CAPITOLUL IV - INSTITUŢIILE

 B. ŞCOALA ŞI INSTITUŢIILE ADIACENTE

CAPITOLUL IV - INSTITUŢIILE

 B. ŞCOALA ŞI INSTITUŢIILE ADIACENTE

1. ŞCOALA

c. Personalitatile scolii

- 1956 – 1960  - Învăţător şi director al şcolii Dâmbroca
- 1960 – 1972 - Profesor şi director la Şcoala Generală Dâmbroca
- 1969 – 1972 - Director coordonator, al şcolilor din comuna Săgeata

- 1964 – 1970 - Facultatea de Istorie – Filozofie, din cadrul Universităţii Babeş – Bolyai, din Cluj.
- !972 – 1994 - Profesor de Ştiinţe Socio–Politice la Liceul Industrial Buzău (Biografie detaliata)

Interviul luat de Mircea Iordache

M.I.-  Stimate domnule profesor, v-am cunoscut de pe vremea când funcţionaţi ca director de şcoală în satul Dâmbroca şi mi-a rămas în minte o aură de seriozitate şi devotament pentru bunul mers al învăţământului dâmbrocean. În acea perioadă, şcoala din Dâmbroca se bucura de cele mai bune aprecieri, în sat şi la nivel de judeţ. Baza materială a şcolii a cunoscut cea mai bună dezvoltare. De unde v-aţi hrănit cu acele calităţi, rar întâlnite: profesionalism, pasiune, competenţă, seriozitate, dăruire?

C.E. – Sursele succeselor sunt mai multe:

- părinţii mei, agricultori, m-au învăţat ce-i munca şi curăţenia sufletească, specifice ţăranilor români în acele vremuri;

- am avut învăţători şi profesori, care au constituit modele demne de urmat;         

- Şcoala Pedagogică din Buzău, care m-a format, a fost o instituţie performantă în formarea psiho–pedagogică a cadrelor didactice;

- ca şef de promoţie la Şcoala Pedagogică, am avut mereu acea pornire de a-mi îndeplini responsabil atribuţiile didactice şi de conducător de unitate şcolară;

- chiar dacă sunt multe de reproşat sistemului comunist, trebuie apreciat că se acorda un interes major sistemului de învăţământ, pentru asigurarea condiţiilor şi stabilirea unei finalităţi clare a formării tineretului. nu pot uita colectivul de cadre didactice cu care am lucrat, care avea respect şi încredere;

M.I. – Cred că a contat mult şi faptul că soţia dumneavoastră, Maria Enuş, învăţătoare a satului, v-a fost mereu aproape, a fost un caracter model  pentru colegi şi v-a sprijinit în îndeplinirea multor responsabilităţi, mai ales pe linie culturală.

C.E. – Da, desigur. Totdeauna ne-am sfătuit pentru bunul mers al activităţilor. Îi mulţumesc şi astăzi că a fost un factor activ în viaţa şcolii şi am avut pe cineva apropiat cu care să discut pentru asigurarea unui climat favorabil performanţelor şcolare şi cultural – artistice. mare ataşament pentru instrucţia elevilor, cât şi pe părinţii elevilor, care ne-au privit cu încredere şi respect.

Dintre copiii pe care i-am remarcat în şcoală, menţionez:

- Dedu Dumitru – copil foarte bun,
- Iordache Nicuşor, care era plăcut, harnic şi foarte bun la învăţătură,
- Constantin Alecse, un copil tăcut, liniştit. Nu se afirma, trebuia să insişti. Era preocupat de ceva în interior.

Când aveam concursuri sau la serbări de sfârşit de an, părinţii ziceau: „Doamna noastră! Toţi s-au prezentat bine, dar ca doamna noastră, nici-unul!”

Născut: 22 ian. 1942 (decedat: 8  octombrie 1996), localitatea Găvăneşti, com. Săgeata, Buzău, din părinţii: Paraschiva şi Dragu Enuş.   Căsătorit cu: Elena, prof. Limba Română. Copii:   - Claudia, educatoare la Gherăeşti, Bz. - Violeta, prof. Română – Franceză, Sibiu. - Mircea, maistru mecanic, Buzău - Eugen, funcţionar bancar, plecat în Italia.   Studii şi funcţii: 1949 – 1956 – Şcoala Generală Găvăneşti, 1956 – 1960 – Liceul „B.P. Haşdeu” Buzău,

1960 – 1968 – Profesor suplinitor, Limba Română, Şcoala Generală Dâmbroca

1961 – 1963 – Stagiul militar
1963 – 1967 – Facultatea de Filologie, Iaşi, FF, nefinalizată
1968 – 1972-  Prof. suplinitor Limba Română, Şcoala Generală Găvăneşti
1972 – 1992 – funcţii administrative în Buzău şi Târgu Jiu

Interviul lui Mircea Iordache, cu Elena Enuş

M.I. – Doamnă Elena, am avut ocazia să-l cunosc pe domnul Radu, un bărbat foarte frumos şi cu mult suflet pentru învăţământ. Fratele meu, Nicuşor Iordache, l-a avut profesor şi era fascinat de orele ţinute de domnul Radu Enuş, atît la Limba Română, cât şi la Educaţie Fizică. Poate că am contribuit şi eu la pasiunea pentru sport al fratelui meu şi implicit la alegerea ca profesie a acelea de profesor de sport, dar cred că şi mai mult au contribuit profesorul lui de suflet, Radu Enuş. Ştia să-i apropie pe elevi şi ştia să le imprime disciplină. Am avut plăcuta surpriză, ca fostul dumnealui elev, Constantin Alecse, aflat în America, ca Protopop de California, să-mi propună introducerea unui CV al domnului Radu Enuş, în Monografia satului Dâmbroca, drept recunoştinţă că a fost profesorul care era cel mai apropiat de elevi şi că a fost un idol al lor. Vă rog să prezentaţi câteva aspecte din viaţa soţului dumneavoastră, Radu Enuş!

E.E. – Păcat că trebuie să vorbesc despre amintiri, căci bunul meu soţ, Radu, a plecat de mult de-acasă, întrând în eternitate. Din când în când, câte un eveniment sau un fost elev, îmi stârneşte amintirile şi durerea absenţei lui.

A fost un om pasionat de munca lui, pasionat de educaţie şi de sport. A avut prestanţă şi ţinută dreaptă în faţa colegilor, elevilor şi părinţilor acestora.

M.I..- Mulţumesc doamna Elena Enuş! Articolul de de ziar pe care mi l-aţi dat, cuprinde foarte bine, personalitatea şi aprecierile celor care l-au cunoscut.

Născută: 1914, decedată: 1999   Pregătire: Lic. Industrial de meserii   1952 – 1953. – cursuri de învăţători   Activitate: Profesoară de Lucru Manual la Şcoala Generală  Scurteşti şi la Şcoala Generală Dâmbroca   1951–1971:învăţătoare, Şc. Gen. Dâmbroca.   Tatiana Preda, a fost foarte ataşată familiei. A fost model de cumpătare, hărnicie, devotament. A lucrat peste 20 de ani ca învăţătoare în satul Dâmbroca şi a pus mult suflet în educarea copiilor.

Constantin Preda s-a născut în 1908, la Orhei – Soroca, în Basarabia.   A funcţionat ca plutonier de jandarmi. În 1940 s-a refugiat în România şi a obţinut serviciu la Plavia ( Cricov), judeţul Prahova.    - 1946 – învăţător la Scurteşti   - 1947 – 1951, - învăţător la Şcoala Elementară Dâmbroca   - 1951 – 1964, - contabil la Consiliul Popular Săgeata,   - 1964 – 1970, - contabil CAP „Libertatea”- Dâmbroca

„- Despre tata, Constantin Preda, am amintiri foarte frumoase. Îmi povestea foarte frumos despre armată şi război. Stătea în Prahova şi în 1944, când bombardau aliaţii Ploieştiul şi suna alarma, se arunca la pământ peste straturile de ceapă. Era tare judecat. Avea memorie foarte bună şi sesiza totdeauna ridicolul situaţiei. Fiind înalt şi subţire a fost în garda mareşalului .. Tata spunea că Mareşalul, pe miniştri îi primea pe uşa din faţă, iar pe Horia Sima, prin uşa din spate. Despre ruşi, după cum povestea tata se poate trage concluzia pe care o are şi Paul Goma în „Din Calidor” şi anume, că „Rusul, te îmbrăţişează şi pe la spate te înjunghie”. (Elisabeta Popp, fiica)

De fapt eu şi cu Vasile eram mai tot timpul împreună. Mergeam împreună la Buzău, pentru câte un film şi pentru multe sucuri şi îngheţate. Erau ieftine şi eu suportam totul, cu plăcere. Pe drumul de întoarcere cântam melodiile acelor timpuri: Giani Morandi, Robertino Loreti, Connie Francis, Margareta Pâslaru, Dan Spătaru şi alţii. Ne povesteam multe şi râdeam din te miri ce. După amiezile le petreceam jucând şeptic, sau şah şi apoi luam aparatul cu tranzistori şi îl conduceam acasă, dar când ajungeam la casa unde locuia, se oferea să mă însoţească şi el, spre casa părinţilor mei şi schema se repeta, până când el renunţa.

Într-o seară, când să mă întorc acasă, am fost atacat de un câine al ţiganilor, pe furiş. Cum aveam într-o mână un băţ şi în cealaltă aparatul de radio, am avut un reflex uimitor, încât am făcut o rotaţie de 360º, jumătate prin aer şi jumătate pe jos, încât şi câinele s-a speriat şi a fugit. În acea mişcare am făcut o entorsă la glezna stângă. A doua zi, cum obişnuiam, ne-am întâlnit şi cu Păpuşa şi hai la vie. La vie, începuse să se coacă strugurii şi noi ne făceam că o păzim. Vie avea şi Păpuşa şi se afla la mică distanţă de via noastră. Dar ce, parcă aveam noi grija viei? Noi jucam cărţi, ascultam muzică şi ne mai bâţâiam a dans. Colegii de clasă ai fratelui meu, la gimnaziu, râdeau de fratele Nicuşor şi imitau cum băteam eu din palme şi dansam. Să-l necăjească pe fratele meu, ziceau: „ha, ha, ... nenica!” În ziua de după ce am avut entorsă şi având în vedere că şi genunchii îmi cam erau în pioneze am mers toţi trei cu bicicletele la vie. Băieţoasa de Păpuşa, nici una, nici două, s-a urcat în salcâmul de la puţul lui nenea Costică Tăbăcaru. Eu, să arăt că nu-s mai slab, îi spun lui Vasile să-mi susţină piciorul la care aveam entorsa. Vasile m-a ţinut atât de bine, că m-a scăpat şi am regidivat cu o entorsă foarte dureroasă la genunchiul drept. Aveam deci ambele picioare în mare neputinţă şi durere. Cu greu am mers atunci acasă, căci de abia reuşeam să pedalez şi vreo săptămână am tot ţinut apă cu plumb, căci se umflase tare. În starea asta veneau amicii pe la mine şi mai beam câte o vişinată făcută de mămica, dar parcă mai bună era vişinata cu care ne servea Păpuşa.

Prin 1965, am aflat că lui Vasile nu-i prea mergeau examenele şi că s-a hotărât să amâne. Am fost foarte trist la vestea aceea şi simţeam că pierd legătura cu Vasile, căci începea o nouă viaţă. Păpuşa şi ea şi-a legat viaţa de iubirea vieţii ei, Marcel şi aşa s-a făcut că cele trei biciclete aveau drumuri foarte diferite. Eram conştient că aşa  a fost sortit să fie. S-a întrerupt cântecul „ trei biciclete, hai, hui / a mea, a ta, a lui......”, dar viaţa a mers înainte şi a rămas doar nostalgia , că ne-au părăsit acei ani tineri şi frumoşi.

Aveam îndoieli că Vasile şi-ar mai continua studiile şi eram foarte dezamăgit, dar m-am înşelat şi mă bucur de asta.

Abia după 50 de ani i-am regăsit pe camarazii despre care am vorbit mai sus şi aproape că nu ne mai recunoaştem: în locul lui Vasile, parcă am văzut un Burducea în vârstă, Păpuşa a devenit un fel de domnul Dică, iar eu, cred că-s un fel de mama Sanda. Trăirile de altă dată au rămas proaspete în minte şi de aia cred că mi-a venit ideea să facem o monografie a satului. Voi încerca să aduc înapoi anii tineri ai multor consăteni şi să-i prezint ca pe mostre de viaţă curată, plină de tradiţii şi obiceiuri. Mulţumesc lui Dumnezeu că reuşim să ne regăsim pe noi înşine şi mai mulţumesc Înalt Prea Cucernicului Constantin Alecse, că s-a ataşat proiectului de monografie, căci fără lumina binecuvântării şi iubire, nimic nu e posibil.