CAPITOLUL IV - INSTITUŢIILE

A. BISERICA

IPS Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

n. Pastorirea si consilierea

Născut  în 1932   În satul Dâmbroca, comuna Scurteşti, Buzău, De profesie agricultor; Căsătorit, văduv din 2009 Copii : 2 băieţi, în aceeaşi curte, unul locuieşte cu tatăl.   Studii şi activităţi   1939 – 1943 – Şcoala Elementară Dâmbroca 1943 -  A învăţat singur meseria de fierar 1962 – 1990 – fierar şi fântânar, la CAP „Libertatea” Dâmbroca; 1990 -2012.   - Epitrop al bisericii de cca 40 de ani

Născut: 14.02.1938; din părinţii: Neculai şi Ecaterina (Tita), 1945-1949, Şc. Gen. Dâmbroca; 1949-1952, gimnaziul, la Scurteşti, 1952-1956, agricultor; 1956- ucenic, sobar-teracotist, 1957-1970, la IGO Buzău, sobar; 1970-1982, Unit. Milit. Geodezie şi Paraşutism, Buzău, sobar-întreţinere. 1982-1988, IGO Buzău; 1988- pensionar, Soţia Ana, născută la 01.08.1939, fiica lui Benone Preda, Copii: - Georgeta Ludescu, 48 ani, care are la rându-i 2 copii: · Andrei- seminarist şi Roxana Monica- institutor; - Mituţa Vădana, 47 ani, cu 4 copii:             * Ştefan, 23 ani, - Teolgie,             * Ana, 20 ani, anul III la Teologie,             * Toader, 16 ani, Şc. de Muzică, Bucureşti ( vioară),             * Grigore, 10 ani, Şc Gen. Feteşti, clasa a IV-a

Născut: 8 iunie 1944; in satul Dâmbroca, comuna Scurteşti, jud. Buzău, Părinţii: Nicolae şi Ecaterina Catrinoiu; Căsătorit cu Fila Mirea. Copii 4: - Mircea, 48 ani, mecanic auto la ISPS Bz; Liliana, 43 ani, educatoare, Dâmbroca; Nicolae, 40 ani, lucrător la Ferma Zootehnică; Sandu, 39 ani, macaragiu şi   mecanic caiele, la ISPS Buzău. Ocupaţia: pensionar şi agricultor Studii şi ocupaţii   1950 – 1954 – Şcoala Elementară Dâmbroca, 1954 – 1958 – Gimnaziul, la Şcoala Generală Scurteşti, - Şcoala de Ucenici – Macaragii, la ISPS Buzău, - 1962 – 1980, macaragiu la ICM Buzău, - 1980 – 1998 – macaragiu la ISMS (Intreprinderea de Sârmă) Buzău.

„Cimitirul satului vechi, mai păstrează o cruce din 1859, anul Micii Uniri din timpul principelui Alexandru Ioan Cuza, cioplită în cariera de piatră de la Ciuta–Măgura. Parohia are 400 de familii, totalizând 1100 de enoriaşi. 

În satul Dâmbroca, înaintea mea a păstorit sufletele enoriaşilor un preot celebru, bunicul meu - Emil Stanciu, care a oficiat timp de 35 ani, din care 30 în Dâmbroca, trecând întru odihnă veşnică în noiembrie 2000, locul său de odihnă fiind în curtea bisericii satului. Primul preot care a inaugurat parohia a fost bunicul meu şi evenimentul se petrecea în 1966.

Consiliul parohial are 8 membri, din care epitropul este domnul Ion Nedelcu, căruia i s-a încredinţat această misie încă de acum 30 de ani. Ceilalţi membri sunt: Stan Bârsan, Gheorghe Catrinoiu, Gheorghe V. Radu, Gheorghe Ghiţă, Gheorghe Stănilă, Ion Victor, Gheorghe Oprea. 

Clopotniţa a fost zidită în 1971 şi reabilitată în câteva rânduri, prin fonduri puse la dispoziţie de credincioşii din parohie, iar datorită îmbătrânirii populaţiei, fenomen caracteristic pentru întreg mediul rural din România, unul din cimitire nu mai poate primi „chiriaşi” pentru veşnicie, inaugurând îngroparea decedaţilor în cel de al doilea cimitir.                                          

Satul în care păstoresc sufletele enoriaşilor este alcătuit din două categorii de oameni: cei aduşi de la munte, împroprietăriţi cu terenuri din această zonă de câmpie, toţi ataşaţi trup şi suflet bisericii, sprijinind, fără rezerve, acţiunile ce le iniţiez; a doua categorie o constituie localnicii, adică băştinaşii, cum li se spune, care sunt mai reticenţi, inclusiv sub aspectul ecleziastic. Vin să se reculeagă, prin rugă, la slujbele oficiate la biserică, în medie 100 de credincioşi. În săptămâna mare vine aproape întregul sat. Am o mare bucurie că biserica  este adăpostul credinţei pentru un număr apreciabil de copii, aceasta şi ca urmare a faptului că predau religia la şcoală şi conduc cursuri de catehizare, onorate de câteva zeci de elevi. Întrucât vă interesează şi cum evoluează, în mediul rural, tradiţiile şi obiceiurile, precizez că tot ceea ce derivă din ataşamentul pentru cult nu se pierde, este etern, rămâne valoare perenă, iar celelalte sărbători şi tradiţii le mai practică doar bătrânii. Cel mai dezvoltat este, bineînţeles, cultul morţilor. În condiţii de secetă, fenomen grav, care în zona de câmpie ne încearcă din ce în ce mai des, sunt îndătinate rugăciunile de ploaie, când ieşim, cu alai impunător, în câmp, cu prapori, procesiune la care participă 200–250 de oameni, oprindu-ne la una din fântânile de la marginea satului. Trăiesc o mare satisfacţie: munca mea este apreciată. Oamenii, tot mai mulţi, se întorc la religie, iar eu continui ceea ce am găsit la luarea în primire a parohiei. Astfel, ca într-o ştafetă a generaţiilor, contribui, după misia nobilă a bunicului, la cultivarea ataşamentului faţă de biserică.”  (Pr. Dragoş Ştefan Bădescu)

                         
    După desfiinţarea C.A.P.–ului, comunitatea sătească a hotărât, în unanimitate, să vândă grajdurile unităţii, nu unor dornici de îmbogăţire rapidă, ci unora cu respect şi frică faţă de Dumnezeu. Banii obţinuţi astfel au fost dăruiţi, integral, bisericii, realizându-se împrejmuirea ei şi făcându-se şi alte reparaţii. Deşi comunismul a dărâmat biserici, a impus educaţia ateistă, la noi unii şefi ai perioadei, Constantin Stănilă, preşedinte C.A.P. Dâmbroca şi Dumitru Enache, preşedintele Cooperativei de Consum, au contribuit cu fonduri importante pentru reabilitarea bisericii, procurarea unor obiecte de cult şi finalizarea clopotniţei. - Biserica a fost pentru mine Casa Domnului, care m-a primit să slujesc, timp de 30 de ani, ca epitrop. Am dat tot ce am putut, fără a pretinde ceva în schimb. Acum, la 80 ani, sunt cam bolnav şi nu mai pot umbla. Mai merg, în câte o sărbătoare, la biserică. O iau încet pe jos, iar la întoarcere mă aduce câte cineva cu maşina. Sunt consilier, dar mai mult onorific.” (fostul epitrop Ion Nedelcu)    

„Cât  despre biserică (era amplasata în apropierea casei părinteşti), îmi amintesc faptul că preot era un anume Ghenciu care ne preda la un moment dat ore de religie în clasele I–IV şi de câteva ori mi-a administrat nuiele la palma.                                                                               

De asemenea, tata avea în atelier o nicovală care, la atingere, scotea un sunet foarte puternic, ecoul respectiv fiind recepţionat de părinte în altar, şi care îl deranja în timpul slujbei. În această situaţie, părintele venea la tata şi ii spunea: ” - Paulică, te rog frumos, vezi cum faci şi nu mai lucra în timpul cât ţin eu slujba, pentru că ecoul de la nicovală se aude în toata biserica!”. Tata ii răspundea: ” - Părinte, vă rog atrageţi atenţia celor care vin la biserică, ca duminica să nu mai vină cu diferite lucrări de executat la mine”. (Ec.Constantin Glineschi)

„  Locuri aparte în copilăria mea le-au ocupat: biserica şi cimitirul. Mă tot întrebam: de ce, pe fiecare cruce, scrie: „ aici odihneşte robul lui Dumnezeu?” Despre ce fel de odihnă este vorba? Ajungând preot, am desluşit toate aceste nedumeriri. Cimitirul este un fel de „dormitor”, aşa se traduce din limba greacă, iar oamenii stau aşezaţi în morminte, aşteptând Învierea. Fiecare Paşti, este o pregustare a luminii hristice. De aceea se merge în Săptămâna Mare la morminte, se îngrijesc, dar mai ales se plantează flori. Florile ne amintesc întotdeauna de Rai. Să ştiţi că eu în copilărie am fost în Rai. Fiecare zi era o bucurie. Cum vedem soarele răsărind, îmi duceam gândul la Dumnezeu, mulţumindu-i că pot vedea toate minunăţiile „Raiului” de jos. Fiecare zi era ca o zi de sărbătoare. Sărbătoarea îl înalţă pe om de la preocupările cotidiene, la Dumnezeu. Starea de mulţumire şi stare sufletească, pun stăpânire pe om în aşa măsura, încât nimeni şi nimic, nu-l mai tulbură. Duminica fiind zi de sărbătoare, mergeam la biserică. Mă închinam evlavios la fiecare icoană, aprindeam lumânări şi le priveam cum se jertfesc ca să dea lumină. Omul, când se jertfeşte, e plin de lumină. Mama şi tata se jertfesc pentru copiii lor.

Învăţătorii şi profesorii, se jertfesc  pentru elevii lor, iar Hristos - pentru toţi oamenii. Îi priveam pe oamenii din biserică cum se roagă, şi cu ce gesturi se apleacă în faţa Sfântului Altar şi îmi doream să fiu preot ca să mă rog împreună cu ei. Am văzut oameni plângând de bucurie dar şi de tristeţe. Oameni care implorau ajutorul divin şi iarăşi îmi ziceam că este un mare privilegiu să fii preot şi să-i asculţi, să-i ajuţi, dar mai ales să pătrunzi în adâncul sufletelor lor.

Am văzut de asemeni oameni care duceau cu ei o tristeţe împovărătoare, dar care nu abdicau, având mare nădejde la Dumnezeu. Acum pot spune cu certitudine că omul credincios, poate fi doborât dar nu învins.

Venirea  pe lume a fiecărui om nu este întâmplătoare. Totul este „programat” de Dumnezeu. În ce familie să te naşti, ce fraţi şi surori să ai, în ce localitate să vezi lumina zilei. Lumea aceasta este făcută pentru tine. Cum pot uita eu colegii de clasă şi şcoală, învăţătorii şi profesorii, bătrânii satului cu mersul domol şi vocea stinsă dar cu ochii pătrunzători? Satul Dâmbroca este un asemenea loc binecuvântat de Dumnezeu. Fiecare casă din sat are povestea şi istoria ei. Fiecare bătătură a fost călcată de mii de ori de picioarele copiilor care ieşeau să se joace în fiecare zi. Toţi cei în care încă nu a murit copilul de altădată, înţeleg ceea ce spun eu acum. Priviţi un copil cum se joacă şi veţi avea răspunsul pe loc.” (Pr. Costel Ion, parohia Boboc)

„Tatăl meu, , după cum ştie şi Pr. Protopop Costel Alecse, a păstorit mulţi ani la Dâmbroca (1964 – 2000). A venit de la Odăile, prin transfer, căci tata vroia să mă dea în clasa a VIII – a , la Buzău şi m-a dat la Liceul Pedagogic. A venit la parohia din Dâmbroca ajutat de un mare fiu al satului, Părintele Profesor Ioan G. Coman, cred că cea mai mare personalitate din Săgeata. Părintele Coman era prieten cu Preasfinţitul Antim Angelescu, la care a intervenit pentru numire.

S-a dovedit o alegere bună. A avut o relaţie extraordinară cu credincioşii din Dâmbroca. Poate că a avut influenţă şi asupra formării Părintelui Protopop Constantin Alecse, care venea dintr-o familie foarte credincioasă, îndrumându-l către seminar, atunci când absolvenţii de gimnaziu, din ce în ce mai puţini aveau această opţiune. Mi-l aduc aminte pe tatăl dumnealui, nenea Enache şi cu soţia sa Anica. Erau nelipsiţi de la Sfânta Liturghie. Au fost oameni foarte hotărâţi, demni. Nu le-a fost niciodată ruşine să se recunoască, că sunt creştini. Ei au fost aproape nişte misionari. Îmi aduc aminte că, în acele momente grele, soţia lui nenea Enache, tanti Anica, cu floricele în mână, brăzda satul şi mergea la biserică alături de soţul ei. Aveau curajul să participe duminica şi de sărbători, la Liturghie.” (Pr. Florin Stanciu – parohia Săgeata)

„Bătrânii satului au constituit exemple pentru tineret, în păstrarea credinţei, a datinilor strămoşeşti, a regulilor de comportare în viaţă şi societate.

Moş Marin Preda (Gogiu), a fost cel care, ani în şir, a mers din sat în sat, solicitând danii pentru construirea bisericii din Dâmbroca, sfinţită în 1937. Danii însemnate au venit şi din partea filantropului Lucasevici, din Buzău, prezent şi la sfinţirea bisericii.”  (Prof. Constantin Enuş)