CAPITOLUL V - CULTURA

C. CULTURA LITERARA

FLOAREA-SOARELUI
de Radu Voinescu

I

Secera hârşia în paiele uscate, strânse mãnunchi. Aduna alt smoc, apoi iar, hârşti, cu tãişul secerei. Soarele începuse sã ardã. Se ridicase bine cãtre amiazã. Îşi trase puţin marginea pestelcãi peste frunte, ca sã şteargã sudoarea, apoi o împinse la loc. „Sã mã duc sã mai arunc ceva la vitele alea”, gândi şi înfipse vârful secerei în pãmânt. Joiana şi Bãlan începuserã sã tragã de strujanii tineri de porumb pe care-i tãiase în drum, când nu se iviserã zorile, pe lângã Fântâna lui Tãnase. „ Nea, boaitelor!”, îi alungã, dar pe urmã îi pãru rãu: „Sãracii, n-or mai putea nici ei pe cãldura asta!”. Florica nu era la cãruţã. O vãzu mai încolo, la marginea lanului de grâu. Îşi fãcuse o cununiţã din rochiţa-rândunicii şi cânta. „Unde-o fi vãzut cum se face o cununiţã?!”.

Ar fi trebuit sã o fi învãţat ea, dupã cum ar fi trebuit sã o drãgãleascã mai mult. N-avea decât cinci ani. Dar când? Se scula dimineaţa la trei, dãdea la oi, mulgea vaca, pregãtea grãunţele pentru orãtãnii - avea sã le dea tuşa Ilinca dimineaţa - , punea în cãruţã ce trebuia pentru la câmp - mâncarea, care nici nu era rãcitã bine pentru cã o termina pe la miezul nopţii, sapa, secera, grebla, plosca cu apã... Apoi, copiii. Gheorghiţã bâjbâia, încã adormit, mergea împleticindu-se şi frecându-se la ochi şi se culcuşea în poclãzile de pe fundul coşului cãruţei, unde dormea pânã ajungea la arie. Pe Florica o aducea în braţe, înfãşuratã într-un macat şi o aşeza lângã bãiat. Uneori deschidea ochii când dãdea de aerul rãcoros de afarã şi scâncea:

- Mergem, mãmicã?

- Acum, acum, mai dormi!.

Înjuga într-o parte vaca, într-alta boul, chinuindu-se mereu sã punã resteiele pentru cã animalele se lãsau greu să le petreacă jugul peste grumaz. Mai dãdea o raitã pe la grajd, încuia uşile şi urca şi ea, îndemnând vitele cu nuiaua pânã când se aşterneau la drum.

- Gheorghiţã, vino la mama! Ţie nu ţi-e sete? strigã. Bãiatul, care lega la snopi, veni repede, cãlcând desculţ pe mirişte. Se învãţase sã nu pãşeascã de sus, ca sã nu se înţepe. Înclina mai întâi miriştea sub talpã şi pe urmã îşi lãsa piciorul. „Trebuie sã-i iau nişte bocanci din târg. Începe şcoala la toamnã şi n-are ce încãlţa”, gândi. Îi întinse plosca şi îl aşteptã pânã bãu, puse la loc dopul şi strecurã plosca sub poclãzi, la loc, sã nu seîncãlzeascã prea tare apa. Dãdu şi fetei lapte din sticlã, apoi zise scurt:

- Hai, cã-i soarele sus!

O durea spinarea, dar se obişnuise. Din copilãrie asta fãcea. Muncã şi iar muncã! Iarna: cu fraţii mai mici, cu torsul, cu ţesutul, cu vitele pe lângã casã, vara - la câmp. „Poate el sã scape, sã meargã la şcoalã”. Învãţa bine, luase premiul întâi, spusese o poezie la serbare; auzise de la tuşa Ilinca. Ea nu se dusese. Fuseserã ploi şi buruienile nãpãdiserã porumbul. Trebuia prãşit repede, altfel nu se mai alegea nimic de el.

Dar dacã-i plãcea cartea, avea sã meargã mai departe. Când venise Ion în permisie, de pe front, pe primãvarã, spusese, mângâindu-l şi privind-o cu înţeles: „ – Ofiţer o sã se facã”. Sã se facã! Şi aşa îi plãcea lui sã întindã armate de bobi de fasole şi sã le punã sã se încaiere. Ion sosise într-o searã, târziu. Bãtuse la geam şi ştiuse dupã bãtaie cã-i el. De când plecase militar, în treizeci şi şapte, venea acasã doar rar de tot. Numai concentrãri, când colo, când dincolo; îi tot muta; primea uneori câte o carte poştalã de la el, cu ştampila cenzurii. Pe urmã începuse rãzboiul. El ştia cã are sã fie rãzboi. Se înnegura uneori: „- Ce-ai sã te faci tu, singurã, cu gospodãria, cu copiii, cu pãmântul?..”

Era nebãrbierit, tras la faţã; slãbise. I se cuibãrise în braţe şi el nu zisese decât „ - Mãi, Dumitrã!” şi ea începuse sã plângã încet, cu faţa îngropatã în mantaua lui de postav, asprã. Mai târziu avea sã povesteascã nepoţilor despre seara aceea, cãci şi-o amintea bine; îl mai vãzuse o singurã datã, când trecuse cu frontul înapoi; era rãnit la cap şi la un braţ, dar spusese cã nu poate sã stea acasã, trebuie sã meargã cu toţi ceilalţi pânã când s-o termina sau pânã când... Avea sã spunã cum s-a trezit întâi Gheorghiþã şi sãrise de sub plapumã: „ - Tãticule!”, apoi Florica, şi cum i-a ţinut pe amândoi în braţe şi nu-i mai venea sã le dea drumul, în timp ce ea fãcea lumina lãmpii mai mare şi se apuca sã-i pregãteascã ceva sã mãnânce. Dupã ce mâncase, copiii nu vruseserã sã se mai culce .

El le spusese poezii din cãrţile de şcoalã, le cântase, zisese: „ – Pe Gheorghiţã sã faci cum ştii, chiar dacã mai vinzi din pãmânt, numai sã-l dai sã înveţe mai departe. Poate chiar ofiţer sã ajungã. Timpurile or sã se mai schimbe, dar o sã fie întotdeauna nevoie de oameni de ispravã. Cu Florica nu ştiu, mai vezi, poate ea sã rãmânã pe lângã tine. Şi sã faci verandã la casã, aşa cum am gândit noi!”. Îl luase la rost pentru vorbele lui, deşi simţise cum i se încrânceneazã carnea şi parcã i se prãbuşise ceva în capul pieptului, însã nu uitase nimic şi amintea despre ele şi când, dupã mulţi ani, izbutise sã facã şi acea verandã. Acum nu mai primise nici o carte poştalã. Şi aşa în ele nu scria unde se aflã, dar mãcar afla ce mai e cu el. Mai veniserã câţiva din sat, unii lãsaţi la vatrã schilozi; nici unul nu ştiuse sã-i spunã ceva. Luptaserã în alte unitãţi, în alte zone ale frontului. Îl vãzuse cineva ori numai i se pãruse cã-l vãzuse la geamul unui tren cu rãniţi. Rãnit?! Nu ştia. „ - Doamne, cum i-o fi prin blestemãţia aia?!”, scãpã vorbele cu glas tare, apoi îşi luã seama şi se uitã în urmã, la bãiat:

- Hai, Gheorghiţã, hai mamã, cã uite cât mai avem!

Bãiatul se lupta din greu cu snopii, dar n-avea ce sã-i facã. Cu cine sã munceascã?! Toţi aveau treabã acum. Îi chemase pe ai lui Tileaua sã o ajute, dar erau tocmiţi deja de popa Straton. Când terminau acolo, veneau şi la ea. Şi pânã atunci grâul avea sã se scuture. Îşi duse mâna streaşinã la ochi, dupã ce-şi mai şterse o datã faţa de sudoare. Nici nu secerase un pogon. Dacã ar face douã pogoane pânã disearã, i-ar mai rãmâne douã pentru mâine. Poimâine ar putea sã treiere, sau rãspoimâine, dacã nu se bagã alde Cosoroabã peste rând; ãia mereu fac aşa şi au şi mai mult grâu. Gaia sã-i ia, de rãzboiul celãlalt scãpaserã cã erau prea tineri, pentru ãsta nu venise rândul contingentelor lor! Dar nu credea sã termine. Îşi frecã puţin spinarea cu dosul palmei şi se aplecã din nou spre mãnunchiurile de grâu. Crescuse bine. An bun, cu ploi la timp. Mãcar dacã nu l-ar lua nemţii, c-auzise cã vine frontul încoace. Fãcuserã prãpãd în sat în nouã sute şaisprezece. Peste mulţi ani avea sã povesteascã nepoţilor despre ce vãzuse atunci. „Au venit într-o dimineaţã. Au intrat peste noi în casã; unul a lovit-o pe bâta cu patul armei în piept. Sãraca, a cãzut peste un morman de crengi rupte pentru foc în faţa sobei. Noi stãteam în pat speriaţi, strânşi unul în altul. Ne-au scos din casã. În patul nostru aduseserã un rãnit. Ne-am refugiat la ţaţa Mariţa, a lui Cojocaru. Acolo mai veniserã şi douã familii de munteni cucãruţele pline cu de toate. Ne uitam la ei cum mâncau roşcove, poame, nuci, dulceţuri şi nu îndrãzneam sã cerem. Ne-am întors acasã dupã douã zile. Luaserã rãnitul. Pe urmã, nemţii s-au instalat bine de tot în sat - povestea mai departe -, luau la corvoadã, la tãiat lemne de la munte, femei, copii, nu conta pentru ei. La noi veneau din când în când şi mai rechiziţionau câte ceva. Bâta avusese nişte trâmbe de pânzã în hambar, sub grâu. Au luat grâul şi au dat şi peste ele. Le-au scos în curte, parcã le vãd şi acum, albul acela stropit puţin de noroi. Ce a mai plâns biata maica dupã ele! Ne-au tãiat toţi porcii şi i-au întins sã-i opãreascã pe uşile scoase de la grajd. Noi, copiii, stãteam ca ulcelele la geam şi ne uitam. Când au venit sã ne ia vitele, eram în grãdinã. Era timpul praşilei. Lisandru, un ţânc atunci, trântise cu sapa de pãmânt: «Lasã, cã-i omor eu!» Vacile s-au supus, numai boul - aveam un bou mare, alb, cu nişte coarne frumos încovoiate -, când îi vãzu, începu sã tremure şi fugi în grajd. Nici când veni maica şi puse mâna pe el nu se opri din tremurat. Se uita la ea ca un om şi parcã plângea. Abia l-au scos de-acolo!”. Se gândea acum la toate acestea şi încerca sã priceapã cu mintea ei de ce le trebuie oamenilor rãzboi. Flãcãii din sat nici la armatã nu plecau bucuroşi. Aveau şi un cântec, cu cuvinte cam triste, îl auzea când era copilã. „Azi e luni şi mâine-i marşi,/ Şi-am plecat la dorobanţi”, aşa începea. Ce se va întâmpla? Ce se va alege de lumea asta? Ce va fi peste zece ani, peste douãzeci? „Doamne, de-ar veni Ion sãnãtos! Şi toţi sã se-ntoarcã!”. Bãgã de seamã cã ajunsese la capãtul ogorului. De aici începea lotul lui Gheorghe Damian. La ei încã nu ieşise nimeni la secerat. El, pe front, Caterina, bolnavã, n-o fi gãsit pe nimeni sã o ajute. Ar fi putut sã vinã alde socru-sãu, dar cine sã-i mai înþeleagã şi p-ãştia, cã nu se prea aveau bine!? De la nişte pãmânt s-au certat. Se uitã pe câmp, în jur. Secerau mai mulţi. Îi vedea ca nişte pete colorate pe galbenul lanurilor şi al miriştilor care începeau sã aparã. Gheorghiţã, în urmã, se aşezase pe un snop sã se odihneascã. Îl trimise dupã nişte apã. Se fãcuse cald tare. Arşiţã, ca la seceriş. Ar trebui sã facã o fântânã aici, lângã lotul lor. Cea mai apropiatã, a lui Tãnase Buricea, era la vreo doi kilometri. Dar cu ce bani? Nici casa nu era terminatã. Odãile de la drum stãteau vraişte. Atât au apucat, sã umple cu pãmânt împletitura de nuiele. Bãiatul o luã, pãşind încet, sã nu se înţepe, spre capãtul celãlalt al ogorului. Se uitã dupã fatã şi o vãzu pe partea cealaltã a drumului de cãruţe, lângã lanul de porumb al lui Petrea lui Ilarie. O alerga dupã vreun fluture, îşi spuse şi dãdu sã se aplece din nou sã secere. Şi abia acum vãzu tulpina mare de floarea-soarelui, crescutã chiar acolo, la marginea lanului de grâu. Înaltã cum nu mai vãzuse niciodatã şi se mirã cum de nu i se abãtuserã ochii asupra ei. Cu o corolã galbenã, uriaşã, cu frunze mari şi multe. Lãsã secera cu vârful în pãmânt şi se apropie sã i le adune. Tocmai bune sã le toace pentru raţe, disearã. Înfãşura în ele ghemotoace de frunzuliţe de gãrdalniţã şi le toca mai uşor. Ciudat, cât crescuse! De obicei, cele care rãsãreau aşa, rãzleţe, pe marginea ogoarelor, se fãceau subţiri, pipernicite. Asta nu, se înãlţase acolo, frumoasã şi mândrã, singurã, viguroasã. Dupã uscãciunea şi asprimea paielor, atingerea frunzelor ei, pe care le aduna încet, una câte una, cu amândouã mâinile, i se pãru catifelatã. Parcã erau vii. „Doamne - se opri dintr-o datã şi o trecu un fior -, dacã mi-ar lua şi mie cineva copiii de lângã mine aşa cum îi fac eu florii-soarelui ãsteia? Alungã iute gândul, aşa cum fãcea întotdeauna când i se pãrea cã inima prinde glas şi treburile pe care ea, şi femeie şi bãrbat în gospodãrie, era nevoitã sã le ducã la bun sfârşit, n-ar mai fi putut sã le facã, şi culese pânã terminã şi ultimele frunze. Tulpina verde, cu perii deşi şi albicioşi, rãmase golaşã, numai cu corola mare şi rotundã strãlucind galben, sus. Strânse frunzele într-un şorţ şi le lãsã lângã un snop.

- Sã trãieşti!, îi spuse lui Gheorghiţã care-i întindea plosca cu apã. Bãu cu sete, puse dopul la loc şi i-o întinse înapoi.

- Fata ce face pe-acolo?

- Se joacã, rãspunse acesta, înciudat pe faptul cã el trebuia sã munceascã.

- Când duci asta înapoi, mai aruncã nişte iarbã la vitele alea!

- Mi-e foame, fãcu bãiatul mai scâncit.

- Ajungem cu seceratul înapoi, la cãruţã, şi mâncãm. Şi hai mai repede, cã aşa mai mâncãm tocmai disearã! Începu sã secere cu grabã, fãrã sã se mai uite la el.

II

„«Bou breaz-bârlobreaz, bârlobrezãtura bârlobrezãturilor»”. E greu sã spui asta repede, cum vrea Marioara, iar boul e aşa de mare şi are coarnele mari şi poate sã împungã şi sã dea cu picioarele cum a dat şi vaca într-o searã, când mama o mulgea şi ea a strâns-o cu unghiile de golul de la piciorul din spate. Mama a cãzut, s-a vãrsat şiştarul cu tot laptele şi s-a speriat şi a început sã plângã, dar mama n-a bãtut-o atunci, i-a zis numai „ - Lasã, cã-ţi arãt eu ţie!”. O bate câteodatã mama şi nu ştie de ce. Cã râzi la masã şi îţi sare mâncarea din gurã şi cã a îndoit Gheorghiþã dinţi furculiţei şi a spus cã i-a îndoit ea. „Ce urât rumegã, i se tot mişcã fãlcile într-o parte şi-n alta şi îi curg balele şi smuceşte tot timpul capul înapoi, dupã muştele care-l sâcâie, dã din coadã. Mai bine aici, mai departe de coarnele lui. Şi dracii au coarne, spune tuşa Ilinca, şi iau chip de animal şi vin sã te sperie. Uite, gãrgãriţa, cum merge pe un fir de iarbã în sus! Ia sã zboare şi sã vedem unde se duce!

«Gãrgãriţã-riţã,/ Unde-oi zbura,/ Acolo m-oi mãrita.» Ce-i aia mãrita? Mama n-are niciodatã timp sã rãspundã la o întrebare. Nu vrea sã zboare, stã pe vârful degetului şi mustãceşte din antene, îşi desface aripioarele şi pe urmã şi le strânge la loc. Orice insectã are cap, torace şi abdomen, îi spune mereu Gheorghiţã şi e caraghios cã şi gãrgãriţa şi boul lui Dumnezeu n-au trei pãrţi. Poate lãcusta sã aibã cap, torace şi abdomen, dar e scârboasã lãcusta cum tot dã din picioruşe când o iei în mânã şi poate cã şi muşcã.

Ah! Sunt atâţia mãrãcini! Bine cã n-a intrat prea adânc colţul-babei! Pe ãsta oricum calci ţi se înfige în talpã. Dar de ce nu sunt melci pe aici? «Melc, melc, codobelc, scoate coarne boureşti, şi te du la baltã, şi bea apã caldã, şi te du la Dunãre, şi bea apã tulbure!» Sub frunze sunt numai furnici. Dacã prinzi un melc şi-l omori, plouã trei zile, a zis Marioara. Şi stãm acasã, nu mai venim la câmp. Uite şi un ciocârlan! Merge şi tot dã din moţul de pe cap. «Ciocârlan moţat, negru şi buzat, ciocârlan moţat, negru şi buzat», aşa strigã Gheorghiþã şi cu Marioara dupã bãiatul cel oacheş care stã la douã case mai încolo. Şi el aruncã cu pietre dupã ei şi ei râd şi se ascund şi strigã în continuare şi o învaţã şi pe ea sã strige. «Ciocârlan moţat, negru şi buzat, când te uiţi la dânsul, te pufneşte râsul.» Zboarã, s-a dus. U-uite, rochiţa-rândunicii! S-o ru-u-pem, s-o împleti-i-m. Cum îşi pun rândunicile rochiţele? Dar nici n-au ele rochiţe. Atunci de ce-i spune aşa? Maia trebuie sã ştie. Ea e bunã. Îţi spune tot ce o întrebi. Şi nu te bate şi are tot timpul zahãr sau bomboane în buzunarul de la şorţ. Mama zice cã şi pe ea a bãtut-o maia când era micã. Dar nu e adevãrat. Maia zâmbeşte aşa de frumos şi te ia în braţe şi miroase a izmã”.

- Florica, stai lângã cãruţã, nu te duce acolo! zice Gheorghiţã.

„Ce urât e aşa, tuns chilug. L-a tuns, cã e şcolar, dar acum nu mai merge la şcoalã, de ce mai e tuns? Are numai brazde în cap. Îl tunde mama cu foarfeca şi cu pieptenele. A plecat Gheorghiţã cu plosca cu apã. A aruncat şi la vite iarbã. Smucesc de coşul cãruţei când trag de iarbã. Groaznic! Nu trece nimeni pe drum. E bine sã te joci în praf. Sã vinã şi pãpuşa sã se joace. Eşti cuminte? Da? Atunci joacã-te şi tu! De ce te-ai murdãrit? Na, na, na! Vezi cum mãnânci bãtaie? Acolo sã stai, unde te arunc eu acum! Şi ia şi coroniţa de rochiţa-rândunicii, cã s-a ofilit! Nu trece nimeni pe drum. Ce bine! Oamenii sunt rãi. Cum te vãd te întreabã: «. A cui eşti tu?» De ce sã le spui mereu? Şi strigã: «. Stai cã te iau cu mine în cãruţã!» Bine cã nu trec. Lasã cã vãd ei când vine tata de pe front! Tata are puşcã. Na, iar un mãrãcine! A ieşit, dacã nu, trebuia sã-l scoatã mama disearã, cu vârful acului, cu lumina lãmpii lângã ea. Berzele, berzele! Nu, nu sunt berze, sunt flãcãi vrãjiţi. O sã le împletim nişte cãmãşuţe, ca frumoasa Rozalba, şi or sã scape de vrajã. Ce bine ar fi sã poţi face vrãji! Uite, ai secera lanul într-o clipitã, pe urmã l-ai treiera tot aşa şi ai duce grâul acasã. N-am mai sta aici.”

- Ţi-am spus sã stai lângã cãruţã?! se rãsteşte Gheorghiţã.

- Nu plec, nu plec!

„ El e mai mare şi vrea sã-i zici nene. Da` de ce? Cã vrea el? Nu. A plecat. Calcã prin mirişte cum merg gãinile prin curte când e noroi. Unde or fi murele? Pe aici sunt o mulţime de rugi de mure. Sunt acre, o sã le mãnânce pãpuşa. Poate mai încolo suntcoapte. Şi strujanii de porumb sunt înalţi. Nu se mai vede nimic. Şi sunt aspre frunzele lor. Dacã mergi printre rânduri şi te tupilezi puţin, nu te mai zgârie. Ce bine e sã fii ascunsã, sã nu te vadã nimeni. Ceilalţi copii, seara, pe uliţã, la v-aţi ascunselea, printre garduri şi tufe, mereu te gãsesc. Aha, aici, în margine, lângã vie, murele sunt coapte. Negre şi bune. Şi mai încolo, uite câte sunt! Şi mai încolo....”

- Mãi, a cui e fata asta? Ia s-o luãm cu noi! strigã flãcãul cel înalt cãtre celãlalt şi amândoi se prefac cã se reped sã o prindã.

„Frunzele de porumb zgârie, zgârie! Au, nu, nu! Fugi, fugi!...Unde e aici? Pe mirişte nu e nici mama, nu e nici Gheorghiţã. Grâul e strâns de tot. Înapoi, trebuie sã fie pe undeva! Porumbul e mare, dar dacã ţii rândul ajungi. Drumul, apoi încã un lan de porumb... Nu se mai terminã. Nu e bine nici în partea asta. Dã tot într-o vie cu aguride atârnând pe sub frunze. Parcã e frig dintr-o datã. Mamã! Mãmicã-ã-ã!.”
O prepeliþã îşi ia zborul de la doi paşi bãtând repede, violent din aripi.

„ Nu se mai vãd decât pete şi linii verzi şi galbene prin perdeaua de lacrimi.”
Un scâncet care nu se aude nici pânã la drumul care s-a ivit.

„ Nu, cum sã-i întrebi pe oamenii care muncesc la arie? Cum sã-i întrebi? Te iau şi te duc cu ei şi te pun sã faci tot felul de munci şi te trimit noaptea în pãdure dupã vreascuri şi nu-ţi dau decât pâine şi apã şi te ţin numai în zdrenţe, ca sã nu te recunoascã nimeni. Mai bine pe aici, pe lângã cânepã, acum prin vie şi prin porumb din nou. Picioarele sunt pline de zgârieturi şi nu mai vor sã se mai mişte.” Pe un petic de iarbã, la marginea drumului. Lacrimile încep sã curgã fãrã sã le mai poatã opri. Soarele e mare şi roşu şi s-a-nroşit şi cerul în partea unde cade.

- Da. a cui eşti tu, fetiţã? Şi de ce plângi? întreabã femeia, dându-se jos din cãruţã. O ia în braţe, ascultându-i rãspunsul printre suspine şi nu înţelege nimic din vorba ei pelticã şi întreruptã de sughiţuri. Iar în iarba din cãruţã, mirosind proaspãt i reavãn, începe sã plângã şi mai tare.

III

Ajunse cu seceratul din nou lângã vite şi-i strigã bãiatului:

- Hai, mamã, mai leagã-l şi p-ãla şi hai sã mâncãm! Vezi şi de fatã, sã vinã şi ea!
Şi deodatã o ia cu tremurat. „Unde-o fi?!” O palmã pe ceafa bãiatului.

- De ce n-ai avut grijã sã te uiţi unde se duce?!
Apoi îi pãru rãu când îl vãzu cã-i dau lacrimile. „Cum sã se uite dacã lega la snopii ãia?”

- Du-te în partea aia, spre porumbul lui Petrea lui Ilarie! Eu o iau dincoace.

- N-aţi vãzut, bre, o fatã pe-aici? Are o rochiţã galbenã.
Bãrbaţii şi femeile mãnâncã, sorb din strãchini ciorbã de ştir cu fasole şi rup felii de mãmãligã. Sporovãiesc veseli.

- Nu, n-am vãzut.
Prinde sã alerge, trece prin câteva vii, prin lanuri de grâu nesecerat, cu spicele plesnite. Strigã, strigã... Ajunge înapoi la cãruţã. Bãiatul s-a întors.

- Nu-i.

- Hai încolo, spre moşia Murgeasca!
Nimeni n-a vãzut-o.

- Ba am vãzut-o, spune o femeie cu un batic roşu; e Tita lui Ungureanu. Fugea pe acolo, pe la marginea porumbului. Am strigat-o, dar nu s-a oprit.

„Doamne, ce mã fac?! Acum se însereazã!” A trecut hotarul moşiei. La vapor e un duduit asurzitor; praf, pleavã zburând în toate pãrţile, lipindu-se de pielea asudatã.
Lucreazã mulţi aici. Urcã cu furcile snopii în batozã, leagã sacii de grâu, pe care-i încarcã apoi în cãruţe, dau paiele la o parte. Are cine sã munceascã la cucoanã.
Nimeni n-a vãzut-o. Şi iarãşi drumuri prin mirişti, prin lanuri de porumb, prin haturi pline de mãrãcini, de rugi de mure şi de tufe de porumbar. „Dacã era Ion, nu se întâmpla, lovi-l-ar focul de rãzboi!”

„ - N-aţi vãzut?”

„ - Nu.”

„ - Ba da, pe acolo.”

Şi drumurile nu se mai terminã; se întoarce de unde a plecat, „nu e nicãieri”, şi iar porneşte.
Vitele, potolite, îşi plesnesc numai din când în când spinãrile şi coastele cu cozile. Le-a dat Gheorghiţã sã mãnânce. Îl grãbi sã strângã, înjugã şi o luarã spre sat. Se rugã în gând, spuse un „Tatãl nostru” şi îşi promise cã n-o s-o mai batã niciodatã şi se va lupta sã nu ducã lipsã de nimic şi o va da la şcoalã mai departe. Avea sã uite toate acestea şi, când crescuse, hotãrâse cã dacã bãiatul a plecat, e bine sã rãmânã ea pe lângã casã. Aşa cã n-o lãsã sã facã decât şcoala primarã, cu toate cã luase în fiecare an premiul întâi, la egalitate cu bãiatul felcerului Iordan, şi-i pãrea bine când domnul Suditu, învãţãtorul pe care-l avusese şi ea, striga întâi numele ei, Voinea Floarea, apoi Iordan Mircea, deşi asta o fãcea domnul Suditu pentru cã ea era fatã şi el bãiat, cãci copiii erau la fel de buni.

Drumul i se pãru cã nu mai are capãt. În minte i se învãlmãşeau toate treburile pe care le mai avea de fãcut în gospodãrie. Precis cã orãtãniile şi vitele fãceau o gãlãgie de iad! Şi cu fata ce-o sã facã acum?

- Da, da, era într-o cãruţã, a unuia din Ilieşti, îi spuse, la intrarea în sat, femeia lui Vasile Burducea. O chema Fira, dar toţi îi spuneau „femeia lui Vasile Burducea” dupã bãrbatul ei, care, de fapt, murise de ofticã de vreo doi ani şi ea rãmãsese cu o casã de copii.

Unde sã meargã acum? La taica? Nu-i nimeni acasã, sunt cu toţii la arie. La mama Fana? Singurã, cu copiii, ce sã facã?

„Doamne, dã Doamne sã o gãsesc! Ajutã-mã, Maicã Precistã!” Îşi fãcu de mai multe ori cruce şi se rugã şoptit.

Cãruţa se hurduca tare pe uliţa plinã de hârtoape. Îndemnã vitele de câteva ori cu nuiaua. Acestea înteţeau mersul lor poticnit, zdruncinând şi mai tare cãruţa, apoi îşi vedeau iar de pasul de animale de povarã; şi vaca, parcã nu mai dãdea aşa lapte de când o înjuga. Şi n-apucase sã le adune câteva braţe de iarbã. O sã le dea sã mãnânce ceva de prin curte. Opri în faţa casei, coborî, deschise porţile şi bãgã în curte cãruţa. Leu, care o simţea întotdeauna de departe şi lãtra într-un fel anumit, încerca sã scape de lângã cuşca lui. Duse vitele la iesle, le aruncã nişte mohor amestecat cu ştir, pe care-l culese repede din grãdinã, apoi fugi la fântânã şi le aduse câte o gãleatã de apã. Animalele bãurã cu sorbituri lungi, încete. Le sudui pentru încetineala lor şi, dupã ce terminarã, dãdu fuga la tuşa Ilinca, ferindu-se sã calce raţele sau gãinile care i se tot adunau înfometate pe lângã picioare.

- Gheorghiţã, du-te în hambar şi adã ceva la gujeliile astea! strigã închizând poarta repede, ca sã nu iasã nici o pasãre pe drum.

Bãtrâna veni strângându-şi nodul caşmirului şi se apucã de robotit. Îi spuse ce era de fãcut şi ieşi din nou, apucând spre şosea, ca sã meargã spre Ilieşti. La rãscruce, se strecurã pe lângã gard, cãci venea cireada satului dinspre luncã, mânatã de moş Miai. Spre asfinţit, cerul îşi întunecase purpura. Merse iute, dar înserarea venea mai repede. Trecu pe lângã conacul Murgeştilor şi vãzu mulţi oameni lucrând prin curtea mare. Slavã Domnului cã nu ajunseserã niciodatã sã munceascã la boier! Bunicul, bâtul, cum îi ziceau, primise aici un lot de la Cuza, pe care-l sporise, cu anii, spetindu-se muncind cu toţi ai lui. Fãcuserã case pentru flãcãi sau fete, aveau vie, bostãnãrie, stupi. Se mai risipise avutul prin cãsãtorii, dar fiecare avea cât îi trebuia ca sã se poatã descurca fãrã sã se bage cu ziua pe la alţii.

„Ce mã fac acum, unde-mi gãsesc eu fata?!” Îi venea sã plângã şi nu putea, parcã era ceva care n-o lãsa sã-şi dea drumul, aşa cum fãceau celelalte femei. Cu timpul, lupta cu greutãţile avea sã-i accentueze asprimea şi tãria aproape bãrbãteşti, dar de asta avea sã-şi dea cu adevãrat seama mult mai târziu, când avea sã treacã de şaizeci de ani, în nopţile când somnul nu i se lipea de geanã.

Intrã în Ilieşti când începeau sã se aprindã lãmpile prin casele oamenilor. Îi tãie calea un câine care se duse în treaba lui, furişându-se pe lângã leaţurile unui gard pãrãginit. Smulse şi ea un bãţ din gardul acela gândindu-se cã poate va fi nevoie sã se apere de dulãii care mişunau seara, eliberaţi din lanţurile lor. Bãtu într-o poartã şi întrebã. Nu vãzu prea bine faţa omului care apãru din fundul curţii ţinând în mânã un felinar. Avea glasul cam hârâit şi mirosea a grajd. Nu ştia, nu auzise. Ciocãni la altã casã.

- Mergi pânã la rãscruce, pe urmã o iei la dreapta. A treia casã, tot pe mâna dreaptã. Strigi „Nea Haralambie”. Suntem cumetri. Ei au gãsit-o azi, la câmp. E a matale?

Nu mai strigã. Nu ştia unde-i e capul. I se pusese, parcã, ceva greu în piept. Intrã împingând poarta care n-avea nici un zãvor şi se îndreptã spre uşa deschisã, din care rãzbãtea o fâşie de luminã prelungindu-se pe bãtãturã pânã la un pom mare, probabil un dud. Se feri mai mult din instinct, cãci zãvodul nu slobozi lãtratul decât în clipa în care sãri. Lovi, de spaimã, cu bãţul din mânã. O datã, şi încã o datã. Câinele, întãrâtat, încerca sã prindã capãtul bãţului cu colţii.

- Marş, marş, Cerban! apãrurã din uşã, bãrbatul şi femeia, alungându-l.

- Cine eşti, de unde eşti?
Ciudat, nu-i cunoştea pe oamenii aceştia, auzise de numele lor, dar nu-i ştia.

- A, eu credeam cã o laşi la noi! glumi femeia, fãcându-i loc sã intre, cã-i frumoasã şi hãrnicuţã!

Florica stãtea pe un scãunel şi rupea în poalã nişte pãstãi de fasole. Strigã: „ - Mamã!” şi veni spre ea împrãştiind pe jos pãstãile, care la lumina lãmpii pãreau de un verde foarte întunecat, şi i se lipi de rochie strâns, strâns. Şi atunci simţi cã o cuprinde o dragoste şi o cãldurã mare şi o ţinu aşa îndelung, mângâind-o pe cap ca sã nu înceapã sã plângã şi i se pãru cã niciodatã n-o sã mai încapã între ele atâta dragoste ca în clipele acelea şi chiar aşa a fost pentru cã, avea sã le povesteascã nepoţilor într-o searã, când unul dintre ei citea cu voce tare dintr-o carte cu legende vechi, greceşti, dupã ce crescuse mare, nu se prea înţeleseserã, fãrã sã ştie nici una de ce şi mai apoi, dupã ce Gheorghiţã plecase, ofiţer undeva, pe graniţã, se mãritase şi dispãrea, uneori şi câte şase luni, cu bãrbatul ei prin şantiere, nelãsându-i nici un semn, numai urma din suflet a acelei seri, peste care se suprapunea, şi în vise, imaginea unei tulpini de floarea-soarelui cu o corolã mare, aurie, desfrunzitã şi stingher.