CAPITOLUL I – CADRUL ISTORIC
PAGINI DIN ISTORIA SATULUI DÂMBROCA
1. Istoria aşezării
Istoria Satului Dâmbroca este atât de bogată, încât nu poate fi cuprinsă, în detaliu, de această carte. Vom încerca să arătăm acele aspecte care definesc formarea şi dezvoltarea satului de la întemeiere până în prezent.
Am cules date, în principal, din enciclopedii şi monografii, care fac referire la Dâmbroca, dar şi din mărturiile multor consăteni, care la rândul lor au ascultat povestirile bunilor lor. Ne simţim participativi la toate evenimentele şi e firesc să fie aşa, căci suntem legaţi organic de trăirile tuturor generaţiilor care au trecut prin acest sat. Trăirile înaintaşilor noştri sunt şi ale noastre. Într-un fel sau altul am simţit urmările războaielor, foametei, atrocităţilor epocii de „aur” şi ale regimului de după aşa zisa revoluţie de la 1989. Cu toate greutăţile vremurilor, ne mândrim cu eroismul înaintaşilor noştri, căci s-au dovedit neînfricaţi în toate înfruntările.
„Satul Săgeata a fost întemeiat în secolul al XIX-lea, având la bază împroprietărirea ”însurăţeilor”, care şi-au construit case pe terenurile încredinţate, formând cătune (grupuri de case). Câteva cătune s-au alipit de satele mai mari, unele au rămas de sine stătătoare, iar altele au dispărut. Astfel, pe la 1840, au apărut cătunele : Dâmbroca, Murgescu, Borduşani, Cârtenca, Cărpulesa, ultimele patru purtau numele comun de Coiteasca. Acestea au stat la baza formării satelor Dâmbroca şi Borduşani.
Este posibil ca satul Dâmbroca să-şi tragă numele de la dâmbul pe care este aşezat, iar academicianul Iorgu Iordan susţine că, iniţial, satul s-a numit Drâmboca, fiindu-i schimbat numele datorită greutăţii de pronunţie.
Dealungul vremii, trei învăţători s-au străduit şi au realizat mici monografii în zona comunei Săgeata:
· Dumitru T Alexandru, din comuna Smeeni, judeţul
Buzău, a realizat, în 1942, monografia comunei Găvăneşti, ca lucrare pentru gradul I didactic, care se întindea pe 53 pagini dactilografiate şi care a fost depusă la Inspectoratul Şcolar Judeţean;
· Gheorghe Tudor, prezintă, în 1943, ca lucrare pPentru gradul I didactic, o monografie a satului Găvăneşti, pe 59 pagini, rămase în manuscris la Inspectoratul Şcolar Judeţean ;
· Petre Ungureanu, prezină, tot în anul 1943, o monografie a comunei Săgeata, pe 11 pagini dactilografiate, detaliind istoria satelor, aşezarea geografică, activitatea economică, învăţământul, culura, tradiţiile, datinile...
Între 1830 – 1831, zona a fost bântuită de ciumă, când au murit mulţi oameni.
Casele erau făcute din lemn, cu lipani, lipite cu pământ, iar acoperişul era din stuf. Oamenii cei mai săraci locuiau în bordeie.
Petre Ungureanu, în mica sa monografie a comunei Săgeata: „ Când şi când s-aud, deasupra satelor, vaiete ascuţite şi zăngănit de fier – cotropind aşezarea românească. Pâlcuri, pâlcuri pleacă din sate ostaşii, să se adune mulţi şi să plece, cu căpeteniile în frunte, la locul primejdiilor. Pe urmă, unii nu se mai întorc, rămân acolo, la hotare, să le întărească jos, la temelie, cu sânge cald şi oase albe. Cei de acasă torc mai departe firul vieţii. Morţii rămân în amintirea lor. Din faptele lor vitejeşti se ţes legende şi basme trecute din gură în gură, din generaţie în generaţie. Morţii devin eroi, trec prin panteonul sufletesc al neamului. Şi nu e sat sau cămin de pe întregul cuprins al acestei ţări, care să nu-şi aibă eroii săi, ale căror fapte să nu fie împletite cu numele şi icoana lui....”
Într-o situaţie cerută de Ministerul de Interne, Agricultură şi Lucrări Publice din anul 1865, domeniul Serviciu Statistic, indicele comunelor României, potrivit „noii organizări a Legii comunale” multiplicată prin Imprimeria Statului, se menţionează că „ satul Găvăneşti are 173 de familii şi o biserică, iar comuna Săgeata este alcătuită din trei sate: Săgeata, Beilic şi Coiteasca, în toate există 192 de case şi 166 de familii, precum şi două biserici. Găvăneşti şi Săgeata fac parte din Plasa Câmpu.”
(Extras din Monografia Comune Săgeata)
........................................................................................
„Vadu Paşii (în trecut, Scurteşti) este o comună din judeţul Buzău, Muntenia, România, formată din satele Băjani, Focşănei, Gura Câlnăului, Scurteşti, Stănceşti şi Vadu Paşii (reşedinţă). Ea se află pe malul stâng al râului Buzău, la confluenţa cu Câlnăul, imediat la nord de oraşul Buzău, satele fiind înşiruite dea-lungul râului Buzău, pe şoseaua DJ203K.
Satele Vadu Paşii şi Dâmbroca s-au înfiinţat în 1882, în urma legii însurăţeilor, în vreme ce celelalte sate s-au înfiinţat după 1812, cu excepţia satului Scurteşti, care exista dinainte, fiind ars în timpul Războiului Ruso-Turc. La sfârşitul secolului al XIX-lea, comuna purta numele de Scurteşti, făcea parte din plasa Câmpul a judeţului Buzău şi era formată din cătunele Atârnaţi, Băjani, Ciocârlia, Dâmbroca, Focşănei, Scurteşti, Stănceşti şi Vadu Paşii, cu o populaţie totală de 2570 de locuitori. În comuna Scurteşti, funcţionau două şcoli cu un număr total de 146 de elevi — una la Scurteşti şi una la Vadu Paşii — şi 3 biserici — la Scurteşti, Stănceşti şi Focşănei.
În 1925, comuna Scurteşti era inclusă, în aceeaşi componenţă, în plasa Câlnău a aceluiaşi judeţ şi avea 4095 de locuitori. În 1943, satul Vadu Paşii, împreună cu satul Principele Carol, a format o comună separată. În 1950, comunele Vadu Paşii şi Scurteşti au fost incluse în oraşul regional Buzău, reşedinţa regiunii Buzău şi apoi (după 1952), parte a regiunii Ploieşti. În 1968, comunele Scurteşti şi Vadu Paşii au fost din nou reunite, sub numele de Vadu Paşii, comună ce a luat atunci componenţa actuală şi a fost rearondată judeţului Buzău, reînfiinţat.” (Extras de pe Dicţionarul Enciclopedic)
Monografia Judeţului Buzău, realizată de Prefectură în 1943, face o descriere a râului care mărgineşte satele comunelor Vadu Paşii şi Săgeata: „În lungul râului Buzău se află lunca Buzăului, un fel de uluc mai jos şi mai umed decât câmpia înconjurătoare. Ea se lărgeşte tot mai mult în aval de comuna Scurteşti. Din dreptul satului Scurteşti, albia Buzăului e întovărăşită, pe partea dreaptă, de zone inundabile, care trec şi pe partea stângă a albiei, între satele Beilic şi Găvăneşti.
La finele veacului al XIX-lea, coordonatele geografice ale poziţionării unei localităţi erau raportate la moşiile mai importante ale vremii, ori la căi de acces, consacrate în conştiinţa locuitorilor ( ex: drumul fierului; drumul robesc )”
.....................................................................................
Recurgând la Dicţionarul lui Basil Iorgulescu, aflăm că în anul
1892, proprietăţi mai însemnate, afară de pământul din posesia locuitorilor, au fost: Băjani, Dâmbroca, Focşenei, Focşenei-Banu, Scurteasca, Scurteşti şi Spiridoneanca.
Terenul comunei Scurteşti, din care a făcut parte, mult timp, satul Dâmbroca, era constituit în cea mai mare parte din şesuri foarte fertile, pe care se cultivau semănături, dintre care mai extinse erau cele de porumb, grâu şi orz. Comuna Scurteşti era formată din cătune şi sate, astfel: Atârnaţi, Băjani, Ciocârlia, Dâmbroca, Focşenei, Scurteşti, Stănceşti şi Vadu-Paşii.
În Monografia Judeţului Buzău, din 1943, se arată că în componenţa comunei Scurteşti intrau satele: Ciocârlia, Dâmbroca, Scurteşti şi Stănceşti.
· Stănceşti era ca moşie în comuna Scurteşti,
proprietate a statului, aflată în administraţia Episcopiei, făcând un corp comun cu alte două moşii – Spiridoneanca şi Dâmbroca. În ansamblul ei, moşia însuma 500 ha agricole, din care 470 au fost destinate împroprietăriţilor. Cealaltă parte a rămas încorporată în moşia Dâmbroca.
· Spiridoneanca – moşie a comunei Scurteşti,
proprietate a statului, care era dată de Episcopie, în arendă, bisericii “Sfântul Spiridon-vechi”, care s-a unit, într-o vreme, cu moşia Coiteasca sau Dâmbroca şi Stănceşti, suprafaţă care se arenda pe o perioadă de 1 – 5 ani.
· În anul apariţiei Dicţionarului ( 1892 – n.a.),
Spiridoneanca, singură, deţinea o suprafaţă de 681 ha agricole. După această dată, în baza Legii Rurale, aprobată de prinţul Alexandru Ioan Cuza, în 1864, moşia s-a vândut în totalitate, locuitorilor din comuna Scurteşti, după ce i-a fost întocmită Cartea de Hotărnicie, de către celebrul inginer hotarnic Teodor Diamant Mehtupciu.
· Dâmbroca – cătun al comunei Scurteşti ( în
timp a mai aparţinut şi comunei Săgeata), care a mai purtat denumirea şi de Chioana, alcătuit din însurăţei, care, în prag de veac XX, avea 34 case şi 130 locuitori. În acelaşi timp, hărţile hotarnice amintesc şi de Dâmbroca (o mică pădure a satului), situată pe raza satului Scurteşti, cătunul Stănceşti, pe moşia Spiridoneanca. Pădurea respectivă se întindea pe cca. 20 ha şi a fost, în totalitatea ei, dată însurăţeilor, în perioada 1870 – 1876.
O altă Dâmbroca denumea un codru de câmpie, situat în Scurteşti, aparţinând satului, în suprafaţă de 60 ha, împărţit, în totalitate, în aceeaşi perioadă, însurăţeilor.
· Dâmbroca a însemnat şi denumire omonimă,
extrem de frecventă, în documentele cercetate, care era atribuită şi moşiei Siridoneanca, situată în comuna Scurteşti
· Dâmbroca – moşie a statului în comuna
Scurteşti, constituită din 3 trupuri: Spiridoneanca, Stănceşti şi Coiteasca, reunite şi arendate, în stadiul iniţial
( 1875 – 1880), sub numele de Dâmbroca. După ce a început procesul de vânzare, moşia s-a scindat în două corpuri: * Dâmbroca, care depindea de Episcopie, în suprafaţă de 1356 ha, din care 681 au fost acordate însurăţeilor, în actele de împroprietărire menţionându-se “ din moşia Spiridoneanca”, iar partea propriu zisă, Dâmbroca, ce măsura 675 ha, s-a vândut, în particular, oamenilor dornici a poseda terenuri.
În 1892, la data publicării Dicţionarului lui Basil Iorgulescu, judeţul Buzău era structurat în trei plase şi trei plaiuri, ce cuprindeau în componenţa lor cele 117 comune: Plasa Câmpului, Plasa Buzău, Plasa Sărăţii, Plaiul Slănic, Plaiul Pârscov şi Plaiul Tohani. Desfiinţarea în 1883 a judeţului Săcuieni, a oferit judeţului Buzău mai multe sate, care s-au integrat: în Plasa Câmpului – 9 sate; în Plasa Tohani – 13 sate; în Plasa Buzău – 40 sate
- Plasa Câmpului – unitate administrative-teritorială, alcătuită din 22 comune situate în zona de câmpie a judeţului, în care a intrat şi comuna Scurteşti până în 1931 ( deci şi satul Dâmbroca – n.a.).
- Plasa Pogoanele, fostă a Câmpului, care reunea
localităţile din partea de sud a judeţului ( 22 comune), a fost deposedată de 8 din ele, rămânând cu 14. Comunile care au fost luate din Plasa Pogoanele au fost: Cioranca, Găvăneşti, Gherăseni, Maxenu, Săgeata, Scurteşti, Tăbărăşti şi Ţinteşti.
Prefectul din anul 1943, Constantin Tegăneanu,
a alcătuit o monografie, din care reiese că între 1892 şi 1943, împărţirea administrativ – teritorială a judeţului a suferit modificări importante. Buzăul dispunea în 1943 de 8 plase. În 1941 comuna Scurteşti aparţinea de Plasa Buzău.
- Plasa Mărăcineni, a funcţionat până în 1930, cu
denumirea de Plasa Câlnău, când a fost desfiinţată, reapărând, sub acelaşi nume, în 1936, având, succesiv, sediul în Buzău, Vadu Paşii şi Poşta Câlnău, stabilită apoi, definitiv, la Mărăcineni, începând cu 1942. În structura sa intrau 15 comune: Aliceni, Boboc, Cochirleanca, Focşenei, Fundeni, Găvăneşti, Mărăcineni, Poşta Câlnău, Săgeata, Scurteşti, Vadu Paşii, Zărneşti şi Ziliştea.
În perioada 1935 – 1944, din considerente privind strategia de apărare a României, ţara a fost împărţită în ţinuturi. Buzăul şi judeţele învecinate făceau parte din Ţinutul Bucegi.
Terminologia folosită de Basil Iorgulescu, în Dicţionar:
- Coiteasca – moşie în cătunul Dâmbroca,
aparţinătoare comunei Scurteşti;
- Crivina Scurteşti – pădure a statului în Comuna Scurteşti, în suprafaţă de 50 ha, care în 1881 a fost împărţită însurăţeilor;
- Valea Buzăului – “ Valea Buzăului este una dintre
cele mai frumoase minuni, dumnezeieşti, ale ţării. Udată de râul Buzău, ce izvorăşte din munţii Tezla, din Cheile Cordinului, Buzăul primeşte cursurile de apă din munţi şi din zona colinară, lărgindu-se începând din perimetrul comunei Măgura, intrând, apoi, de la Pleşcoi şi Săpoca, în Câmpia Buzăului. De aici, ţărmul are maluri care scad în altitudine, ridicându-se la nivelul unor movile, adică la o înălţime de 15 – 30 metri. Malurile sunt formate mai mult din pietriş, din care cauză nu pot rezista violenţei apei, care le mănâncă cu lăcomie, inundând, în repetate rânduri, şi punând în pericol casele situate în imediata apropiere a apei….”
Sunt de semnalat marile viituri înregistrate de acest râu, care au provocat pagube materiale enorme, dar şi în vieţi omeneşti. Ultima mare viitură a fost în 2005, când puhoaiele au măturat mult din malurile râului şi cel mai mult a cauzat podului de la Mărăcineni, pe care l-a rupt. Nivelele medii lunare, variază între 50 – 70 cm până la 2300 – 3500 cm. În iernile secetoase şi geroase se înregistrează fenomene de îngheţ ale râului.
Laboratoarele de specialitate au determinat, cu precizie, caracteristicile fizicochimice ale apei râului, ce conţin săruri în procente normale, ceea ce a permis, mai ales în perioada 1968 -1990, irigarea unor întinse suprafeţe de culturi legumicole şi chiar cerealiere, fiind exclusă posibilitatea sărăturării solurilor. Proiectul de regularizare hidroenergetică şi de hidroameliorare a bazinului hidrografic al Buzăului, prevedea construirea a 24 hidrocentrale, din care s-au realizat doar trei: Siriu, Cândeşti şi Simileasca. Se viza aprovizionarea cu apă potabilă a localităţilor din aval de Măgura, punerea în valoare a patrimoniului funciar, irigarea unor suprafeţe de peste 40.000 ha, dar şi sistematizarea aşezărilor din zonă. Din păcate, proiectul a fost abandonat, ceea ce nu permite nici măcar excluderea capacităţii de inundare şi distrugere a acestui râu extrem de capricios.
· Drumul fierului – rămăşiţă dintr-un vechi
drum existent în Evul Mediu. Începea din plaiul Slănic şi continua pe malul stâng al râului Buzău, trecând prin Scurteşti, Săgeata, Găvăneşti, servind ca arteră de circulaţie atât localităţilor şi moşiilor din judeţul Buzău, dar şi din zona Râmnicu Sărat şi Brăila. Era folosit de cărăuşii ce transportau minereuri de fier din localităţile ardeleneşti situate la graniţa cu Muntenia, ducându-le spre Brăila şi Galaţi, de unde se încărcau pe şlepuri, cu destinaţia Turcia, Egipt, Cipru, precum şi în oraşe din Italia şi Franţa, cu care, în timpurile respective, se făcea negoţ.
· Găvanu – sfoară de moşie din comuna Scurteşti, care avea 48 ha, din care 6 erau acoperite cu pădure. Iniţial, moşia aparţinea statului, fiind integrată în comuna Săgeata.”
(Extras din Monografia Comunei Vadu Paşii)
|