www.dambroca.com/cap-1-istoricul-satului-dambroca-04.htm |
---|
4. Al doilea război mondial„În evidenţa Preturii Plasei Mărăcineni, în dosarul nr.4/1973, este prezentată lista morţilor (65) din satele comunei Săgeata. Când trupele sovietice au trecut la contraatac, eliberând teritoriul rus, s-au creat formaţiuni militare de luptă împotriva Germaniei. S-au constituit două divizii: „Tudor Vladimirescu” şi „ Horia, Cloşca şi Crişan”, în componenţa cărora au fost incluşi şi câţiva voluntari din comuna Săgeata. Pregătirea unui, eventual, al doilea război a început de prin anii 1934 – 1936, când armata a fost sprijinită să se refacă şi să-şi ridice potenţialul de luptă. Din comuna Scurteşti, 51 locuitori au fost stabiliţi să pună la dispoziţie atelajele pentru transportul „grăunţelor” ce vor fi adunate la rampa din gara Buzău, spre a fi orientate apoi spre aprovizionarea în 1934 a efectivelor militare. În 1936 au fost rechiziţionate atelaje particulare, aducându-se la zi şi evidenţa persoanelor apte să participe la un eventual război. S-au stabilit, în acest scop: căruţele, carele, caii şi boii, de rechiziţionat, dar şi croitoriile care vor lucra efecte pentru trupe, precum şi curelăria ţi harnaşamentele care vor fi puse la dispoziţia armatei.” În 1937, primăria a înaintat organelor judeţene o situaţie cu familiile recenzate în scopul cazării oamenilor în caz de forţă majoră. Tot în 1937 se organizează şi se înfiinţează detaşamente de străjeri, care reuneau copii, adolescenţi şi tineri între 7 – 18 ani, care sunt prinşi în forme de pregătire premilitară. În anul 1938, Dâmbroca avea statut de comună de sine stătătoare, localitatea înregistrând 47 orfani de război, din care cel mai „şcolit” absolvise 5 clase, iar cel mai puţin pregătit avea o clasă. Din această categorie:
Au fost recrutaţi spre a fi trimişi într-un eventual război 57 bărbaţi, iar 71 săteni au contribuit la susţinerea bugetului militar cu câte 5 lei, cu titlul „pentru fortificarea graniţelor de vest”. Numărul concentraţilor era de 26 bărbaţi, iar primăria comunei Dâmbroca, informa Prefectura că „ în localitate sunt 43 săteni, lipsiţi de cel mai elementar mijloc de subzistenţă” A continuat tot mai intens acţiunea de rechiziţionare, în vederea asigurării alimentelor şi mijloacelor de transport pentru armată. În decembrie 1940, au fost recenzaţi tinerii născuţi în 1923, în număr de 25, din comuna Scurteşti (din care făcea parte şi satul Dâmbroca), fiind atenţionaţi să se pregătească pentru încorporare şi trimiterea lor pe fronturile care vor fi deschise, iar Ministerul Afacerilor Interne, comunică primăriilor, prin Ordinul 18.844/nov.1940, reglementarea marcării sărbătorilor religioase, comemorările naţionale şi aniversările familiei regale. Evidenţele păstrate la arhive evidenţiază că, în perioada 1941 – 1945, sute de telegrame sosite de pe fronturile de Răsărit ori Apus, anunţau că „ x, z ... au căzut la datorie şi patria le va fi recunoscătoare”, iar dosarele cercetate, abundă în cereri de ajutoare pentru văduve şi orfani. În acele condiţii, comemorarea eroilor a devenit o sărbătoare naţională în România şi coincide cu marcarea Înălţării Domnului. Această tradiţie este menţionată în Programul de comemorare a eroilor, lansat în 1935, promovat de Societatea „Cultul Eroilor” Bucureşti, care glăsuia, într-un limbaj ales. „ Sărbătorind amintirea eroilor, osebit de pietatea ce-o datorăm rămăşiţelor lor pământeşti, le sărbătorim spiritul nemuritor, ca şi frumuseţea morală şi idealismul pentru care s-au jertfit.”. În acest spirit, au fost ridicate monumente dedicate eroilor.”(Extras din monografiile comunelor Săgeata şi Vadu Paşii) ................................................................................ „De când plecase militar, în treizeci şi şapte, venea acasă doar rar de tot. Numai concentrări, când colo, când dincolo; îi tot muta; primea uneori câte o carte poştalã de la el, cu ştampila cenzurii. Pe urmă începuse războiul. El ştia cã are să fie război. Se înnegura uneori: „- Ce-ai sã te faci tu, singurã, cu gospodăria, cu copiii, cu pământul ?..” Era nebărbierit, tras la faţă, slăbise. I se cuibărise în braţe şi el nu zisese decât „ - Măi, Dumitră!” şi ea începuse sã plângă încet, cu faţa îngropatã în mantaua lui de postav, aspră. Mai târziu avea să povestească nepoţilor despre seara aceea, căci şi-o amintea bine; îl mai văzuse o singurã dată, când trecuse cu frontul înapoi; era rănit la cap şi la un braţ, dar spusese că nu poate să stea acasă, trebuie sã meargă cu toţi ceilalţi până când s-o termina sau până când... Avea sã spună cum s-a trezit întâi Gheorghiţă şi sărise de sub plapumã: „ - Tăticule!”, apoi Florica, şi cum i-a ţinut pe amândoi în braţe şi nu-i mai venea sã le dea drumul, în timp ce ea făcea lumina lămpii mai mare şi se apuca să-i pregătească ceva sã mănânce. După ce mâncase, copiii nu vruseseră sã se mai culce. El le spusese poezii din cărţile de şcoalã, le cântase, zisese: „ – Pe Gheorghiţă sã faci cum ştii, chiar dacã mai vinzi din pământ, numai sã-l dai sã înveţe mai departe. Poate chiar ofiţer sã ajungă. Timpurile or sã se mai schimbe, dar o sã fie întotdeauna nevoie de oameni de ispravã. Cu Florica nu ştiu, mai vezi, poate ea sã rămână pe lângă tine. Şi sã faci verandã la casã, aşa cum am gândit noi!”. (Din „Erezii Pioase” de Radu Voinescu) ................................................................................ „În 1936 am fost plecat militar, la Unitatea Militară 11
Artilerie din Focşani. Ca recrut am dus-o cam prost, însă după 3 luni de zile m-am înscris la Şcoala Sanitară ,,Comp. 5” din Buzău, unde am învăţat timp de 6 luni, după care m-am întors în cazarmă. Am fost repartizat, din ordinul generalului Diviziei 6, pe funcţia de cântăreţ al Bisericii Militare din Focşani, în care timp am obţinut şi gradul de sergent sanitar. Eram, de acum, duşmănit de majurul unităţii, pe nume Hâncu Ioan, din Focşani. Mă cerea la unitate ca sergent al infirmeriei Regimentului 11 Artilerie, dar nu am fost aprobat de Divizie şi am terminat stagiul militar în funcţia de cântăreţ. Am mers la unitate ca să-mi obţin livretul militar şi acolo mi s-a spus să merg la preotul militar, să-mi dea livretul. Am plecat atunci la comandantul regimentului, colonelul Rocinschi, care, pe tot timpul serviciului, mergeam la Domnia sa şi îi făceam frecţii, îi aplicam ventuze, în cazuri de gripă, răceală, fapt ce se întâmpla şi la alţi ofiţeri din cazarmă. De data asta a mers d-l colonel cu mine şi am primit livretul militar. În anul 1938, terminând armata, am fost rechemat şi concentrat în timpul alegerilor cu legionarii, concentrare care a durat 2 luni de zile, iar în primăvara anului 1939 am fost iaraşi rechemat la unitate pentru reîmprospătarea cunoştinţelor militare de luptă şi în onoarea regelui Carol al II-lea, care a botezat o mulţime de copii, cu numele fiului său, Mihai şi al mamei sale Elisabeta. După aceea am mai stat acasă circa o lună, iar în 1939, când venise pe lume al treilea copil al meu, pe nume Mircea, am fost mobilizaţi la graniţa rusă. Am fost reţinut la regiment câteva luni, pentru instruire, însă eu, tot în funcţia de sanitar ( sergent sanitar al regimentului ). Am ocupat poziţia pe frontul de pe Nistru şi în 1940, Basarabia a fost ocupată de armata rusă. Ne-am retras. După retragere am fost internat în spitalul ,,Regina Elisabeta” din Bucureşti, unde am dus munca sanitară cu intrarea şi ieşirea bolnavilor. Dupa 2 luni am venit acasă la părinţi, soţie şi cei 3 copii, dar nu mai mult de 3 luni, când, din nou, am fost mobilizaţi pentru război. Am stat tot anul 1940 la Dărăbani, pe Prut, până în 1941 când Antonescu a dat ordin să trecem Prutul, alături de nemţi. În 1941 am mers cu frontul până la Odesa, după care în 1942 am trecut în refacere, dar mai mult în unitate la Focşani decât acasă. În luna iulie 1942 am fost din nou porniţi la război. De la Odesa am mers, fără întrerupere, până la Cotul Donului şi aici ne-am instalat pe poziţii. Până să ajungem la Cotul Donului am avut un obstacol greu de trecut, de pădurea Rezoaia, unde, deşi unităţile noastre trecuseră fără a fi atacate, noi - cu trenul regimentului şi cu căruţe, am fost stopaţi de un atac de mitraliere din partea partizanilor. Îmi aduc bine aminte că era pe o ploaie şi un nămol de nu te-ai fi dat jos din căruţă sau de pe chesoanele trenurilor. Când au început mitralierele, am primit ordin de echipare şi retragere. Când să întorc căruţa mea, sanitară, care era încărcată cu câteva lăzi de medicamente şi aveam doi cai albi, unul ceslăcaş şi unul la hulube, mi s-a răsturnat căruţa cu lăzile, dar norocul a fost că am avut coviltir bun pe căruţă şi lăzile au venit în coviltir. Nu mai ştiu cum am putut, singur, să ridic cu spatele căruţa la loc, de spaimă să nu rămân în urmă şi să fiu prins de partizani. În sfârşit, am reuşit şi am fugit circa 2 km., după care au trecut camioane încărcate cu butoaie de benzină, pe care nemţii le-au lansat peste pădure, unde au ars şi pădurea şi o mulţime de partizani. Am primit ordin, că s-a terminat cu pădurea şi cu partizanii şi trecând prin pădure am văzut şi noi pădurea cum ardea şi partizani arşi. Ajunşi la Don, după cum am arătat mai sus, am stat pe poziţii: august, septembrie, octombrie, până la 22 noembrie, când am capitulat, dar până atunci să vă povestesc ce s-a mai întâmplat cu noi şi în special cu mine: În Ucraina am cartiruit pe la unele liziere de pomi fructiferi şi stăteam în repaus 3-4 zile, pentru aprovizionare cu alimente şi odihnă. Copiii din Ucraina mergeau cu vitele la păscut şi pe unde trecuseră armata, rămăsese, ici-colo grenade neexplodate. Copiii nu ştiau şi se jucau cu ele, luau foc şi-i răneau. De acum aveam şi eu de lucru cu răniţii, pentru a-i îngriji, a-i pansa. Am efectuat şi unele operaţii, amputând degete la picioare şi la mâini. Totodată mă ocupam şi de aprovizionarea cu legume, de pe câmp, ca: roşii, gulii, ardei, ceapă, morcovi, etc. Înt-o bună zi, când mă duc pe câmp să adun legume, a început o luptă între două avioane de vânătoare, german şi rus. Când am văzut m-am speriat şi căutam un şănţuleţ, cât de mic, să mă adăpostesc. Am găsit o brazdă de tractor şi m-am pitulat acolo, cu faţa în sus. Eram singur, dar, deodată văzui cum unul, în flăcări, a pornit-o cu viteză, în jos. Era cam la 200 m. de mine. M-am sculat, m-am dus la el, dar ardeau şi avionul şi pilotul. Am plecat, apoi, la recoltat legume, pe care le-am dus la Unitate şi împreună cu bucătarii am pregătit mâncarea. I-am chemat pe toţi cetăţenii ucrainieni, să le dăm de mâncare. Unii se fereau, să nu-i otrăvim. Atunci, eu mâncam din cazan şi i-am făcut să vină cu încredere şi să ia mâncare cu vasele pe care le aveam. În acest timp ce-mi vine în minte, să mă uit şi eu prin lunetă, să văd ce se petrece pe frontieră, la ruşi. Şi ce văzui : circa 20 militari ruşi îşi spălau rufele într-o baltă. Eu îi comunic domnului căpitan ce se vede şi dânsul îmi spune că telefonează la baterii să tragă. Auzind acestea, am rugat pe domnul căpitan să nu facă această nenorocire, căci e un mare păcat, sunt şi ei oameni care au soţii, părinţi şi copii, pe care vor să-i vadă. Domnul căpitan m-a înţeles şi am mai discutat şi altele, după care mi-am luat rămas bun, îmbrăţişându-ne cu sărut frăţesc. Mergând pe acelaş drum, când am ajuns în deal, mă trezesc cu o rafală de branduri, care secera grâul unde pica. Eu, atunci m-am culcat la pământ, am mers de-a buşilea ( târâş – cum se zice), până am ajuns din nou în vale, la Unitate. Am povestit domnului maior Manolache, prin ce am trecut şi dumnealui mi-a spus că nu trebuia, ziua pe lumină, să mă duc. Alte atacuri pe front nu am mai avut până pe data de 21 spre 22 noembrie 1942, când am primit ordin de încetare a războiului. Au urmat, apoi, ţipete, urlete şi pe linia de infanterie, tragere şi mai puternică, dar a fost în zadar, căci ruşii pătrundeau prin cerc în spatele armatelor noastre, constatându-se că a fost o vânzare din partea comandanţilor armatei noastre. Au întors ai noştri tunurile, în bătaie, în cele patru părţi, cu speranţa că ne vor scăpa nemţii. În zorii zilei de 22, dimineaţa, a apărut un avion rus, pe deasupra bordeiului meu, pentru a recunoaşte trupele noastre. A tras cu mitraliera asupra noastră şi a rănit 2 ostaşi ai noştri, pe care, imediat i-am pansat. În acelaşi timp, elicea avionului a prins cablul telefonic de la stâlpii de telefoane, care, înfăşurându-se după elicea avionului l-a tras la pământ, fără să sufere avarii, iar pilotul a fost dus la Comandamentul Unităţii noastre şi condus apoi la frontiera rusă, dat în libertate. În aceeaşi zi, de 22 noembrie am primit ordin să ne echipăm aşa cum am venit din ţară şi să fim gata de predare. Ne-am încolonat şi am pornit spre apa Donului, pe care am trecut-o şi peste apă am fost dezarmaţi de tot ce am avut asupra noastră. Ne-au încolonat ruşii, ei fiind călări. În jurul nostru caii nechezau, înhămaţi, necunoscând ce se petrecea cu stăpânii lor. Am mers vreo 10 km. şi ne-au băgat într-o biserică, care era părăsită şi a fost întrebuinţată pentru adăpostirea animalelor, în care ne-a băgat pe noi şi am stat 3 zile, fără mâncare şi fără apă. Au ales, dintre noi, ofiţerii şi subofiţerii şi i-au dus în diferite direcţii pentru cercetări, iar restul trupei am pornit în eşalon spre oraşul Tambou, unde era un lagăr de mizerie. Pe drum ningea, zăpada era până la genunchi. La distanţe de 1 km. ne opreau, în repaus, în mijlocul zăpezii. Unii de-ai noştri se culcau în zăpadă. De oboseală, adormeau şi nu se mai sculau, amorţiţi de ger. După o pauză cam de 30 de minute ne porneau, din nou, la drum, dar pe cei care nu se mai sculau îi împuşcau şi-i acopereau cu zăpadă, pe şanţ. La alt popas, unii, distruşi de oboseală şi foame, plecau din coloană şi erau urmăriţi de santinele, încotro o vor apuca, îi lăsau puţin şi se luau cu caii după dânşii şi acolo îi mitraliau. Alţii se ascundeau pe cine ştie unde. Personal am cunoscut pe un sergent-furier, pe nume Hârţescu Nicolae, din Bucureşti, care a intrat într-o casă părăsită şi, cu cureaua de la brâu, s-a spânzurat de grinda acelei case. Am pornit, apoi, mai departe şi am fost opriţi la o brutărie, unde ni s-au dat câte o pâine de 2 kg. la 12 oameni. Fiecare grupă avea câte un şef. Aceştia mergeau şi primeau pâinea, pe care o împărţeau la toţi. Printre aceşti şefi de grupă am fost şi eu. Norocul meu a fost că aveam în spate Geanta Sanitară, plină cu câte ceva din medicamente şi instrumente, cu Crucea Roşie pe ea şi când au văzut geanta mi-au dat, pentru grupa mea, de 4 ori la rând şi am putut să-mi astâmpăr, atât eu cât şi grupa mea, foamea. Mai departe, la încă 6-7 km., iarăşi ne-am oprit în repaus şi am fost băgaţi într-un ţarc de vaci la un colhoz, care era eliberat. Acolo era un nămol şi urmele picioarelor de la vite erau pline cu apă şi urină, iar pe deasupraera o pojghiţă de gheaţă. Nu am putut să ne odihnim, căci îngheţam. Unii dintre camarazi, care s-au culcat pe jos, nu s-au mai putut scula şi rămâneau acolo şi nu mai ştiu ce se întâmpla cu ei, dar cred că acelaş lucru, împuşcaţi. Mergând, noi, mai departe, am făcut un repaus de vreo 30 de minute într-o crescătorie de porci, care era părăsită şi acolo se găsea sfeclă de zahăr, îngheţată – tun. Unii dintre oameni rodeau sfeclă, de foame, după care au început : diaree, dizenterie, etc. Pe drum s-au mai pierdut oameni din cauză că-şi vindeau încălţămintea din picioare, pătura sau mantaua, pentru o bucată de pâine de la civilii ruşi. Pe alţii, chiar, îi descălţau de cizme sau bocanci şi le dădeau rupturile lor de valinki ( pâslari ). Alţii îşi rupeau din pături şi-şi înfăşurau picioarele cu ele, pentru a mai rezista. Am ajuns în lagărul de la Tambou, unde am fost găzduiţi circa 3000 prizonieri de mai multe naţionalităţi: români, nemţi, unguri, italieni, spanioli, fiecare cu eşalonul lui. Când am sosit în lagăr, eu, cum eram cu geanta sanitară în spate, iese o doamna doctoriţă bătrână, căreia să-i fie ţărâna uşoară, m-a controlat în geantă şi văzând atâtea medicamente şi instrumente, s-a uimit cum de am ajuns cu ele până acolo. De la această dată, plângând de mila noastră şi a celor trei copii ai ei, care erau pe front, m-a sărutat şi mi-a dat ordin să iau ca şef sanitar al lagărului de prizonieri la cei 3000 de oameni, incluzând toate naţiile. Mi-am format o echipă de 20 oameni sănătoşi şi cu cunoştinţe sanitare de Cruce Roşie, cu care mă îngrijeam de sănătatea, de tratamentul, de igiena şi alimentaţia lagărului. Am reuşit să reduc din cazurile cu boli mai uşoare, dar, din lipsă de medicamente, s-au mai stins din viaţă cca 1200 în numai 2 luni de zile, cu degerături grave, dizenterie, boli pulmonare şi a unora care au refuzat să mănânce, făcând greva foamei. Dintre aceştia erau: nemţi, italieni şi spanioli. După circa 2 luni de staţionare în acest lagăr am primit ordin de la doctoriţă să ne echipăm toţi românii că vom pleca în alt lagăr şi eu voi fi responsabilul sanitar, cu acest eşalon. Medicamente pentru eşalon nu mi s-au dat, decât doua feşe de 10/10, o sticluţă de iod şi câteva buline- antinevralgice. În acel lagăr, cu mine, am avut şi un consătean, pe care îl rugasem să meargă cu mine şi promiţându-mi că merge. L-am aşteptat la poarta lagărului, deşi eşalonul se depărtase vreo 3 km., consăteanul meu nu a venit. A pornit trenul cu noi. Era ger, în special noaptea. Pe tren iarăşi foame şi sete, dar setea ne dobora mai tare şi ne udam limba cu bruma de pe chesoanele vagonului, ce o răzuiam cu briceagul. După vreo 3-4 zile au început să ne dea câte 2 feliuţe de pesmet ( pâine uscată ) şi câte o bucăţică de scrumbie sărată foc, dar apă... deloc. În vagoane mureau oameni, pe capete, de ger, de foame şi de sete. Veneau santinelele, dimneaţa, băteau la uşile vagoanelor şi întrebau: ,, - Morţi sunt? ,,. Noi spuneam că sunt. ,, - Câţi sunt? ,, - cinci-şase”, ziceam eu. ,, - Malo!”, adică puţini. Deschideau vagonul, să-i aruncăm afară, îi dădeam afară şi tot ai noştri îi târau la ultimul vagon, pregătit anume pentru morţi. În acelaşi timp, săreau din vagoane oamenii să-şi ia zăpadă în sacii de merinde şi se repezeau ruşii ( santinelele ) la ei şi îi loveau cu patul armei, să urce la loc în vagoane. Pentru zăpada care o băgau în vagoane, se băteau între ei să apuce câte puţină zăpadă, să-şi astâmpere setea. Ziua, zăpada se topea pe jos, iar noaptea, îngheţa. In acele condiţii se culcau unii camarazii, îmbrăcaţi şi cu păturile pe ei. Aşa işi găseau sfârşitul, degeraţi şi cu mantalele lipite de podul vagonului. Aceasta se întâmpla numai cu cei care se culcau, iar cei care se obişnuise a nu dormi nici zi, nici noapte, durau. De multe ori, cei rezistenţi îi dezbrăcau pe cei slabi (amorţiţi de ger) şi se acopereau ei. Când se umplea vagonul de morţi, anunţa, la 100 km., să pregătească grupa pentru morţi. Când ajungeam acolo îi dădeam jos şi-i băgam în groapă pe cei îngheţaţi, cu mâinile şi picioarele îndoite. Se ordona să li se taie picioarele şi mâinile, să poată încăpea toţi. Pe la jumătatea drumului, în una din nopţi, m-am culcat şi eu pe podeaua vagonului, nemaiputând sta, pe picioare, de somn şi am adormit lângă uşa vagonului, unde era şi mai ger. Am adormit, dar să vedeţi întâmplare: vine o santinelă, cioc, cioc în uşa vagonului. Ce credeţi că se întâmplase? Un prizonier de-al nostru spărsese podeaua vagonului, cu un crampon de cale ferată. A făcut ţăndări, să facă puţin foc, într-un goden mic, ce se afla în mijlocul vagonului. El a continuat cu cioplitul, până a făcut o gaură, cât să poată a se strecura afară. Zis şi făcut. În prima staţie, în care s-a oprit trenul, s-a lăsat în jos, între linii şi a aşteptat acolo până a plecat trenul, ca, imediat ce a trecut trenul, să se ridice, crezând că a scăpat, însă santinela de la ultimul vagon a observat şi a tras cu pistolul automat şi a dat alarma. Cetăţeanul a fost prins şi fiind rănit, ruşii m-au căutat pe mine, care eram numit ca sanitar cu eşalonul. A întrebat de mine, în fiecare vagon, până a dat de vagonul meu, unde se afla şi un prizonier din Basarabia, care cunoştea limba rusă şi m-a arătat că sunt adormit lângă uşă. Atunci, rusul a tras de mine, m-a deşteptat. Eram aproape mort, îngheţat, nu mă putea ridica din cauza îmbrăcămintei, care era îngheţată de podeaua vagonului. M-a dezbrăcat, m-a luat în spate şi m-a dus în vagonul lor, unde era cald. Mi-au dat un ceai cald şi m-au frecţionat până mi-am revenit. Acolo era şi cel rănit, care avea 2 orificii provocate de gloanţe: unul prin laringe şi unul trecut prin pulmon în spate. Am primit ordin să-l pansez şi cu comprese şi feşele ce le primisem pentru ajutor pe drum, am reuşit să opresc respiraţia prin cele două orificii. Am stat cu dânsul, 4 zile, în acel vagon, dar, neavând nici un fel de tratament, cetăţeanul a încetat din viaţă. Abia atunci mi-au dat ordin să aleg 10 oameni sănătoşi, din vagoane, să băgăm lemne pentru foc, apă şi alimente, la fiecare vagon. În felul acesta s-a redus mortalitatea, dar când am ajuns la lagărul Azbest, în Munţii Urali, pe cei bolnavi i-au cărat cu săniile, iar crei sănătoşi au mers pe picioare. Acolo am mers la spitalul lagărului, la medicul sef. I-am înmânat adresa ce o primisem de la d-na doctoră, de la lagărul Tambou, am fost primit cu multă plăcere şi mi s-a încredinţat aceeaşi funcţie, de şef sanitar al spitalului de prizonieri români. Am format, apoi, o echipă de oameni cu puţine cunoştinţe sanitare, pe care i-am format pe parcurs şi am trecut la treabă. Aveam bolnavi cu boli pulmonare, cu degerături la membrele inferioare şi mulţi din ei cu dizenterie. Zi şi noapte ne ocupam de bolnavi, dar medicamentele erau puţine şi nu se putea face faţă la 350 de bolnavi. În afară de asta, bolnavii nu respectau regulile de igienă şi îşi dădeau mâncarea, pâinea, pe tutun ( mahoarcă ). Cu munca noastră sanitară, am reuşit să oprim mortalitatea. Unii din cei care erau sănătoşi şi mergeau la lucru, ziua, în pădure la tăiat lemne – la făcut metri steri, veneau seara ( zilnic câte 1-2) aduşi pe tărgi improvizate, îngheţaţi. Prin tratare cu ceaiuri calde şi sticle cu apă caldă, la mâini şi la picioare şi prin respiraţie artificială, îi readuceam la normal, însă unii din ei mâncau buruieni şi nişte rădăcini, din pământ, care semănau cu cartofii. Veneau la spital, făceau spume la gură şi nu durau 30 de minute. Până în anul 1944, luna iunie, am redus mult mortalitatea, dar şi cazurile de îmbolnăviri, cu cca 90%. În anul 1944, luna iunie, am fost mutat la lagărul Toghir Vogon, unde am funcţionat tot la spital. Să vedeţi ce se întâmplă acolo! Era un comisar, cu numele Bălan, care mă cerceta mereu, cu întrebări, ce ştiu despre ofiţerii români, ce funcţie am avut în armată. Din răspunsul meu nu credea nimic, căci aveam adversari în lagăr, care luptau contra mea. Susţineau că am fost ofiţer şi că am fost fascist, etc. Atunci, eu fiind la spital şi având medicamentele pe mâna mea şi alimentele spitalului, îl serveam şi pe d-l comsar cu ce avea nevoie, dar, noaptea , pe la orele 24.00, venea la mine , mă scula , mă poftea la cabinetul dumnealui şi relua ancheta cu aceleaşi întrebări. Eu nu-mi schimbam declaraţia, deoarece spuneam ce ştiam, adevărul, cum că nu am avut ofiţeri care să fi făcut rău în timpul războiul şi că nu am făcut politică niciodată. D-l comisar nu mă credea şi mă băga câte o noapte la carceră, cu gândul că mă va face să spun adevărul, pe care îl gândea. După câteva zile de cercetări, fiind cam supărat pe dânsul, vine la mine un prieten de-al meu, care, cred, că era trims de comisar şi îmi spune că domnul comisar este bolnav de TBC. Asta o ştiam mai de mult, căci eu îl tratam, cu ce era nevoie, dar ce-mi vine mie în cap, care puteam să tac sau să-l compătimesc, mă apuc şi zic către dânsul: “ - Măi băiete, eu sunt sătul de dânsul, de când mă tot cerceteză şi i-aş dori să se facă sănătos când o să-i dau eu cu linguriţa !” Cetăţeanul m-a pârât. A doua zi am fost scos în faţa celor 2500 prizonieri ai lagărului, ridicat pe scenă şi se aduce la cunoştinţa adunării cele ce am arătat mai sus şi întrebând întregul lagăr de prizonieri, ce merit ca pedeapsă. Unii strigau ,, - moarte lui! “, alţii, ,, - să fie iertat, că are părinţi, soţie, copii, acasă, care îl aşteaptă şi pe el, ca şi pe noi! “. Atunci, am fost lăsat liber şi dat afară din funcţia ce o deţineam şi de ce a urmat, vorba românului ,, ţin-te pârleo! “, am fost băgat într-o brigadă, de categoria I-a şi am ieşit la muncă la un ŢEC, cum se zice pe ruseşte, o fabrică şi turnătorie de piese pentru diferite maşini. Muncă, muncă şi iar muncă, foamea - foame, am început să dau jos din greutate. De la 90 kg. ajunsesem la 52kg. Nu mă puteam duce nici la masă, care şi aşa era sărăcăcioasă, dar a venit vremea refacerii şi mă dă la o categorie, care era a celor slăbiţi. Am fost introdus din nou în spital, ca sanitar (felcer, cum se spunea la ei) şi mi-am revenit. În acest timp, comisarul, fiind bolnav, a plecat la spital, după cum am înţeles, în România. În locul dumnealui a venit alt comisar, un băiat bun, român ca şi Bălan, crescut în Rusia, din părinţi refugiaţi din România prin anii 1916-1917, în timpul primului război. Acesta a făcut o adresă, pentru mine, în ţară, interesându-se: ce politică au făcut părinţii mei, dacă sunt căsătorit şi dacă am copii. Rezultatul a fost primit abia în 1946, când am fost scos din panică, spunându-mi că sunt valabil pentru patrie şi că voi fi repatriat cu primul eşalon, însă când s-a format eşalonul, în anul 1946, eu nu am fost trecut să plec şi am întrebat pe domnul comisar, de ce nu sunt trecut şi mi s-a răspuns că doctorul nu mă lasă să plec. Am mers la domnul doctor şi l-am rugat să-mi dea şi mie drumul,, în acel eşalon. Dânsul îmi spune ,, - Nu am cu cine te înlocui şi vei pleca cu alt eşalon, cu toţi prizonierii din lagăr”. Eu, touşi, am mai insistat şi dumnealui îmi spune aşa: ,, - Niculae, tu nu ştii că la voi în ţară este secetă mare, nu are lumea ce mânca, este foamete, ai răbdare – scoro budit (adică, cât de curând vei pleca)”. Acest ,, scoro” a durat încă doi ani, în care timp am mai trecut peste multe cumpăne: am fost electrocutat; am fost prins de o curea de transmisie, care m-a prins si s- a oprit, prin alarmă pe fabrica, de am scăpat; alt necaz s-a întâmplat, când aveam liber în oraş, cu o rusoaică, care a întrebat dacă am inel de aur şi eu i-am răspuns că am şi aveam dar nu de aur, ci de bronz şi jurai că este aur. Avea şi marcă germană, pe dinnăuntru „333”, bătută de mine. Acea femeie m-a invitat la dânsa, m-a invitat să iau loc, mi-a pus masa să mănânc. Am mâncat, dar până am mâncat, dânsa a controlat verigheta şi văzând că nu este aur şi având o cratiţă cu apă fiartă, pe plita sobei, văd că se repede la uşă, pune zăvorul şi cu o înjurătură rusească, vroia să toarne apa ceea, opărită, pe mine. Eu pun mâna pe oală şi o vărs pe jos şi s-a opărit dânsa pe picioare. Eu m-am repezit la uşă, am deschis-o, am căzut afară şi cum eram la etajul unu, am venit până jos, pe trepte şi am fugit la lagăr. A doua zi vine femeia la lagăr, pansată la un picior şi cu fica ei şi raportează comandantului de lagăr despre cele întâmplate. Comandantul o întreabă ,, - Îl recunoşti pe prizonier? “ şi răspunsul a fost ,, - Da”. A făcut adunarea lagăruluiîn careu şi îi zice: ,, - Poftim, reunoaşte-l !“ Eu nu eram la careu, deoarece eram în spital, la tratamente, cu domnul doctor şi nu m-a lăsat să plec. Biata femeie, a dat să recunoască pe unul, pe altul, dar nu a reuşit să fie sigură şi mai ales că oamenii nu ştiau cine şi când s-a întâmplat şi nerecunoscând pe nimeni, sigur, a fost dată afară, cu amendă, pentru faptul că primise prizonier în casă. Şi uite aşa am petrecut încă doi ani, până în anul 1948, luna decembrie, când, însfârşit a venit ziua cea mai scumpă, de eliberare. În cursul acelei luni am împodobit vagonul cu lozinci şi pancarde: ,, URSS “, ,, RPR “. Pe tren aveam 240 ruble, cu care nu ne lăsa să intrăm în ţară, ci până la graniţă să-i cheltuim. Zis şi făcut, de-acuma căpătasem, iarăşi, greutate de 90 kg. Şi pe tren consumam pâine, unt, zahăr, de la chioşcurile din staţiile unde se oprea trenul. Am ajuns la Sighetul Marmaţiei, unde nu credeam să mai ajungem. Ajunşi aici, pe peronul gării erau femei şi fete cu tăvi de mălai copt. Am fi cumpărat dar nu aveam bani. Două zile am răbdat de foame, ca la urmă să vină ordin de plecare, fiecare în direcţia lui şi ni se dă câte o căciulă de pesmeti. Am ras-o în câteva minute şi hai la tren, pe contul nostru propiu, numai că nu plăteam trenul. Am ajuns la Ploieşti, unde foamea ne-a adus în situaţia de a căuta o sursă de alimentaţie. Ce-mi vine în cap, când văd doi domni, bine îmbrăcaţi: să îndrăznesc a merge la dânşii Îi salut frumos şi le fac rugămintea de a ne ajuta cu ceva bani, de a cumpăra nişte covrigi, din aceea cu susan, opturi, ce mai se găseau la chioşcul gării.Unul dintre dânşii îmi întinde 100 lei, îi mulţumesc, merg şi cumpăr, de 100 lei, covrigi. Pentru 18 prizonieri nu a fost de ajuns, dar eram mulţumiţi şi aşa. Văd că celălalt domn, îmi face cu mâna şi zice:,,- Pentru că ai fost cinstit şi ai dat la toţi, ia şi de la mine 100!” M-am dus, am luat şi de acei bani covrigi şi ne-am liniştit foamea. Până să vină trenul, îmi iese în cale o doamnă tânără, care se recomandă şi îmi spune că a fost căsătorită şi că soţul dânsei a murit pe front şi că ar dori să-şi găsească un partener, că are salariu frumos şi are casă în Ploieşti, are îmbrăcăminte de soţ, are de toate. Atunci, eu, gândindu-mă acasă la copii, părinţi şi soţie, îi răspund doamnei că nu sunt de acord să intru eu pe fir, deoarece am acasă trei copii care mă aşteaptă. Dânsa zice: ,, - Poate cunoaşteţi dumneavoastră vreun băiat bun, cu suflet, cu care să nu dau greş”. I-am recomandat un băiat din Mizil, care nu era căsătorit, i-am părăsit şi trenul a pornit. Am ajuns la Buzău, în gară şi mă întâlnesc cu Nistor Gheorghe de la Scurteşti, fost şi el ca mine prizonier, dar nu ne-am cunoscut până la Buzău. În gară, el s-a ăntâlnit cu un cumnat al lui, care, pe la ora 23.00, vroia să meargă la Ploieşti, la rude, la botezul unui copil. Erau echipaţi cu de-ale mâncării şi băuturi. Ne-am pus pe mâncare şi băutură şi cum noi nu mai pusesem băuturi în gură de 7-8 ani, ne-a prins băutura de nas, dar nu aşa ca să nu ne putem descurca. Prietenul Gheorghe a plecat cu rudele la alte rude, peste calea ferată, în partea silozului, iar eu am rămas singur. “Ce te faci acum Niculai, încotro o iei?” Am luat-o pe la 12.00 noaptea, singur, pe lângă clădiri pe strada gării şi hai, hai, pe ici, pe colo, m-am descurcat şi am ajuns la o cunoştinţă a mea, care avea prăvălie, de mâncăruri şi bine înţeles şi băuturi. La acest prieten, în noaptea de Moş Ajun, se făcea petrecere mare, între rude. Merg eu la bucătărie, acolo bucătăreasa. O întreb unde este domnul Stoica, negustorul. ,, - Este sus, chefuieşte cu rudele”, îmi spune dânsa. Mă întreabă cine sunt, îi spun şi dânsa, care cunoştea foarte bine pe soţia mea, strigă tare către mine: Eu îi răspund: ,,- De, domnul Stoica, eu sunt şi vă urez petrecere frumoasă şi bine v-am găsit sănătoşi!” Atunci, strigă către femei-sa: “- Nevastă, ăsta este Niculai, pe care îl aşteptai !” - Da? “ răspunde nevasta, Şi văzând eu, însfârşit,
ca să n-o iau cu cerşit,
m-am gândit să fac scrisoară
la secţia sanitară,
s-o iau de la început iară,
cu munca mea sanitară,
ce-am practicat în război,
să mai practic şi la noi, în ţara mea ce-o iubesc,
că pentru ea mai trăiesc, ţara mea frumoasă, dragă,
n-aş da-o pe lumea-ntreagă.
|
|