a. Perioada 1881 – 1940.

Din Lucrarea lui Basil Iorgulescu se poate deduce că resursele şi situaţia economică sunt reduse în zonă. Se poate vorbi de stâni, fierărie, comerţ cu cereale, creşterea vitelor, cârciumi. Dâmbroca dispunea de un islaz în suprafaţă de 37 ha. Media de oi deţinute de o familie era de 3 – 5 oi, dar erau persoane care deţineau 13 – 18 oi.

Dosarul 6/1942 de la Filiala Buzău a Arhivelor Statului, cuprinde măsurile prin care se acţiona, în perioada respectivă, împotriva epidemiilor şi epizootiilor, dar menţionează şi datele seci ale recensământului animalelor. Dintre animalele şi păsările în număr mai mare sunt prinse: cabaline, vaci, oi, găini, raţe, câini.

Tot în anul 1942 , se stabilesc măsuri de paza terenurilor agricole.

La recensământul din 1943 al animalelor se constată scăderea drastică a numărului acestora din cauza celui de al doilea război mondial.

În acele vremuri, creşterea animalelor era făcută după nevoile şi posibilităţile fiecărui gospodar.

Animalele prioritare erau:

- Boii pentru tracţiune . Nu putea fi numit om gospodaracela care nu avea o pereche de boi, sau de cai, căci cu ei trebuiau făcute multe munci şi anume: la arat; la transport de materiale şi de persoane; la căratul recoltelor de pe câmp.

Se sculau ţăranii, cu noaptea-n cap şi hai la câmp, la lotul lui, care se afla chiar la 6-7 km de casă. Omul putea să tragă un somn bun, căci boii ştiau să-l ducă. Acolo era locul unde ei aveau mohorul fraged şi mult porumb rezultat din rărire prin praşilă şi mai aveau şi o apă limpede şi rece de la puţul din capul locului. Se poate deduce că nici boii nu uită ce şi unde le e bine. Stăpânul umplea coşul căruţei cu iarbă, pentru a le da şi acasă de mâncare la boi şi pentru alte animale din gospodărie (ştir, pentru porci şi raţe; mohor, pentru vaci şi viţei). Nu lam să pot uita legănatul acela al carului, somnul care mă cuprindea, tresăririle uşoare la câte un hop şi reluarea aţipirii. Dacă boii erau aşa de blânzi şi necesari, oare de ce tăticu, pe când eram la şcoala medie, mi-a trimis două versuri şugubeţe: „Patru boi leagănă carul / Eu cu măta duc amarul”. Poate pentru că noi , cei patru copii ai lui, eram amarul. Le era greu să ţină patru copii la şcoală;

- Cai aveau gospodarii mai înstăriţi, ca un fel de lux. În afară de treburile care se puteau face cu boii, caii erau buni şi pentru călărie. Erau făloşi cei care aveau cai, căci unele transporturi erau mai rapide, dar mai ales când îi călărea şi dădeau fuga după treburi. În acele vremuri caii erau ostaşi ai cavaleriei şi au dus greul celui de al doilea război mondial. Oamenii, dacă erau răniţi, primeau ajutor sanitar şi supuşi la operaţii pentru recuperare, dar caiii..(???!!!). S-au împuţinat mult, bieţii cai, din cauza războiului.

- Vacile erau absolut necesare la casele sătenilor. Asigurau lăpticul şi brânzica proaspătă, pentru familie şi în mod deosebit pentru copii. Foarte puţini oameni mergeau, vara, cu vacile de lanţ să le pască. Ce frumos ar fi fost ca toţi oamenii să aibă timp de vaci, să le dea mohor, sau să le pască pe marginea drumului şi din când în când să le lase a fura căte o tulpină fragedă de porumb. Altă viaţă ar fi fost pentru ele. Dar majoritatea oamenilor le dădeau la păscut pe suhat sau pe lunca Buzăului, unde pe parcursul verii rezervele de iarbă se tot împuţinau şi creşteau ciulinii. Oamenii le scoteau dimineaţa la poartă şi veneau văcarii de le duceau pe islaz. Era pentru ele un fel de trai la colectiv. Acolo se socializau, dar,.ca şi oamenii, se mai împungeau. Seara li se dădea drumul la vaci şi fiecare vacă ştia să ajungă acasă şi se grăbea, căci îi era dor de viţelul ei şi de o poţie de iarbă adevărată, nu din aia tocită şi căcată mult de copite. Poate că şi o porţie de tărâţe o aştepta.

Din cauza traiului greu, au ajuns bietele vaci, cu timpul, să ţină şi locul boilor.

- Porcii. Atâta vreme cât timpurile au permis, fiecare ţăran avea la casa lui un porc, pregătit pentru sărbătorile Crăciunului, dar şi pentru timp mai îndelungat. Se făceau multe produse din carnea de porc: caltaboşi, cârnaţi, slănină, untură, jumări, carne în untură – la borcan. Baiţul acela aromat, în care carnea şi slănina se frăgezeau şi se conservau, era minunat. Mâncărurile din carne de porc, nu aveau egal printre plăcerile gastronomice: pomana porcului, sărmăluţele în foi de varză, piftia, caltaboşii, cărnaţii prăjiţi sau fripţi, friptura la grătar ..Şoricul de porc constituia un deliciu, dar în acea vreme era la mare preţ şi pentru confecţionarea opincilor. Bătrânii, singuri îşi confecţionau opincile. S-ar putea spune multe şi bune pe seama porcului şi nu am înţeles niciodată de ce cuvântul porc sună urât. Doar nu depinde de el dacă e curat şi de ce nu i se dă mâncare mai omenească;

- Oile. Crescutul lor era mai uşor. Din primăvară, până toamna târziu, erau ţinute la stână şi gospodarii nu aveau grija lor. Ele păşteau şi nu aveau alte pretenţii. O dată sau de două ori pe vară( după câte oi aveau), oamenii mergeau la stână să-şi ridice caşul şi primeau 7-8 Kg de caş/ oaie, o anumită cantitate de urdă. Oile erau tunse spre începutul verii, când dădeau căldurile şi proprietarii lor primeau cantitatea de lână, care li se cuvenea. La stână se şi împerecheau, căci avea ciobanul destui berbeci, pentru aşa ceva. Când se înzăpezea, oile erau aduse în ograda omului şi li se făcea un şopron, care să le ţină la dos de zăpadă şi viscol. Li se dădea să mânânce foi de porumb, foile de pe ciocani, dar şi orz, tărâţe, mîlai. Pe timpul iernii trebuiau bine hrănite, ca în primăvară să dea miei zdraveni. Oile dădeau şi alte foloase: carnea, seul, blana. Pastrama de oaie, friptă şi cu mămâliguţă, de care se lipea foarte bine mustul, constituiau delicatese.

- Caprele erau întâlnite cam rar prin sat, căci aveau prostul obicei de a se căţăra pe copaci şi a roade tot ce apucau. Oamenii mai săraci, care nu-şi puteau cumpăra o vacă, îşi luau o capră şi o păşteau cât era ziulica de mare, pe marginea şanţului, pe la gardul de gărdurariţă, cu crenguţe de salcâm..., pentru a obţine câte un litru de lapte pe zi. Capra era vaca săracului. Iezii, până toamna deveneau ţapi frumuşei şi spre ghinionul lor erau făcuţi pastramă. Se poate spune că pastrama de capră este chiar mai gustoasă decât cea de oaie. Blana de capră era şi ea cătată, pentru cojoace.

- Păsările. Oamenii ţineau pe lângă casă păsări, după cum simţea că-i e mai la îndemână şi după numărul gurilor din casă. Curcile, Gâştele, raţele şi găinile îşi găseau rostul lor pentru hrana gospodăriei. Curcile, gâştele şi raţele erau un pic mai pretenţioase şi mari consumatoare de: grăunţe de porumb; un fel de tocătură din ştir, gărdurariţă, foi de dovleac... amestecată cu tărâţe sau mălai şi altele. Ele erau crescute mai ales pentru carne, dar şi pentru ouă şi fulgi. Găinile erau mai puţin pretenţioase, că nu trebuia să le toci, ca la raţe, dar şi ele erau hrănite cu boabe de porumb, cu grâu, orz. Consumau mai puţin ca celelalte păsări de curte, dar erau mai mici, deci era o sursă cumai puţină carne. Totuşi oamenii creşteau mai multe găini, fiind mai uşor de crescut şi pentru faptul că de la începutul primăverii, până toamna târziu dădeau ouă, asigurând sursa cea mai importantă de alimentaţie, mai ales pentru copii.

- Câinii şi pisicile, nu lipseau de pe lângă casele oamenilor- Câinii aveau rolul lor, bine stabilit de Dumnezeu, de a-i fi omului prieten credincios şi a-l apăra de răufăcători, iar pisicile umblau prin toate cotloanele după şoareci. La casa fiecărui ţăran se afla 1-2 căini şi 1-2 pisici. Gospodarii nu lăsau să se înmulţească prea mult aceste animale, căci puteau deveni povară, aşa că le înstrăinau, sau puii îi duceaufoarte departe de casă. Erau şi cazuri de oameni cu sufletul mai aspru, care omorau puii.

Dintre rasele de animale întâlnite în această perioadă, amintim:

* vaci: Sura de stepă şi Bălţata românească;
* oile: Ţigaia şi Ţurcana
* caii: Huţulul,
* porci: Bazna, Stocli, Mangaliţa

b. Perioada 1941–1962

Cam aceleaşi specii de animale au fost şi în această perioadă, dar mult reduse ca număr, căci războiul, foametea, epidemiile, epizootiile, începutul erei comuniste, au făcut ravagii pe toată linia.
Caii s-au împuţinat din cauza rechiziţionării pentru armată, boii au fost decimaţi din cauza foametei, porcii nu au fost prăsiţi. Şi celelalte animale au fost reduse, mult, numeric.

Treptat, treptat, prin deceniul şase al veacului trecut, au fost refăcute numeric: vacile, boii, porcii, oile, caprele, păsările. Creşterea lor era după obiceiurile din perioada precedentă. Câţiva gospodari s-au ridicat deasupra nivelului mediu: Neculai Albu (Tănase), Neculai Baroian, Vasile Dragomir (Geambaşu), Costică Tăbăcaru, Vasile Pandele (Bombonaru) şi alţii, dar au fost declaraţi chiaburi şi li s-a luat aproape tot.

c. Perioada 1962–1990

Având în vedere că ponderea populaţiei satului Dâmbroca la nivelul comunei Săgeata, a oscilat pe parcursul perioadei 1965-1985, între 21% şi 25 %, se poate estima că ¼ din datele menţionate în statistica de mai sus, reprezintă, cu aproximaţie datele care-i aparţin.

În 1962 a fost finalizată colectivizarea şi oamenii, mai cu voie, mai fără voie au intrat la colectiv cu animale şi atelaje. Celor 7-8 familii care au refuzat categoric să intre în colectiv, li s-au confiscat averile. Fiecărei gospodării i-a mai rămas 30 ari, constând din curţi şi diferenţa de teren, în cămp. Unii oameni au făcut cum au putut, cu ce aveau de pe lotul propriu (lucernă şi dughie) şi de la colectivă, sau cu bani obţinuţi prin muncă la oraş şi-au mai ţinut câte o vacă, un purcel, câteva păsări, dar animale de tracţiune nu mai aveau. În gospodării nu mai erau boi şi cai.

CAP-ul dispunea de o inportantă fermă de animale. După cum am arătat şi capitolul „Cadrul Istoric”, ferma de animale a crescut vaci, oi, porci, păsări. Toate produsele erau contractate cu statul şi cu banii obţinuţi se plăteau datoriile, iar din banii care rămâneau se treceau pentru retribuţii pe zile muncă. Rasele de animale şi păsări au fost îmbunâtăţite prin staţiunile de cercetare: rasele de oi, preferate au fost Merinosul de Palas şi Caracul; la porci s-a insistat pe Mangaliţa.

d - Perioada postcomunistă

În primii ani după căderea comunismului, CAP-ul şi-a păstrat statutul, dar a fost rapid falimentat prin furturi şi împrăştierea bunurilor. Nu se ştie cine şi cum a beneficiat de averea colectivă. Cine a avut gura mai mare şi accesul la informaţie a reuşit să pună mâna pe cât mai mult (animale, atelaje, produse, etc). Imobilele au fost şi ele împrăştiate, prin dezmembrări şi foarte puţine din ele au rămas. Terenurile au fost date în posesii, conform Legii nr.10/1990, dar unele terenuri au fost înstrăinate.

Primind terenuri, gospodarii au început să se dezvolte singuri, după cum au ştiut. Toţi oamenii au prosperat, prin asigurarea necesarului de animale pentru gospodărie, păstrând în mare măsură tradiţiile primite de la bunici şi părinţi, ca un fel de transfer ereditar. Au reapărut şi au crescut mult numeric animalelele de tracţiune. Nu mai sunt folosiţi boii, ci caii. Multe gospodării dispun de cai frumoşi şi atelaje. Atelajele de astăzi nu mai sunt căruţele cu roţi din lemn, ci faetoanele ( cu roţi de autoturisme). Vacile, porcii, oile, păsările sunt crescute în număr tot mai mare. Dintre păsări, în cel mai mare număr sunt crescute găinile, ajungând la peste sută, în multe gospodării.

Au început să apară rase de animale, aduse din occident:
Vaca Holstein, porcul Marele alb,

Fermierii satului, au avut grijă să dezvolte şi sectorul zootehnic, dintre ei remarcându-se:

· Crăciun Nicolae, cu: 100 vaci, 70 bovine-tineret şi 550 oi;
· Marcel Lalu: 30 vaci, 200 oi, 100 capre
· Aurel Lalu, cu: 20-25 tăuraşi, 30-40 porci