CAPITOLUL III –
DEZVOLTAREA SOCIO-ECONOMICĂ
A. VIAŢA SOCIALĂ
a. Perioada 1881- 1940.
b. Perioada 1940 – 1948,
c. Perioada 1949 – 1990.
d. Perioada post-comunistă
- O pildă din lumea animalelor
- Viata e ca o cafea buna
A. VIAŢA SOCIALĂ
Viaţa socială a satului, poate fi analizată tot pe anumite perioade, dela formare , până în prerzent:
a. Perioada 1881-1940
Începând de la formarea satului oamenii au căutat să se ajute la: construirea caselor, la muncile câmpului, se împrumutau cu uneltele agricole, căci fiind proaspeţi însurăţei nu dispuneau de la început de toate dotările necesare unei gospodării. Acest aspect se poate lesne intui.
Însurăţeii erau proveniţi din zonele de deal şi de munte ale Buzăului: Goideşti (actuala comună Brâieşti), Cernăteşti, Aldeni, Chilii şi mulţi se cunoşteau între ei, din zonele de provenienţă şi erau chiar cu diverse grade de rudenie. În satul nou format şi-au mai făcut rude şi prieteni, aşa încât trăiau într-o perfectă armonie. Unele familii au devenit tot mai numeroase: Codarii (familia Voinea, zisă Coadă), Pănarii (familia Pană), Dedarii (familia Dedu), Puşcoii (familia Dumitru şi familia Toma), Miricii (familia Mirică), Frizii (familia Săftoiu, zisă Frizu), Bratosinii (pornind de la Stan Munteanu), Lălarii (familia Lalu), Ciopecii (familia Ciopec), Baroienii (familia Baroian), Podarii (familia Stanciu), Pandelii.
Însurăţeii au adus cu ei tradiţiile din zona de provenienţă şi satul a căpătat obiceiuri şi tradiţii din toate zonele respective, având astfel o mai bogată zestre etnografică faţă de satele din jur. Frumuseţea tradiţiilor şi noutăţile care şi le împărtăşeau reciproc i-a legat tot mai mult pe săteni, prinzându-se în acţiuni comune de întrajutorare, distracţie şi credinţă (clăci, hore, tradiţii bisericeşti...)
Adevărat este şi faptul că oamenii nu puteau fi toţi la fel. Unii erau mai gospodari şi strângători, alţii mai puţin gospodari şi risipitori, aşa încât s-a făcut o stratificare socială: ţărani săraci, mijlocaşi şi chiaburi.
- Oamenii săraci erau prin familia Ciopec, familia Călinescu, unii din familia Lalu şi din familia Filipoiu;
- Gospodarii care s-au ridicat la o avere mai mârişoară erau: Dedarii, Baroienii, Pandelii (Vasile Pandele, zis Bombonaru, Mihai Pandele), şi alţii.
Unele moşii au fost cumpărate şi date în arendă, arendaşul din sat fiind Dârlea.
Chiar şi în aceste condiţii de departajare a nivelului de avere, oamenii au rămas sociabili, dar nu erau organizaţi pe diferite asociaţii lucrative, cultural-artistice sau de alt tip.
b. Perioada 1940–1948
A fost o perioadă nefastă, în care mulţi bărbaţi au fost
concentraţi şi trimişi pe front, apoi a urmat războiul şi foametea din 1946 – 1947. Toate astea au condus la oarecare slăbire a relaţiilor de apropiere între oameni. Fiecare îşi ştia durerea lui, fiecare se străduia să asigure pentu ai lui hrana de zi cu zi. Femeile văduve şi copiii orfani, aveau cel mai mult de suferit. Nimeni nu mai avea chef de relaţii de asociere sau de prietenie, de acţiuni comune, sau de altele, dar mila îi făcea să intervină în ajutorul celor care erau la greu necaz, mai ales în caz de îmbolnăviri, când tifosul făcea ravagii. Pe timpul foametei se constituiau în grupuri şi mergeau cu trenul foamei în Vlaşca, să poată aduce câte o traistă de mălai. Erau importante acele asocieri, căci se puteau sprijini reciproc împotriva hoţilor care bântuiau prin gări şi pe trenuri. Foarte importante erau relaţiile de respect reciproc şi cinstea pe care toţi sătenii şi-au păstrat-o neştirbită.
Numai, pe ici pe colo era câte un rău făcător, care umbla prin curţile oamenilor şi le fura bruma de hrană ce o mai aveau.
c. Perioada 1949–1990
La începutul acestei perioade, oamenii erau speriaţi şi supuşi noilor reguli, comuniste. Instituţiile statului se impuneau tot mai riguros, în afară de biserică, care era marginalizată şi considerată de comuniştii săteni ca pericol social. Majoritatea oamenilor a rămas credincioasă şi frecventa biserica. Chiar şi elevii mergeau la biserică, mai ales de Sfintele Paşti şi făceau ca balconul bisericii să clopoţească deşteptarea oamenilor, că Hristos nu-i va părăsi.
Culmea culmilor era că cei mai prăpădiţi oameni, ca pregătire şi stare materială, au devenit, peste noapte cei care conduceau satul şi dădeau sfaturi. Comunismul avea acea obsesie, că cei care trebuie să conducă oamenii, să fie de origine sănătoasă, adică să fie săraci lipiţi pământului. De sus până jos erau la conducere oameni săraci şi lipsiţi de carte. De ce erau săraci şi de ce n-aveau carte? Veţi spune câ părinţii lor nu au putut să le facă altă stare. Dar de ce? Cred că a fost o tradiţie la unele familii să meargă din trântor în trântor şi din hoţ în hoţ, tradiţie care se păstrează şi în ziua de azi. A mai fost o categorie de oameni care a ajuns în fruntea satului, de aşa zişii şmecheri şi tupeişti, care în timpul legionarilor, se făleau că pot intra oricând în curţile şi casele sătenilor, purtând banderolă verde, iar când a venit comunismul au devenit cei mai fanatici comunişti. Sătenii nu i-au luat în seamă şi nu i-a deferit justiţiei.
E de prisos să-i nominalizez, căci sunt duşi de mult, cu păcatele lor cu tot şi apoi în cartea noastră nu abordăm justiţiar, ci numai Dumnezeu să judece după bunele şi „nebunele” fiecăruia.
Nu prea erau mijloace de informare în sat, doar câte un ziar care era citit la marginea drumului, la acele adunări numite şi „radio – şanţ”.
„Radio – şanţul” poate fi considerat principala metodă de comunicare şi socializare, căci era ţinut cu regularitate seara şi de sărbători. Oricât de grele erau zilele omului, acolo tot avea simţul umorului şi se remonta după necazurile de peste zi.
Serbările de la şcoală erau de asemeni prilejul sătenilor de a se aduna, a-şi admira odraslele şi a comunica între ei, chiar dacă în acele serbări era, cu prioritate, slăvit comunismul şi se scanda: „ Ana, Luca şi cu Dej, au băgat spaima-n burghezi!”, sau „ Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus. Stalin, Stalin, Stalin!”. Pe şuşotite, să nu fie auziţi de , ştiau ei cine (turnătorii), făceau glume pe seama regizărilor politice.
Nu ştiau ei de Păstorel Teodoreanu. Auzise şi ei, cine ştie de unde:
„Pe drumeagul din cătun
Venea ieri un rus şi-un tun;
Tunul rus
Şi rusul tun!
***
Armistiţiul ne-a impus
Să dăm boii pentru rus!
Ca să completam noi doza,
L-am trimis pe Petru Groza!”
dar le potriveau din rimă sau din noimă, în stil ţărănesc, cam astfel:
„Copaie peste copaie
Ce ministru-i fără ’oaie?”
Sau un bocet comic:
„Of, Ioane, ce-ai păţit,
Colectiv ţi-a trebuit?
Stai în ladă’nghemuit!”
şi altele.....
Ştiau oamenii să facă glume din dureri, sau cum s-ar zice – haz de necaz.
Importantele asocieri în acea perioadă au fost:
1. Întovărăşirea agricolă, începută de prin anii ’55 şi a durat până în 1962, când s-a transformat în Cooperativă Agricolă de Producţie, în care puţini oameni (dintre cei mai gospodari) s-au opus să intre şi au avut mult de suferit din această cauză.
2. Brigăzi artistice (de elevi şi de tineret), care au funcţionat în timpul când director de şcoală era profesorul Constantin Enuş (1957 – 1972),
3. Ansamblu de dansuri (de copii, de tineret şi de căsătoriţi), tot în perioada directoratului domnului Constantin Enuş, având ca animator principal pe doamna Maria Enuş, soţia directorului.
4. Echipă de handbal, în aceeaşi perioadă, având ca antrenor, pe sufletistul profesor Radu Enuş, fratele directorului.
Se vede treaba că era o conspiraţie a familiei Enuş, pentru dinamizarea vieţii sociale a satului. Satul a primit această familie cu braţele deschise şi ea şi-a sfinţit locul. Şi astăzi cei care i-au cunoscut îi regretă că au plecat din sat şi au numai cuvinte de laudă. Oamenii spun:
„Era grea şcoala pe timpul domnului Enuş, dar era disciplină şi se învăţa carte. Familia Enuş era trup şi suflet pentru şcoală!” După cele auzite şi cunoscute personal, consider că aceea a fost perioada de aur a învăţământului dâmbrocean şi aş îndrăzni să-l consider pe fostul director Enuş ca omul cel mai de seamă al învăţământului din Dâmbroca şi chiar unul dintre cei mai de seamă oameni care au contribuit cu ceva la viaţa satului nostru.
d. Perioada post-comunistă
Nu prea se poate vorbi de bine despre viaţa socială, despre sociabilitatea oamenilor în această perioadă. Prin anii ’90 - ’95 sătenii au fost foarte preocupaţi de redobândirea proprietăţilor, fiecare cu grijile lui. Au început apoi să le găsească soluţii de cultivare, căci nu aveau mijloace suficiente pentru lucrul pământului. Unii săteni, mai isteţi, au tot acumulat, ba un hectar de pământ, ba un tractor, ba un animal şi din aproape în aproape au ajuns fermieri. E drept că nu aveau experienţă şi nu întruneau standarde corespunzătoare şi poate că nici acum nu le îndeplinesc, dar au mişcat ceva şi au o orientare bună, către realizarea unor ferme de calitate. Invidioşii ar putea spune: „ Ce alea sunt ferme? Aşa zisele ferme de animale sunt conduse de văcari!” Am intrat în ele şi am constatat o bună organizare şi chiar dacă sunt unele lipsuri, datorită cărora nu sunt îndeplinite standardele europene, este un pas mare înainte: pământul satului este lucrat, nu este lăsat pârloagă. Aceşti fermieri au capacitatea şi o folosesc, ca, pe lângă proprietăţile ce le au, să ia în arendă pământurile celor care nu şi le pot lucra singuri. Pământurile respective sunt lucrate tot cu oameni din sat, deci aceste complicrări seamănă oarecum cu asocierile agricole.
Mari păcate comite satul, prin edilii comunei şi prin instituţiile satului (şcoala şi biserica), că nu se implică în viaţa social – culturală, prin stimularea de asocieri de tot felul, care i-ar putea trezi pe săteni la o viaţă socială activă, participativă. Există o blazare şi lipsă de responsabilitate, fiind cam greşit înţeleasă democraţia, cam un fel de „lasă-mă să te las”, şi tineretul are singura asociere cu internetul, cu toate fantasmagoriile de pe el şi cu schimburi de mesaje cât mai groteşti. Părinţii, săracii, nici nu ştiu cât porno au văzut băieţii şi fetiţele lor şi că îşi însuşesc multe comportamente, pe care şi le reţin acasă, dar le dau drumul în societate.
Din discuţiile cu oamenii şi copiii, în perioada documentării pentru monografie, am putut constata regretul lor că nu mai este o comunicare între ei ca altă dată, că nu se organizează nimic şi fiecare e cu legea lui.
Doar serbările copiilor la sfârşitul de an şcolar, nunţile, înmormântările şi câte un parastas îi mai adună pe oameni, dar aceste adunări au cu totul alte semnificaţii decât asocierile pentru cultura, artă, sport.
Am lăsat la urmă o asociere frumoasă, care m-a impresionat foarte plăcut. Este vorba de Asociaţia Sportivă ASC Săgeata. Trei crai ai satului Dâmbroca, au pus bazele acestei asociaţii: Marian Jinga, Dragoş Stanciu şi Bogdan Enache. Ei au moştenit de la părinţii lor sau de la rude apropiate, acest „microb” al fotbalului. Aproape toţi componenţii, echipelor de juniori şi seniori, sunt dâmbroceni şi au convins Consiliul Comunal să le construiască un teren de fobal, la marginea satului Săgeata. Nu mai puţin merit în această construcţie asociativă o are fermierul de primă mărime, al satului, Nicolae Crăciun, un fel de Copos al echipei ASC Săgeata. Primarul comunei Săgeata, tânărul de doar 33 ani – Ing. Sorin Tănase, abia uns pe post, la alegerile din iunie 2012, este foarte ataşat acestei asociaţii şi se străduie să-i asigure sprijinul necesar pentru întreţinerea terenului.
Înainte de alegerile locale, am cerut părerea edilului de atunci doamna Ing. Adina Bădescu, dâmbroceancă prin adopţie şi care a condus primăria timp de 18 ani, punându-şi amprenta pe multe facilităţi create pentru sat.
„– Este un sat viu şi mă înţeleg bine, aproape cu toată lumea. Este satul cu cea mai puternică dezvoltare economică. Se vede şi din modul de comportare al copiilor la şcoală, că sunt bine educaţi şi învaţă bine. Păriţii manifestă interes pentru şcoală, se preocupă de copii, le dă la meditaţii. A.B. – Gheorghe Ţiţei era un gospodar deosebit. Pe vremea CAP-ului, curtea şi casa lui, arătau ca nişte icoane – le simţeam ca pe visul copilăriei mele. Gheorghe Ţiţei era consilier parohial şi avea relaţii de lucru cu tatăl meu Pr. Emil Stanciu.
- Ioana Florea, care trăieşte, încă, la cei 98 ani ai săi, o cunosc bine şi o reţin ca pe „ puritatea ţăranului român”,
- Radu Buricea, fost epitrop, deasemeni a fost un om gospodar.
- Ion Nedelcu, a fost fierarul CAP-ului, construia şi căruţe, curăţa fântâni. Meseria lui a dat-o fiilor. De 20 de ani este epitrop.
- Nicolae Iordache – a fost doctorul satului. Chiar dacă avea o figură impunătoare, te primea şi te asculta cu căldură. Acorda ajutorul medical necesar, cu devotament. Sala, în care acorda tratamentele, era totdeauna încălzită şi plină de flori (cu cerdac).. Avem în plan stabilirea numelor pentru străzile principale ale satului şi urmează să fie aprobate:
1. Strada Neculai Iordache,
2. Strada Pr. Emil Stanciu,
3. Strada Ioan G. Coman
- Alţi oameni de seamă ai satului: Mihai Florea (Tătaru), Enache Dedu, oameni gospodari, cinstiţi şi evlavioşi
M.I.- Mi-aţi răscolit amintirile despre oameni pe care i-am cunoscut, sau îi cunosc bine şi pentru care am aceleaşi cuvinte frumoase. Cred că ar trebui să vă gândiţi la un nume şi pentru şosea şi aş sugera numele de Şoseaua „ Protopop Fr. Constantin Alecse”. Dacă veţi face o investigare pe internet, veţi observa cât de multă imagine, frumoasă, aduce satului Dâmbroca acest mare OM.
Vă mulţumesc pentru micul interviu ce mi-aţi acordat şi vă urez succes în alegerile care se apropie, să aveţi parte de un nou mandat de primar, dar mai presus de toate, să aveţi parte de multă sănătate!” (Ing. Adina Bădescu)
„Astăzi, când privesc copilăriia de la o distanţă de peste 40 de ani, mi se pare că cea mai prezentă este memoria afectivă care în acelaşi timp este şi activă, iar evaluările sunt pe măsură. Nu mai sunt bătrânii de odinioară, nici la port şi nici la vorbă. Preocupările sunt cu totul altele. Femeile nu mai lucrează iarna la ţesut în razboi, pentru că economia de piaţă ne oferă tot ceea ce avem nevoie. Bărbaţii nu mai lucrează care cu roţi de lemn şi strânse în şină de fier şi foarte puţini se mai preocupă de agricultură. Pămânul îl exploatează marii proprietari de pământuri, sau arendaşii care dispun de maşini agricole moderne cu capacitate de muncă foarte mare. Un număr tot mai mare de tineri au părăsit satul şi ţara, şi lucrează prea mult şi pe puţin, în străinătate. Casele făcute în această perioadă nu mai poartă amprenta tradiţională, ci canonul modernităţii. Pentru sat nu e bine. Oamenii au inceput să se deosebească după starea materială. Deja au apărut categorii sociale şi la ţară. În zilele noastre, lucrurile comune prin care oamenii erau atraşi la comuniune, au dispărut. Transformarea aceasta, este într-adevăr dramatică. De aceea socotesc că această monografie are în primul rând menirea de a menţine vie memoria unui timp şi a unor oameni a căror viaţă trebuie cunoscută şi de cei de astăzi deoarece „Cine nu are trecut, nu are nici viitor!”. Noi cei trecuţi de vărsta maturităţii, facem legătura între ceea ce a fost odinioară şi ceea ce este azi, în aşa măsură, încât greşelile din trecut, să nu se mai repete. Iar ceea ce este peren şi nepieritor, să se transmită din generaţia în generaţie.
De satul Dâmbroca mă leagă cele mai sincere şi vii amintiri, amintirile copilăriei, pot spune altfel de amintiri decât cele trăite şi scrise de Ion Creangă. În loc de Ozana „cea limpede ca cristalul” este apa Buzăului, în loc de Humuleşti, Dâmbroca, iar în loc de Nică şi ai lui, subsemnatul cu toţi copiii vremurilor apuse. Spun apuse, deoarece în timpul de astăzi sunt alţi copii cu alte preocupări : calculator, internet, facebook, telefoane mobile. Nu mă îndoiesc că şi ei se bucură de copilărie, ca orice copil, dar tehnica le fură cea mai mare parte din timpul acordat activităţilor ludice şi creative in acelaşi timp.
Copilăria mea a fost un privilegiu şi pentru aceasta le mulţumesc părinţilor mei Constantin şi Maria că au avut discernământul să ne gestioneze timpul atât pentru şcoală cât şi pentru treabă şi joacă. Oamenii maturi, din acele timpuri, erau foarte preocupaţi să asigure familiilor lor „pâinea cea de toate zilele”. Dacă mai rămânea timp sub seară, se întâlneau doi vecini sau vecine, să-şi povestească ale lor griji. Fiind copil, doream să cresc mai repede şi să am şi eu preocupările lor. Nici nu intuiam că de fapt copilăria este timpul în care omul matur de mai târziu trebuie sa se dezvolte armonios şi la trup şi la suflet.
Copilăria este perioada în care fiecare din noi achiziţionăm cât mai mult şi mai temeinic. Am fost preocupat tot timpul de ceea ce caută omul când se află la grea încercare. Spijinul lui vine de sus de la Dumnezeu, de aceea gestul ridicării privirii spre cer, mă făcea să înţeleg că ţăranul autentic, chiar dacă a fost dezrădăcinat de glia sa, luându-i-se pământul, el nu s-a înstrăinat de credinţa strămoşilor lui.
Dacă e să mă refer la o zi de vară din copilăria mea, pot spune că atunci timpul parcă încremenea în loc. O zi de vară reprezenta tot atâtea posibilităţi de joacă, pe cât de numeroşi eram cei ce ne „adunam” la un loc. Până la ora 12:00, fiecare ne făceam treburile rânduite de părinţi sau de fraţii mai mari. După amiază urmau peregrinările: la scăldat, la cercetat malurile abrupte ale Buzăului după lăstuni, căutatul de fructe pârguite pentru potolirea foamei, şi în cel mai bun caz, procurarea unei felii de pâine de la cineva darnic, pâine care reprezenta „mană cerească” în „concertul” intestinal.
Spre orele 17:00 după amiază, ne retrăgeam fiecare la casa sa. Urma să se întoarcă părinţii acasă. Hrăneam animalele şi păsările, măturam curtea, şi aşteptam. Eram copii zglobii, neastâmpăraţi, şi totuşi nu făceam nebunii. Aveam respect şi ruşine faţă de părinţi, şi atunci, dar şi acum. Respectul acesta ţine de caracterul fiecăruia, caracter ce se cultivă şi se educă. Educaţia şi cultura, sunt temelia unui caracter ce nu se lasă niciodată influenţat de conjunctură şi oportunităţi pentru a abdica de la principii virtuţi.
Părinţii mei aveau faţă de noi copiii o autoritate ce ţinea de însăşi menirea lor de tată şi mamă. „Puterea” lor venea direct de la Dumnezeu, Cel prin care fiecare din noi am venit în această lume. Când am crescut mai mare, mi-a fost dat să înţeleg ceea ce vedeam adesea atât în ochii părinţilor, cât şi în ochii bătrânilor din sat. Dar nu-mi puteam explica. Vorbeau despre vremuri când pământul era al lor, când fiecare trăgea căruţa cu boi la capătul locului. Acolo îi duceau şi pe copiii lor, şi cu toţii munceau într-o armonie şi ascultare perfectă, glia moştenită din moşi strămoşi. Erau mulţumiţi şi fericiţi, şi în acelaşi timp, munca era un izvor de sănătate. Mulţumirea aceasta le dădea o adâncă şi statornică linişte, lucru care lipseşte astăzi multor părinţi.” (Pr. Costel Ion)
„Aş începe cu viaţa satului. Oamenii au fost totdeauna gospodari şi săritori, când a fost vorba de sprijinirea bisericii. Când s-a dezmembrat CAP –ul, am vorbit cu lumea să vindem grajdurile şi cu banii să reparăm biserica, căci avea pereţii crăpaţi de la cutremur. Toată lumea a fost de acord şi am luat materiale, le-am ţinut un an de zile în magazia fostului CAP şi apoi am reuşit să reparăm biserica. Acum urmează reparaţiile interioare. S-a făcut proiect, s-au strâns bani şi aşteptăm aprobare de la Episcopie pentru meşterii iconografi. Oamenii sunt şi astăzi foarte de treabă, dar tineretul cam pleacă pe la oraş şi nu-i prea mai interesează de sat.” (Ion Nedelcu)
„Nu prea am timp să ies în sat, dar ştiu că totdeauna, la noi, au fost oameni harnici şi buni. Apreciez în mod deosebit pe doamna Adina Bădescu, care conduce de mulţi ani destinele comunei şi este mereu angajată în acţiuni foarte grele. Mă întreb, de unde are atâta energie să facă faţă.
Îl apreciez mult şi pe Floştănică, ca om foarte harnic şi cu suflet bun. A ajutat satul în momente grele.
Sunt nedumerită şi impresionată neplăcut de unii săteni care preferă să facă naveta câte trei ore pe zi, în loc să lucreze în sat. Unii oameni merg la oraş să cumpere produse, cănd aici avem, poate mai bune ca la oraş.
Mai am o supărare, pe concepţia unora că ar trebui să li se dea marfă pe datorie, cu înscriere într-un caiet. Nu sunt de acord cu aşa ceva. Eu dacă mă duc să iau marfă pentru fabrică, trebuie să dau banii sau CEC cu acoperire. Cine vrea să cumpere să vină cu banii, altfel ori nu-i aduce la timp, ori nu-i mai aduce deloc. Am şi păţit-o că am rămas fără 57 milioane. Sunt nedumerită că unii comercianţi ai satului folosesc metoda „ pe datorie”.
Eu sunt cu datoriile la zi, îmi plătesc, la timp, datoriile la stat şi oamenii.” (Olimpia Pavel)
NOTĂ
„Satul avea familii harnice şi cu stare relativ bună, dar mai erau şi discipoli ai lenei. Majoritatea familiilor aveau oarecari încrengături în sat şi în satele învecinate. Familia mea nu avea în sat prea multe nume de Iordache, căci după tata mare, doar tăticu i-a moştenit numele, iar noi, nepoţii lui, am părăsit satul, împrăştiindu-ne în lume. Cred că am avut o familie apreciată, având în vedere că tata a fost şi dascăl bisericesc şi sanitar, iar noi am fost umblaţi pe la şcoli. Glumeam adesea pe seama lui tăticu, că mănâncă banii oamenilor atât pentru a-i ţine în viaţă, cât şi pentru a-i duce la groapă.
Dintre familiile mai extinse şi importante în sat, cu scuze pentru eventualele omisiuni şi pentru folosirea mai mult a poreclelor, reţin familiile: Neculai Tănase, Coadă, Frizu, Puşcoi, Luntraru, Pană, Mirică, Bratosin, Lalu, Bârsan, Florea, Mitoi, Pleaşcă, Zangopu, Dedu, Tăbăcaru, Enache, Ion Stan, Panduru, Baroian, Geambaşu, Căţoi, Bordei, Biju, Ciopec, Cosoroabă, Lăudatu, Ciungu, Potcovaru, Urse, Bardă, Cazan, Ghioc, Chioibaşu, Rotacu, Bâdâră, Spirachi, Covrig, Gecu, Cocoşatu, Barosu, Beţivaru, Baroian, Mitachi, Ocheşel, Bau, Boarna, Celu, Bocioacă, Penciu, Burducea, Tătaru, Filicaru, Şchiopu, Caravan, Ilari, Brebeanu, Melcu, Şişu, Pleaşcă, Zainea, Bombonaru, Urleanu, Mionici, Mişculanţă, Podaru, Precautu, Mâzgă, Iordache, Voinea, Saris ... Să zicem că aceste nume şi porecle au constituit familiile de bază de prin deceniul şase al secolului XX . Familiile menţionate s-au ramificat şi au apărut locuinţe noi, ale fiilor, nepoţilor şi strănepoţilor.
Cea mai gospodăroasă familie până la venirea comunismului a fost a lui Neculai Tănase. Era un adevărat fermier, cu suprafeţe agricole mari şi cu utilaje la nivelul tehnicii acelor vremi. Era foarte harnic şi priceput, dar a fost dat peste cap de ordinea comunistă. Familia i s-a dezbinat şi s-a ajuns până acolo că a fost bătut de copiii. Avea o casă respectabilă şi o clădire alăturată care a devenit căminul cultural al satului, în care se ţineau nunţile şi balurile. Ţinea o îngrijitoare la casă, Joiţa, despre care aflu abia acum că i-ar fi fost cam intimă şi chiar s-a căsătorit cu ea.
O altă familie importantă a satului a fost cea a lui Dali, poreclit şi neamţul, dar de fapt era de origine poloneză. Familia lui Dali şi cele ale rudelor lui au fost cele mai dotate în probleme de mecanică. Dali avea batoză, tractoare, atelier mecanic de reparaţii, iar fiul lui au fost buni meseriaşi mecanici şi cam tot satul apela pentru diverse reparatii la roţile căruţelor, la pluguri si la tot ce ţinea de reparaţii mecanice şi de sudură.
Prin anii 50 anii s-a instalat în sat o familie de greci, venită de prin satul Scurteşti, din apropierea oraşului Buzău, Saris Fanaki, formată prin căsătoria cu o fată a lui Tăbăcaru, o familie de oameni foarte gospodari, care a ştiut să se adapteze vremurilor comuniste şi să conducă fermele de legume cu mult succes şi multe avantaje pentru sat si pentru ea.”
Interviul lui Mircea Iordache cu Doina Toader
M.I. - Doamna Doina, care este provenienţa familiei dumneavoastră?
D.T. - Noi suntem descendenţi ai lui Neculai Bratosin, din familia Stan Bratosin, zis Stan Munteanul, de origine de la Goideşti, din zona de munte.
Deliţa a fost sora tatălui meu. Era cea mai frumoasă femeie.
I.M. – Am auzit, într-o zi, când treceam pe lângă casa lui moş Stan, pe soţia lui spunându-i: „Stane, măi Stane, măi, Daliţa noastră este boiară, mănâncă numai nghizdrogan!”. M-a amuzat tare şi nu pot uita vorbele alea cu dialectul lor muntenesc.
O pildă din lumea animalelor
„Pentru a-si renova casa, un japonez a făcut o spărtură într-un perete. Casele japoneze au în mod normal un spaţiu gol între pereţii din lemn.
Cu surprindere a constatat că acolo se afla o şopârlă blocată din cauza unui cui bătut din afară, într-unul din picioarele sale.
I-a fost milă când a văzut aceasta, dar în acelaşi timp a fost şi curios, dându-şi seama că, cuiul a fost bătut cu câţiva ani în urmă, când a fost construită casa.
Ce se întâmplase…!?!
Şopârla a supravieţuit în această poziţie atât de mult timp! Într-un perete despărţitor închis de mai mulţi ani, fără a se mişca. Pare imposibil de crezut. Atunci, se întreba, cum de această şopârlă supravieţuise atât de mult, fără să se mişte, odată ce piciorul său a fost ţintuit!?
Şi-a oprit munca pentru a observa şopârla, pentru a vedea ce face şi cum se hrăneşte. Ceva mai târziu, neştiind de unde, a apărut o alta şopârlă, cu o insectă în gură.
Ah! Asta l-a uimit şi l-a atins profund.
Şopârla prinsa în cui, a fost hrănită ani de zile de către alta şopârlă…
Imaginaţi-vă! A făcut acest lucru continuu, pentru o atât de lungă perioadă de timp, fără a renunţa la speranţă pentru partenerul său.
Gândiţi-vă, aţi face asta pentru cineva? Pentru partenerul vostru, pentru părinţii, fraţii sau prietenii voştri?
Imaginaţi-vă ca o creatură mică poate face ceea ce o creatură binecuvântata cu o minte strălucită, poate face cu greutate…
Cu avansul tehnologic din aceasta era a comunicaţilor, accesul nostru la informaţie devine tot mai rapid. Dar distanţa dintre fiinţele umane se reduce oare la fel de mult…?
De aceea nu-i abandonaţi niciodată pe cei dragi, nu le spuneţi că sunteţi ocupaţi atunci când au nevoie de voi… Este posibil să aveţi întreaga lume la picioarele voastre, dar voi aţi putea fi întreaga lor lume pentru ei…” (Un mesaj de pe mail)
Viata e ca o cafea buna
Un grup de oameni de succes in apogeul carierei lor, toti avand joburi si pozitii de vis, masini si case au facut o vizita unui fost profesor din facultate. Discutia a alunecat treptat spre cat de stresanta si obositoare e viata zi de zi.
Profesorul i-a intrebat daca vor sa bea o cafea buna si s-a intors din bucatarie cu vas mare plin cu cafea si o multime de cesti. Unele erau din portelan fin, altele din sticla, plastic, unele aratand normal, altele foarte delicate si scumpe, unele cu insertii aurite, altele cu toarta ciobita, si i-a rugat pe fiecare sa se serveasca.
Cand toti aveau cate o ceasca de cafea in mana profesorul le-a zis : Daca ati observat fiecare dintre voi a pus cafea in cate o ceasca scumpa si fina lasand cestile simple si ieftine goale pe masa. E normal sa vreti ceea ce e mai bun in viata, dar tocmai asta e sursa problemelor si a stresului pe care il aveti zi de zi.
Nu conteaza ce ceasca ai ales, cafeaua are acelasi gust.. Ceasca nu adauga nici o calitate cafelei. In cele mai multe cazuri o face doar sa fie mai scumpa sau in alte cazuri nu putem vedea ce e de fapt inauntru. Ceea ce ati vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceasca si totusi inconstient ati ales cele mai scumpe si bune cesti. Si apoi ati inceput sa va uitati la ceasca celuilalt gandindu-va ca e mai frumoasa decat a voastra.
Viata e ca o cafea buna: jobul, banii, cariera, masina, casa, hainele, pozitia in societate sunt cestile. Doar ne ajuta sa ne traim viata, dar nu sunt VIATA. Hainele pe care le avem, pozitia in societate si banii nu inseamna viata. Doar ne ajuta sa traim viata. Nu definesc ceea ce inseamna viata. Din contra majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidiosi pe altii care au mai mult si nu reusesc sa se bucure de ceea ce au.
Cateodata concentrandu-ne doar pe ceasca, uitam sa savuram cafeaua.
Savurati cafeaua, nu cestile! cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai feiricit oameni stiu sa se bucure cat mai mult de ceea ce au, acolo unde au, in momentul prezent. Ei fac viata sa fie frumoasa. |