www.dambroca.com/cap-8-eroii-ce-s-au-opus-colectivizarii.htm |
---|
CAPITOLUL VIII – OAMENII SATULUI
E. EROII SATULUI DÂMBROCAEroi care s-au opus colectvizării, în 196201. Enache Alexe
|
A FOST CÂNDVA A fost cândva la noi în sat Când anticristu-şi făcea loc Şi a răzbit, mergând mereu În sat, puţini ca el au fost Familia a fost să-i fie Il vom păstra în amintire |
Născut: 1930 (decedat 1989), in satul Dâmbroca, comuna Scurteşti. Frate cu Enache Alexe. Studii şi ocupaţii |
„La colectivizare eram şi gravidă cu ultima fetiţă. După ce s-a tereminat focul, au venit şi pompierii, dar tot ce am avut în curte a ars, până la colţul casei. Era şiră cu paie, erau ciocani. A venit, de pe a treia uliţă, un şomoiog de paie cu jar. Şi acum mi se zburleşte părul pe mine. A ars tot. N-a mai rămas nimic, nimic. Am vândut vaca, să luăm ceva pe ea, că nu mai aveam ce să-i dăm de mâncare. El nu era acasă, lucra la şantier. Aveam copii mulţi şi trebuia să se ducă. Venea cu sacul de pâine neagră, de aia de 6 lei/bucată. Tăbărau toţi pe el, de luau câte o păine. Aşa i-am ţinut. El lucra la Braşov. Ne-a păzit o săptămână miliţia: pe mine, că eram gravidă, copiii – toţi cu mine şi stăteau miliţienii la geam. Îmi spuneau: „ Ce ai nevoie, să strigi, să nu ieşi afară, îţi dăm noi, nimai să spui ce-ţi trebuie!” |
L-au prins pe el, l-au dus la Săgeata, că n-a vrut să facă, ca ei, că au vrut să-i treiere grâul şi el n-a fost de acord şi-atunci au venit miliţia, armata, au înconjurat casa, ne-au înconjurat pe noi, pe cei care nu am lucrat la colectiv şi au vrut să ne treiere ei grâul, dar noi tot nu am fost de acord. Văzând ei că n-au încotro şi că avem copii mulţi, au zis: „Domnule, facem într-un fel cu el, n-avem ce le face, îi chinuim, le rămân copiii pe drumuri!”
Când ne-au luat boii, pe el l-au ţinut ăştia care militau pentru colectivizare şi ne-au luat boii, i-au dus la grajdul CAP-ului, i-au încuiat şi ziceau: „ Să mai vii mă, îţi dăm noi boii!”, ceea ce însemna că-i vor da la „Sfântul aşteaptă”
L-au luat pe el, cu duba şi l-a dus la Săgeata şi l-au ţinut, trei zile şi trei nopţi, nemâncat şi nebăut apă, dar bătut bine, ha, i-au rupt cămaşa de pe el şi rude ale noastre ne-au luat boii din curte.
Şi apoi, el a plecat şi m-a lăsat cu familia. A umblat din şantier în şantier şi eu am suferit acasă cu toţi copiii, dar pe el l-au bătut.
După aia i s-a tras moartea, că l-au bătut şi la miliţie la Buzău, i-au tras-o şi acolo.
Eu am pensia mică, de la fabrica de Geamuri. Fiul meu, Pr. Costel Ion, mi-a zis după 1989 să nu mă duc după reparaţii materiale şi morale: „Nu te duci mămică, nu cerşi la uşa lor, stai aici şi mulţumeşte-te cu pensia , să fii corectă!”
Aşa s-a întâmplat.”
Noi am ştiut să ne muncim pământul şi nu am putut să-l dăm la colectivă, căci nu aveam încredere în ea. Ca noi au mai fost câţiva consăteni: cumnatul Enache Alexe, Gheorghe Ocheşel, Gheorghe al Vetei lui Ion Lalu şi alţii.
Au început represiunile. Soţul era plecat pe la Braşov, după lucru şi a venit miliţia şi ne-a blocat în casă. Stăteau miliţienii şi comunicau cu noi pe geam: „ Spuneţi ce vă trebuie şi vă dăm, dar din casă nu aveţi voie să ieşiţi!”. Când a revenit acasă, l-au şi săltat miliţienii, l-au dus la Săgeata şi l-au ţinut trei zile nedormit şi nemâncat, tot în anchetă şi bătăi. Ne-au cerut să mergem cu grâul la treierat şi ne-am opus şi iar l-au luat pe Costică, de data aia la Buzău şi iar cu bătăi. Din alea i s-a tras moartea. Nu au avut încotro, căci au văzut cât de mulţi copii avem şi au zis că trebuie să ne lase în pace. Au venit şi ne-au luat boii din curte, acţiune la care au participat chiar rude ale noastre foarte apropiate.
Pe 13 mai 1963, a veni aşa ca un ghemotoc de paie aprinse şi ne-a ars tot. Numai casa a fost salvată. Nu mai aveam nutreţ deloc şi a trebuit să vindem vaca, să luăm ceva pe ea.
Cu greu a reuşit să scape de miliţie şi să poată lucra pentru a asigura hrana celor şapte copii. Aducea seara câte un sac de păine neagră şi toţi se repezeau de prindeau câte o pâinică şi să scape de hămeseala foamei. Bătăile primite şi greutăţile întâmpinate l-au doborât înainte de vreme, la numai 59 ani şi nu a apucat să trăiască schimbările de după 1989.
Datorită suferinţelor lui şi muncii susţinute de noi amândoi, am reuşit să ne creştem şi să le dăm viitor bun celor 7 copii.” (Maria Alexe)
„M-am născut în 1939 în satul Dâmbroca, din familia Ion Lalu. De foarte mic am rămas orfan de tată. Mama a rămas cu doi copii: eu şi sora mea mai mare, Miţoaica. Ne-am zbătut mult să supravieţuim, în vremurile războiului, ale foametei şi mai apoi pe timpul colectivizării. În 1962, când se finaliza cooperativizarea
am arat 2,5 ha, din 6 ha, pe care le deţineam, ca să nu ni le ia în colectivă pe toate. Toamna au venit să secere grâul, în octombrie. Până atunci nu am dat voie şi au venit cu securitatea să ne aresteze. L-au treierat şi l-au dus la Sfatul Popular, iar noi am rămas „cu ochi-n soare”. Primarul şi cu oameni din sat ne-au luat grâul. |
Fetele lui nea Enache, împreună cu tatăl lor se luptau cu oamenii sfatului popular şi ţineau de căruţă să nu le-o ia. Ne chemau la miliţie şi ne torturau, mai ales pentru că unchiul, Gheorghe Stanciu, ştia nemţeşte. Toţi oamenii satului mă desconsiderau.
În 1963, cineva din conducerea CAP-ului a venit cu camionul, plin cu oameni, când veneam prin Scurteşti, de la Buzău, cu căruţa încărcată cu materiale de construcţii, mi-a dat materialele jos şi mi-a luat căruţa cu boi.
Nu am dat pământ la colectivă, dar ni s-a ridicat.
Pentru supravieţuire, am luat o traistă şi am mers la fermă
de stat, timp de 5 ani, apoi m-am încadrat la Fabrica de geamuri, pe moto-stivuitor. Mulţumesc lui Dumnezeu (cu ochii în lacrimi) că m-a scos din condiţiile de la fermă şi am ajuns la Fabrica de geamuri, unde-mi câştigam pâinea.
După 1990, am mers la Procuratura Generală şi am vorbit, cam tare, cu un procuror în vârstă. Mi-a cerut să vorbesc mai puţin tare şi mi-a zis că vrea să mă ajute.I-am spus că de mult amar ce am adunat, vorbesc atât de revoltat. M-a trimis la ministrul agriculturii, Victor Surdu, cu o ţidulă. Mi-a zis să merg la Primărie.
La Primărie mi-au dat la mână o dovadă, ca să aduc CAP-
ul în faţa instanţei, să-mi elibereze pământurile.
Anul ăsta de Înălţare, părintele a vorbit despre durerile
oamenilor orfani şi ale văduvelor. Eu am spus că m-a lăsat pradă comunismului.
Un consătean i-a zis părintelui că mă dă în judecată. Cu acest consătean am o problemă mai veche, căci după revoluţie mi-a făcut dosar la Procuratură, că-l agresez şi am fost chemat acolo să mi se pună în vedere că răspund de viaţa lui.” (Gheorghe Lalu)
|