logodna presupunea o negociere, prin care părinţii însurăţeilor ajungeau la o înţelegere deplină. În seara de logodnă se întocmea „foaia de zestre”. Unii tineri se luau „pe furate”, în cazul în care părinţii lor nu-şi dădeau acordul. * peţitoarele ( cel puţin un bărbat şi o femeie), aveau rol important * Între logodnă şi nuntă, trebuiau pregătite: trusoul miresei şi obiectele care urmau a se oferi de cadouri pentru: nun (cămaşa), ginere, socru, soacră, şervete şi batiste, care urmau a se dărui. Prietenele miresei ajutau la pregătirea daruri lor. * la mireasă, sâmbăta se pregătea bradul, se oferea mâncare, apoi, cu timpul, acest obicei s-a transferat la mire; * rasul începea cu aducerea nunului la mire, apoi unul dintre flăcăi îl bărbierea pe ginere, în timp ce lăutarii cântau, iar cei din jur petreceau; * În ziua de brad, ginerele, însoţit de stolnic şi lăutari, se ducea la nun cu rachiul şi acolo era organizată masă pentru invitaţi. După masă, flăcăii, numiţi şi brădaşi, însoţiţi de o soră a nunului, purtând în mâini brazi, duceau, pe o tavă, voalul miresei, iar aceasta îi ospăta. Alaiul bradului era condus de nună, care venea la mireasă să o pregătească, acasă, după ce tânăra a pus pe o tavă: cămaşa, gulerul, cravata, acul de cravată, pe care mirele le va îmbrăca la nuntă; * duminică dimineaţa, ginerele şi nunii, însoţiţi de stolnici şi lăutari mergeau la mireasă, nu intrau în curte până nu se făcea „ jocul găleţii” (scoaterea unei găleţi cu apă de la un puţ situat la a treia casă de a miresei, găleata trecând din mână în mână de către întregul alai), apoi unul din tineri, călare pe un cal alb ori roib, rostea urările, ţinând în mână o ploscă cu vin. Nuntaşii intrau, apoi, în casă şi mireasa le punea beteală în piept; * la ora 12,00, alaiul pleca spre primărie, unde se oficia cununia civilă, iar de aici mergeau la biserică, pentru cununia religioasă; * stolnicii poartă după gât, în tot timpul, şervete lungi, oferite de soacra miresei; * de la biserică, nunta mergea la casa miresei, unde se aşeza masa, la care se serveau sarmale. Pe la orele 16–17, nunta se pregătea de plecare, dar nu înainte ca un flăcău să citească urările de iertăciune, iar mirii sărută mâinile părinţilor, cerându-le iertare; * stolnicii mirelui îi încarcă în căruţă. (extras din Monografia Comunei Săgeata) |
|