CAPITOLUL VIII – OAMENII SATULUI

D. BĂTRÂNII SATULUI

O vorbă din bătrâni, spune: “ Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere!”. Satul Dâmbroca, mai are bătrâni şi deci, dispune de o comoară de înţelepciune. Oamenii aceştia au suportat multe greutăţi în viaţă şi au supravieţuit, numai ei ştiu cum. I-au potopit necazurile războaielor, secetei, urgiei roşii, dar s-au luptat cu ele şi au păstrat tradiţiile şi credinţa.

Şi astăzi resimt pierderile bunicilor în primul război, pierderile din al doilea război prin care: - femei în floarea vârstei au rămas văduve, sau au aşteptat ani mulţi până li s-au întors bărbaţii din prizonieratul rusesc;
- copii, unii rămaşi orfani, alţii fiind lipsiţi de sprijinul tatălui, atunci când aveau nevoie cel mai mult;
Numai ei ştiu cum au păstrat satul viu, cum şi-au crescut copiii şi nepoţii, în condiţiile de foamete (pe timpul secetelor, iernilor grele, pe timpul restricţiilor din “Epoca de aur”).
Oare de ce nu este folosit acest bagaj de valoare umană (bogăţia tradiţiilor, hărnicie, cinste, devotement, modestie)?

Nu se poate spune că satul nu are oameni harnici şi cinstiţi, dar în prezent apare ca un roi de albine, fără matcă, care circulă haotic şi se împrăştie.

Nominalizarea bătrânilor, peste 80 ani, în 2012

Omagiu bătrânilor satului Bătrânii, care nu mai sunt Au mers la Domnul, Sus, Şi ne-au lăsat cu legâmânt, Credinţa în Iisus. Zilele le-au fost canoane, Prinse-n foame şi război, Şi-ngenunchind la icoane, Vărsat-au lacrimi pentru noi. Să-I cinstim de mii de ori, Sâ-I slăvim ca pe eroi, Cu tradiţii şi-obiceiuri, Să-I păstrăm în noi. Bătrânii de azi, sunt iazuri, Cu tot ce au strâns în ei: O mulţime de necazuri, O mulţime de nevoi. Privesc, trişti, către apus, Văd că nu mai au temei. Cu ce le-a rămas de spus. Cu ce-a mai rămas din ei. Dar spune-o vorbă mare, Venită din străbuni, Că, cine bătrâni n-are, Să-şi cumpere, că-s buni! Bătrâni au fost şi vor mai fi Cât lumea pe pământ, Iubiţi-i, oameni buni, Prin faptă şi cuvânt!