CAPITOLUL IV - INSTITUŢIILE
B. ŞCOALA ŞI INSTITUŢIILE ADIACENTE
CAPITOLUL IV - INSTITUŢIILE
B. ŞCOALA ŞI INSTITUŢIILE ADIACENTE
1. SCOALA
e. Marturii despre scoala
„La vârsta şcolarizării, îmi amintesc foarte bine că mergeam la şcoală şi că aveam o învăţătoare care se comporta frumos cu noi şi aveam, în timpul iernii, o sobă din tablă, care deasupra avea nisip. Nisipul se încălzea şi atât noi copiii, cât şi doamna învăţătoare, ne încălzeam la sobă. Doamna şedea pe un scaun, iar noi , jucându-ne, am aruncat nisip fierbinte în părul capului doamnei învăţătoare, care a început să ţipe şi să-şi scuture părul şi ce să vezi că după amiază urma să vină soţul doamnei învăţătoare la clasele de după amiază, dar când urma să plecăm acasă, numai că intră domnul învăţător şi prinsese de veste ce s-a întâmplat. Atunci să vezi şi să nu vezi bătaia dracului, dând ordin la elevii din clasă şi spunând aşa: “
- Ionescule, ia-l pe Iordache în spate!” Acela mă lua în spate şi domnul, dă-i şi trage-i cu o nuia cam grosuţă şi aşa s-a petrecut şi cu ceilalţi copii, până s-a terminat. De atunci ne-am făcut copii cuminţi, dar domnului învăţător îi cam plăcea băutura şi nu prea se ţinea de noi a ne învăţa, cum era necesar şi nu am învăţat când eram la clasa dumnealui. Venea de la crâşmă, de la Codin Ciopec, cu care juca jocuri de noroc ca acelea „Faci de una, una, una, toate fac trei zeci şi una” şi pe chestia asta beau până se îmbătau. Venea apoi la şcoală şi în loc de carte ne povestea păţaniile dumnealui din tinereţe, pe care nu vreau acum să mai prelungesc, ne întreba, apoi, dacă am învăţat şi noi răspundeam, cu toţii „-daaaaa „ – „-Bine, atunci strângeţi cărţile şi plecaţi acasă !”. Noi, care nu prea ne ocupam de carte, ci mai mult de joacă, lăsam mai la o parte cartea. Azi aşa, mâine aşa, până când veni şi ziua de examene la învăţătură. Noi, botă, adică habar nu aveam de cele întrebate şi începe din nou metoda, zicând:
„- Nu mi-aţi învăţat dişuchiaţilor !” şi începând „-Iordache, ia-l pe Ionescu în spate!” şi aşa mai departe, până la ultimul. Noi, atunci, i-am luat frica şi nu ne mai prezentam la ore. Văzând acestea, domnul învăţător a luat-o pe la casele părinţilor, punându-le în vedere să ne trimită la şcoală. Când auzeam pe tata, să plec la şcoală, eu şi cu nepotul meu, mergeam pe Suhat, sub un gard viu, de gărdurariţă şi şedeam acolo, jucându-ne pâna se terminau orele de clasă. Atunci, mergeam şi noi acasă. Şi, uite-aşa cam învăţau copiii pe vremea aceea, dar, bineînţeles că nu toţi făceau la fel, mai erau zile când se învăţa, dar nu cu acelaş învăţător, au venit alţii care ne mai educau, în condiţii mai bune.
În anul 1928, când împlineam 14 ani, cu cele cinci clase primare, m-am înscris la Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti “Neagoe Ionescu” din Buzău, unde am învăţat foarte bine, iar în anul 1930 am primit post de cântăreţ, alături de preotul Coman Ştefan, la Parohia din comuna Tisău (Mânăstirea Bradului), unde am slujit timp de 6 ani. Ce să spun, o viaţă grea şi foarte grea din lipsă de alimentaţie, salarii mici, greu de trăit.” (Neculai Iordache)
„După terminarea primelor două clase de şcoală la Colegiul
Militar, au urmat două clase de şcoală primară în sat. Mama mi-a zis că va trebui să mă dea la Şcoala Primară din sat şi eu am sărit, revoltat, că eu nu mă fac primar.
La şcoala din sat se învăţa în mod cam primitiv. Învăţătorul nostru, Nicolae Suditu, locuia chiar în incinta şcolii, având şi funcţia de director. Locuia în anexa din spatele şcolii.
Şcoala se află şi în aceste vremuri pe uliţa de mijloc a satului, peste drum de biserică. Pe atunci avea o grădină mare, din care pe o mică parte era terenul de sport, un fel de maidan, prevăzut cu două porţi de fotbal, improvizate şi pe care mai toată ziua se bătea o minge din cârpă. Erau nimerite mai uşor ţurloaiele, decât mingea. O mare parte a grădinii era la dispoziţia directorului şi era cultivată de obicei cu porumb. Domnul Suditu îşi lucra pământul cu ajutorul părinţilor copiilor din clasa noastră. Avea domnul şi o vacă pe care o păşteau unii dintre copiii clasei, care tânjeau în felul ăsta după note mai bune şi chiar premii...
Nu ştiu cum era conceput orarul, dar programul punea accent pe Cetire si Aritmetică. La Cetire, mai întâi, lecţia o citea domnul Suditu, apoi îi punea pe cei mai buni să repete câteva fraze şi în continuare ceilalţi elevi. unii mai bine, alţii mai puţin bine, citeau până când considera domnul că e de ajuns.
Uneori eram lăsaţi singuri în clasă, domnul mergând la unele treburi prin spatele şcolii, la locuinţa sa, alteori o lăsa cu noi pe doamna Aurica, soţia lui, care avea doar 7 clase, şi care fusese colegă de clasă cu mămica. Nu prea avea mămica, cuvinte de laudă la adresa doamnei Aurica în ce priveşte sârguinţa la învăţătură pe vremea când era elevă. Dacă mă gândesc bine aş asemui-o pe coana Aurica, cu Lenuţa lui Nicu din Scorniceşti. Ore în şir durau repetiţiile noastre cu cititul. Aritmetica se făcea mai puţin şi numai cu domnul Suditu, atât la predare cât şi la exerciţii şi la probleme.
Domnul Suditu era un personaj pitoresc, plăcut în unele privinţe şi dizgraţios în altele. Îl percepeam ca pe un om harnic, sufletist, dar avea meteahna băuturii şi scandalurilor. Se ducea la crâşmă, la şuşa (şosea) cu domnul Ion Nicolau (poreclit Ştoleap şi Fiare Vechi), se îmbătau şi apoi să vezi ceartă şi bătăi, de vuia satul şi se lăsa cu sânge şi vânătăi, de ne era ruşine cu domnul nostru. Domnul Nicolau era tot învăţător şi era respectat în sat, ca priceput şi bun gospodar, dar era prea amic cu băutura şi cu aventurile amoroase. Avea domnul Nicolau doi copii: un băiat şi o fată. Fata s-a împuşcat, din nu ştiu care motive, la vârsta adolescenţei, iar băiatul (Ţuţundei) era un descreierat (deşi era doar adolescent, înjura urât de tot, chiar şi pe tatăl său). Revenind la domnul Suditu, deşi îl respectam, eram scârbiţi de felul în care umbla : cu îmbrăcămintea şifonată şi chiar ruptă, urduros şi de multe ori cam beat.
Îmi plăcea şcoala în care învăţam, îmi plăcea clasa noastră, îmi erau dragi colegii. Şcoala era, ca mai toate şcolile la acea vreme, în apropierea bisericii, ceea ce dădea locului mai multă prestanţă. Avea în faţa ei o plăcută umbră, pe care o făceau câţiva aguzi mari. În timpul vacanţelor ne cocoţam în ei şi ne bucuram burţile cu agudele, care erau mari, negre şi dulci-aromate.
Gardul era din scânduri, văruit de câte ori era nevoie şi în faţa porţii era o podişcă, văruită şi ea în alb. Clasa noastră avea ferestre mari, dar era cam întunecoasă, poate, din cauza duşumelei întreţinută cu motorină. Avea trei rânduri de bănci, cu faţa spre uşă şi eu stăteam în prima bancă de la fereastră.
În faţa băncilor, lângă perete, cam la un metru era plasat un godin pătrat, cu nisip deasupra şi care avea burlanul scos prin tavan. Holul de la intrare era pătrat şi destul de spaţios. Din el se putea intra, pe lateral, în cele două clase ale şcolii, iar în fundul lui era uşa care dădea în cancelarie şi spre locuinţa directorului. Domnul director Suditu locuia în clădirea şcolii, întrucât nu avea casă în sat, fiind din satul Stănceşti – vecin cu satul nostru.
Îmi amintesc aproape de toţi colegii, dar atenţia mai deosebită şi amintirile mai clare le am cu unii dintre ei: sora mea Olica, Bratosin Jenica, Enache Ion ( fostul coleg la Şcoala Militară ), Dedu Vasile, Dedu Stanca, Tudorel al lui Geambaşu, Costică al lui Baroian, Stancu Dragu, Ion Zaharia al lui Coadă (poreclit Guran), Florica lui Zangopu, Mirică Floarea (Floricel), Voinea Floarea a Ioanei lui Coadă (poreclită Baltag şi Florica Mică), Florica lui Stan al lui Ion Stan, Sofica lui Radu Panduru şi alţii. Sora mea, Olica, a devenit colegă cu mine după ce a întrerupt şcoala timp de trei ani, din cauză că mămica a fost bolnavă şi ea era singurul sprijin, căci eu şi Oani ( fratele cel mare) ne aflam pe la colegii militare.
Fruntea clasei, la învăţătură, alături de mine erau: Dedu Vasile, Olica, Jenica, Floricel şi Florica Mică, Enache Ion. Înainte de venirea mea în clasa a III-a, pe locul I se afla Dedu Vasile, un băiat cu malformaţie congenitală. Avea capul foarte alungit, faţa cam turtită şi ochii bulbucaţi (arătând ca feciorul lui Gopo, chiar mai deformat), de te speriai de el când îl vedeai, dar noi ne-am obişnuit şi ne era chiar simpatic... Eram uimit de teribilismul lui şi invidios, că eu eram prea timid pentru a îndrăzni să fac măcar o glumă cu o fată, cu toate că inima începuse să-mi dea ghes.
Îmi era extrem de ruşine să vorbesc cu fetele. Olica şi câteva colege făceau glume pe seama timidităţii mele şi-mi spuneau că, gagica mea e Florica Mică şi eu mă roşeam – foc.
Ce ştiam eu ce-i cioca-boca, dar aveam, parcă, un respect şi mai mare faţă de ea, o admiram pentru curăţenia ei şi pentru silinţa la învăţătură.
Am dovedit şi o responsabilitate faţă de ea, atunci când i-a luat foc casa. Deşi aveam doar 10 anişori, m-am urcat pe casă şi am aruncat multe găleţi de apă pentru stingerea focului, să nu se extindă de la grajd la casă.
S-a făcut un rând de oameni care transmiteau găleţile cu apă şi eu eram în vârful casei şi aruncam cu apa pe foc. Când focul a cedat, am cedat şi eu printr-o alunecare de pe casă, dar norocul meu a fost că acoperişul se termina aproape de pământ şi m-am ales doar cu o tăietură la braţul drept şi am rămas cu o cicatrice. Domnul Suditu ne dădea mult de lucru acasă.
Aveam de copiat, pe caiete dictando, textele lecţiilor, trebuia să repetăm de mai multe ori citirea lecţiilor şi mai aveam multe exerciţii şi probleme. Mă descurcam mai bine cu exerciţiile şi problemele, dar cu caligrafia nu stăteam chiar aşa de bine şi eram nevoit să rup, de fiecare dată, câteva foi până mă simţeam mulţumit că a ieşit cât de cât bine. Se întâmpla să mai greşesc câte o literă sau să picure cerneala din peniţă şi eram tare necăjit că trebuia să o iau de la capăt. Se scria cu tocuri, care aveau peniţe simple şi care trebuiau înmuiate des în cerneală, pentru că nu se puteau scrie decât câteva cuvinte cu o înmuiere, iar filele caietelor erau păcătoase, că sugeau tare. De multe ori eram grăbit de mămica, să mă duc cu vaca la păscut şi atunci parcă-mi ieşea mai bine, din prima.
. Era secetă mare pe vremea aceea şi nici nu prea aveam de îmbrăcat. Totdeauna îmi reveneau îmbrăcări şi încălţări care rămâneau mici de la Olica. Ţin minte o iarnă grea, când aveam pantofi de damă şi o traistă, drept ghiozdan. Eu şi Olica ne sculam cam pe la orele 3,00 din noapte, coceam grăunţe, să avem ce mânca la şcoală, treceam pe la poarta Jenicăi, care stătea pe uliţa de mijloc, în apropierea şcolii, o strigam şi împreună mergeam de făceam focul, încât atunci când vin colegii să fie căldură. Era o mândrie pentru noi să fim primii la şcoală şi să dovedim domnului că suntem harnici...
. Pe tot timpul cât am fost elev, la şcoala primară din sat, mi-a curs nasul, fie iarnă, fie vară, din care cauză un coleg mai hâtru şi mai mare cu doi ani, Zaharia Ioan, zis Guran, m-a poreclit „Mucea Saclana”. Hai că mucea eram, dar de unde Saclana? Cred că a fost o invenţie de-a lui Guran. Eu îl respectam pe Guran, căci era mai mare şi-l admiram pentru figura lui impozantă, pentru şarmul lui şi pentru scrisul frumos. Stancu, un coleg care rămăsese repetent de trei ori, îl ruga adeseori pe Guran să-i scrie lecţia, până într-o zi când domnul Suditu i-a cerut să spună cine i-a scris lecţia , iar el a susţinut că şi-a scris-o singur. Atunci domnul a început să citească din caiet:
“Tutili mutili, Stancu prostu; Tutili mutili, Stancu prostu…” şi aşa a ţinut-o până a terminat de citit toată fila. Noi am râs de ne-am spetit, iar Stancu era galben ca ceara şi a trebuit să recunoască, că-i scrisese Guran. Şi domnul l-a pedepsit pe Stancu, lăsându-l încă o dată repetent...
La sfârşitul clasei a treia am fost uns premiantul clasei şi la serbarea de încheiere a anului şcolar am recitat aceeaşi poezie pe care o recitasem, cu succes, pe când eram copil de trupă „ Eu sunt un soldat voinic! „ La serbare au spus poezii mai mulţi copii, de la toate clasele. Gestica mea a plăcut şi a fost aplaudată. Au încercat şi alţi colegi să gesticuleze, dar nu au adaptat gestica la conţinutul poeziei şi a ieşit cu amuzament la adresa interpreţilor. În timp ce rosteau versurile, indiferent ce spuneau, descriau prin aer câte un cerc, când cu mâna stângă, când cu cea dreaptă. Eram mic de statură, chiar cel mai mic din clasă, dar mă ţineam băţos.
Când mă luam la trântă cu unii copii, foloseam metode care să compenseze diferenţa de înălţime şi greutate. Spre exemplu, cu Tudorel al lui Geambaşu şi cu Gheorghe al ţaţei Veta lui Ion Lalu, mă ţineam scai de ei şi le puneam bărbia în piept, îi apăsam şi ei cedau, căzând pe spate. S-au mirat colegii care erau de faţă, văzând cum huiduma de Tudorel era răpus de aşchiuţa de mine. Gheorghe al ţaţei Veta lui Ion Lalu, era şi el huidumă faţă de mine şi prin acelaşi procedeu dădeam cu el de pământ şi el vroia să repetăm trânta, dar să spun drept mă cam temeam de el şi cu greu acceptam. Gheorghe era vecinul şi prietenul meu de joacă. Cu el şi alţi copii mergeam adesea la scăldat şi uitam de foame, uitam de noi, prinşi de plăcerea scăldatului,împachetărilor cu nisip şi alergatul de la o gârlişoară la alta.
Când ajungeam seara acasă, tot nu ne era foame şi mai trăgeam câte o cană cu apă. De fapt stăteam cam rău cu bucatele pe vremea aceea. Nici nu aveam după ce bea apă şi probabil din cauza aia ne hrăneam mai mult cu apă. Ceva care mi-a rămas plăcut întipărit în minte, a fost participarea la cântarea Prohodului. Tăticu, după ce s-a întors din prizonierat, a revenit ca dascăl la Biserica din sat şi eu eram foarte mândru de vocea lui, căci îi domina pe ceilalţi trei dascăli (Mitu lui Pleaşcă, Traian al lui Urse si Chiriţă Onea) şi chiar pe popa Ghencea. Am fost organizaţi pe grupe de câte patru şi în balconul bisericii cântam cât puteam de tare si bine, cum ne venea rândul. Era un fel de contopire a pioşeniei cu ambiţia şi plăcerea de a cânta...
La terminarea clasei a IV-a, copiii care erau creditaţi cu capacitatea de a învăţa mai departe au mers la gimnaziu, la şcoala din Comuna Scurteşti, şcoală aflată la circa 5 Km de satul nostru. Au venit şi unii copii care nu învăţau bine, dar părinţii lor au avut ambiţii să-i vadă şcoliţi.” (Mircea Iordache)
O POVESTE, FOARTE EDUCATIVĂ, PENTRU PROFESORI
SCRISORI DE LA TEDDY
În timp ce se afla în faţa copiilor din clasa a 5-a, Doamna Thompson, în prima zi de şcoală, le-a spus un neadevăr. Ca majoritatea profesorilor, le-a spus elevilor săi că îi iubeşte pe toţi la fel de mult.
Totuşi, acest lucru nu era posibil, deoarece în primul rând, cufundat în banca sa, era băieţelul numit Teddy Stallard.
Doamna Thompson îl urmărise pe Teddy în anul precedent şi observase că acesta nu se juca cu ceilalţi copii, hainele sale erau neîngrijite şi era murdar mai tot timpul.
Şi Teddy putea fi nesuferit. Se ajunsese până acolo încât Doamnei Thompson îi făcea plăcere să scrie pe lucrările acestuia, cu un creion gros şi roşu, un X mare şi îngroşat şi să îi dea nota 4.
La şcoala la care preda doamna Thompson, trebuia să revizuiască toate caracterizările elevilor, iar pe Teddy îl lăsase intenţionat la urmă. Totuşi, când a deschis dosarul acestuia, a rămas surprinsă să vadă că profesoara din primul an scrisese "Teddy e un copil isteţ, îşi face temele cu grijă, este manierat şi este o plăcere să fii in preajma lui".
Profesoara din clasa a 2-a scrisese "Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii săi, dar este tulburat de faptul că mama sa suferă de o boală incurabila, iar viaţa de acasă trebuie să fie foarte grea"
Profesoara din clasa a 3-a scrisese "Moartea mamei sale îl afectase foarte mult. Se străduieşte foarte mult, dar pe tatăl său nu îl prea interesează, iar climatul de acasă îl va afecta în curând, dacă nu se va schimba ceva"
Profesoara dintr-a 4-a a scris "Teddy este retras şi nu mai este interesat de şcoală. Nu are mulţi prieteni şi uneori adoarme în timpul orei"
De-acum, doamna Thompson înţelesese problema şi i-a fost ruşine de ce făcuse. S-a simţit şi mai prost când elevii ei i-au adus cadouri de Crăciun, legate cu panglici frumoase şi împachetate in hârtie strălucitoare. Mai puţin Teddy.
Cadoul acestuia era împachetat cu hârtie obişnuită de culoare maro. Doamnei Thompson i-a fost greu să îl deschidă în faţa celorlalţi. Unii dintre elevi au început să râdă când a descoperit o brăţara căreia îi lipseau unele pietre şi o sticluţă de parfum pe trei sferturi goală .. Ea i-a certat când a observat că brăţara era drăguţă şi parfumul mirosea frumos. Teddy Stallard a rămas după ore în acea zi doar pentru a-i spune "Doamna Thompson, astăzi miroşi exact ca şi mama".
După ce copiii au plecat, a plâns timp de aproape o oră. În acea zi, a încetat să mai predea citirea, scrierea şi aritmetica şi a început să îi înveţe pe elevi.
Doamna Thompson i-a acordat o atenţie deosebită lui Teddy. Pe măsură ce lucra cu el, mintea sa a început să îşi revină. Cu cât îl încuraja mai des, cu atât acesta reacţiona mai bine. Până la sfârşitul anului, Teddy ajunsese cel mai isteţ elev din clasă, şi, în ciuda promisiunii că îi va iubi pe toţi la fel, Teddy a devenit alintatul său.
Un an mai târziu, a găsit o scrisoare de la Teddy în care îi spunea că e cea mai bună profesoară pe care o avusese vreodată.
Au mai trecut încă sase ani până a mai primit un semn de la Teddy. Apoi el i-a scris că terminase liceul al treilea în clasă, şi că ea rămăsese cea mai bună profesoară pe care o avuse.
Patru ani mai târziu, a mai primit o scrisoare care spunea că va termina în curând şi facultatea cu cele mai bune rezultate. Încă o dată o asigură pe doamna Thompson că fusese cea mai bună profesoară.
Apoi au mai trecut încă patru ani şi a mai venit o scrisoare, cu acelaşi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat: Dr. Theodore Stallard.
Apoi o nouă scrisoare în care o anunţa că se va căsători.
Îi spunea ca tatăl său a murit cu câţiva ani în urmă şi o întreba dacă ar vrea să participe la nuntă şi să stea în locul în care sta de obicei mama mirelui. Bineînţeles că a acceptat. Şi a purtat brăţara căreia îi lipseau unele pietre şi a folosit acelaşi parfum pe care îl primise demult de la Teddy.
S-au îmbrăţişat, iar Teddy i-a şoptit la ureche "Mulţumesc pentru că ai crezut în mine. Mulţumesc pentru că m-ai făcut să mă simt important şi mi-ai arătat că pot însemna ceva."
Doamna Thompson i-a şoptit cu lacrimi in ochi "Teddy, ai înţeles greşit. Tu eşti cel care m-a învăţat că pot schimba ceva. Nu am ştiut cum să predau elevilor până te-am întâlnit pe tine."
MORALA:
Nu poţi niciodată să ştii cum poţi influenţa viaţa altora prin ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci. Ţine seama de acest lucru în aventura ta prin viaţă şi încearcă să schimbi ceva în viaţa celorlalţi (şi ar fi ideal dacă ar fi în bine).
Şi nu uita!:
Nimeni nu are dreptul să privească o altă persoană de sus, decât în momentul în care se apleacă şi îi întinde o mână pentru a-l ajuta să se ridice!
De la matematicianul Grigore Moisil:
* Un prieten îi spune într-o zi :- Matematica asta pe care o predici tu, m-am săturat de ea până-n gât.
Moisil: - Dar matematica se face de la gât în sus!
* Cineva l-a întrebat: "Credeţi că e potrivit ca un profesor să facă glume la cursuri?". Profesorul Moisil a răspuns: "Ştiinţa nu e tristă, decât pentru unii."
* Se ştie că un profesor bun e cel care te face ca lucrurile mai grele să ţi se pară uşoare. Eu cred că omul trebuie să caute să găsească plăcerea în însăşi munca lui. Consider că munca e o pedeapsă, numai dacă omul nu se află la locul potrivit, dacă face altceva decât îi place
Din „ODĂ SATULUI MEU”
Satul meu drag, şcoala a fost
Platformă de credinţă,
Cultura ei a dat un rost
Pentru a ta fiinţă.
Trecut-au pe la şcoala ta,
Care-a crescut cu vremea,
Mulţi dascăli demni a te-nălţa,
Ce şi-au sfinţit menirea.
Şi bun şi rău, dar a fost bun
Un dascăl ca Suditu,
Modest şi harnic, un român,
Cam prieten cu sughiţu¢.
Şi aşa zisul Fiare Vechi,
Sau Ioan Nicolau
A instruit ochi şi urechi,
De bine să zic, vreau.
Iară familia Preda,
Frontal, s-a dedicat,
Prin felul de-a preda,
Model pentru-al ei sat.
Familia Enuş a fost
În slujba ta, o şcoală,
Şcoală, cu înaltu-i rost,
În arta integrală.
Şi astăzi slujbaşii şcolii
Cu toată penuria,
Îi îndrumă pe-ai tăi fii,
Ce-i viaţa şi-omenia.
Şi au erupt din trupul tău
Valori, mândria ţării,
Dar sufletul le-a fost mereu
În inima Dâmbrocei.
Ioan Coman, mare prelat,
A dat credinţei univers,
Cu chipul lui savant,
Cinstindu-te imens.
Şi fiu-ţi Constantin Alecse
Înalt şi Prea Cucernic,
În lume te cinsteşte
Cu crezul său puternic.
Radu Voinescu, scriitor,
Ştie să te slăvească,
Făcându-te nemuritor
Cu lira lui măiastră.
Atena Bratosin Stoian,
Cu glasul dulce-al ei
Te înalţă-n slavă, meloman,
Prin „Hora la Bordei”.
Mă iartă satule, părinte,
Că multor altor nume
Nu le găsesc aici cuvinte,
Cât merită-a le spune!
Copiii tăi ştiu cel mai bine
Ce-nseamnă agricultura
Şi-n meşteşuguri intestine
Îşi poartă anvergura.
În port şi grai toţi se mândresc
Cu stima strămoşească,
Tradiţiile se-nfrăţesc
Cu hora românească. (Mior)
|