CAPITOLUL I – CADRUL ISTORIC
PAGINI DIN ISTORIA SATULUI DÂMBROCA
5. Satul Dambroca, după instalarea comunismului
Foametea
Anii 1945-1946 au fost ani secetoşi, în special în Moldova unde 1946 a fost extrem de secetos. În 1946, comuniştii aveau ambiţia de a se legitima în fruntea României. În acest context, s-au îngrijit foarte puţin în administrarea tarii. În general, ei erau proşti administratori deoarece nu îi interesa bunăstarea populaţiei, ci accederea la putere.
Aşa cum se arată şi în subcapitolul „Pagini de istorie a României”, după 1945 au fost puternic resimţite, în toată ţara, urmările războiului, dar mai ales la sate. Sovieticii au impus tributuri, ca daune de război, golind rezervele de alimente ale populaţiei, provocând o foamete cumplită. Peste aceste necazuri s-a adăugat şi seceta anilor 1946 – 1947, cât şi incompetenţa guvernului Dr. Petru Groza, impus de sovietici la „alegerile” din 1946. În perioada 1946 – 1948, mă aflam în Colegiul Militar de Orfani (înfiinţat de Ion Antonescu), clasa a
I-a am urmat-o la Arad şi clasa a II-a la Lugoj. Copil fiind, îmi dădeam seama de secetă, căci mâncarea era foarte slabă. Mâncarea de bază era: mămăliga cu miros de mucegai; supa lungă; mâncare de gulii şi altele cam de aceeaşi factură calitativă. Pentru copiii mai pirpirii se mai dădea câte un supliment – lapte cu mămăligă.
Foametea din sat am trăit-o în vacanţa şcolară din 1947 şi apoi după desfiinţarea colegiului militar, în perioada 1948 – 1949.
A fost cumplit! Tăticu era prizonier şi mămica a trebuit să meargă cu trenul „Foamea”, în Vlaşca, să poată aduce o baniţă (sau dublă, cum i se spune în sat) de mălai. Mergea mămica, cu ziua la doamna Dumitrescu (fosta învăţătoare a dânsei) şi venea seara, cu o bucăţică de brânză, cu o bucată de mămăliguţă şi o bucată de pepene. Şi acum mă inundă lacrimile când mă gândesc, în special la mămica, care lupta disperată, să aducă ceva de mâncare pentru puii ei. Ne aşezam la masă şi am fi devorat totul în două minute, dar mămica ne spunea: „Mâncaţi încet, mamă, că numai aşa o să vă săturaţi!” Am ajuns la aceşti peste 70 ani, în faţa aceste pagini, să plâng în hohote amintindu-mi de biata mamă, câte a putut să îndure.
Cu trenul „ Foamea” au plecat mulţi oameni din sat. Erau trenuri de marfă, mai precis de transportat vite. În înghesuiala aceea mare, cu murdăria corporală, păduchii forfăiau şi apoi s-a instalat tifosul şi moartea.
Îl ţin minte pe Vasile Luntraru (tata Vasile, cum îi spuneam), că era bolnav de tifos şi cam toţi ai casei erau bolnavi, iar mămica le ducea şi lor câte ceva de mâncare, dar le dădea pe fereastră, să nu se contamineze cu tifos, dar a murit tata Vasile, un om de deosebită omenie, care mă iubea şi se juca cu mine de-a „hai la marfă, marfă”. Mă lua în spate şi mă lovea cu funduleţul de perete, repetând: „- Hai la marfă, marfă, cine cumpără marfă!” şi eu râdeam de mă prăpădeam.
Şi Vasile Dârstaru, un om de pe uliţa noastră, a fost bolnav de tifos. A scăpat cu viaţă, dar boala i-a mâncat nasul, încât apărea tare hidos. A scăpat atunci, dar a murit mai târziu, cam prin anii 60, într-un accident stupid. Venind cu bicicleta de la Buzău, un tractor a avut pană de cauciuc şi l-a ghemuit pe nea Vasile într-un şanţ.
Nu pot uita cum după moartea lui Tata Vasile, familia lui formată din mama Veta şi 5 fete, aveau pe masă o mămăliguţă de orz şi o strachină pe fundul căreia abia se zărea un ou fiert moale. Toţi ai casei se prefăceau că dau cu mămăliguţă prin ou şi de fapt, mâncau mămăliguţa goala, numai cea mică, Niculina, mânca din ou.
Aveam şi noi păduchi, căci îi luam de pe la şcoală şi vai de mămica, cât trebuia să ne despăducheze. Norocul nostru era că păduchii noştri nu erau infestaţi cu tifos. Detergenţi nu erau de fel şi ne-a prins şi râia, şcoala fiind focarul principal de contaminare. Au apărut şi ploşniţele şi cam toate relele se spărgeau în capul bietei mame, care se străduia să ne ţină departe de boală şi moarte.
Prin 1948, după ce s-a desfiinţat colegiul militar de orfani, am fost înscris la şcoala primară din sat. Când mi-a spus mămica: „ Gicuţă, maică, de-acum trebuie să mergi la şcoala primară din sat!” Eu i-am răspuns, plângăcios: „ Mămică, eu nu vreau să mă fac primar!”
În acea perioadă foamea era în toi şi s-a primit un fel de ajutor american, care consta în îmbrăcăminte second-hand şi un fel de pesmeţi, făcuţi din pâine uscată. Ajutoarele ajungeau la nenea Ionel Cosoroabă. Am primit şi eu nişte pantofi de fetiţă, cu tocurile cam înalte, cu care puteam să merg la şcoală. Mămica a primit misiunea să facă un fel de supă a foamei, cu pesmeţii daţi din ajutoare şi nu ştiu ce mai punea în ea, dar era o zeamă lungă, pe care pluteau câţiva pesmeţi. Veneau sătenii şi în principal copiii şi îşi primeau porţia de zeamă „chioară”. Într-o zi a venit un copil să mai ceară o porţie, plângând că-i e foame. Mi s-a făcut aşa de milă, că i-am zis mămichii să-i dea porţia mea. Tare s-a mai lăudat mămică cu atitudinea mea de atunci.
Pe la sfârşitul anului 1949, foametea s-a mai înmuiat un pic şi am avut de Crăciun, nu ştiu prin ce minune a mamei, sărmăluţe cu mămăliguţă.
Ce frumos a fost atunci, căci vestea nemaipomenită adusă de nea Vasile Ciucea, a fost ca picată din cer, ca dar al lui Moş Crăciun. Nici nu putea fi un dar mai mare, ca acela că prin grădina mare a venit tăticu din prizonierat. Seceta am resimţit-o până în primăvara anului 1950, când pentru cină aveam un fel de borş cu mămăligă de orz.
În 1950 s-a mai organizat viaţa satului. Comuniştii l-au uns secretar de partid pe Mihai Filipoiu (Nghijai). Era un om de treabă, dar din câte ştiu, nu avea carte. Venea la şcoală şi era mândru că partidul ne oferea câte un pahar cu lapte ( apă fiartă în care se dilua un pic de lapte praf.), dar era foarte bun, dacă mă gândesc că majoritatea copiilor venea la şcoală cu grăunţe coapte în traista – ghiozdan. Eram fericiţi că puteam ronţăi grăunţe şi mai venea şi câte un pahar de lapte.
Apoi a intrat tăticu, ca sanitar pe la Gura Teghi şi de acolo primeam fructe şi ceva bani. Prin vara anului 1951, sora mea, Olica şi fratele, Oani au mers la Gura Teghi şi de acolo au venit încărcaţi cu pere şi prune, încât eu nu am putut să mă abţin şi cu toate că aveam doar 12 ani, am zis:”- Mămică, eu am să mă însor cu o fată de la munte!”. Ce ştiam eu, credeam că însurătoarea se mănâncă cu fructe. Aveam şi noi prin grădină, corcoduşi şi pruni. Apoi veneau strugurii şi pepenii, dar ca perele alea de „aur”, nu mai văzusem.
Colectivizarea
„În satul Dâmbroca, finalizarea colectivizării (înfiinţarea C.A.P.–ului) s-a făcut pe 24 martie 1962.
S-a înfiinţat C.A.P. „ Libertatea” Dâmbroca:
- suprafaţa – 1.481 ha;
- braţe de muncă – 1.349;
- fond de bază – 3.700.000 lei;
- avere obştească – 5.700.000 lei;
Producţii medii: grâu - 2.500 kg/ha; porumb – 3.200 kg/ha; floarea-soarelui – 2.100 kg/ha; sfeclă de zahăr – 21.000 kg/ha.
În sectorul zootehnic: bovine – 326 capete; porcine – 246 capete; păsări – 9.243. . Parcul tehnic: autocamioane – 3; autoturisme – 1; motopompe – 5; motoare 25 cp – 2buc.; moară cu ciocănele – 1 . Experienţa de 28 ani a C.A.P.-urilor din Găvăneşti, Săgeata şi Dâmbroca, arată că pământul nu se putea lucra eficient decât în exploataţii mari, ceea ce nu mai este posibil după aplicarea Legii nr. 18/1991. . Putem concluziona că în comunism au existat şi aspecte pozitive, printre care acela că s-a creat oportunitatea pentru o agricultură corespunzătoare, prin exploataţii întinse, care permiteau asolamentul, respectarea verigilor tehnologice, iar fertilizarea, chimizarea, erbicidarea şi folosirea pesticidelor erau bine puse la punct de către cadre tehnico – inginereşti, foarte capabile. Toate acestea au condus la producţii de 4-5 ori mai mari decât cele înregistrate după 1990.
Avantajele obţinute au fost: conceperea muncii la „ colhoz” ca o tehnologie din
industrie privitor la preluarea şi valorificarea de la producător a cerealelor, legumelor, fructelor, strugurilor, laptelui, cărnii şi ouălor;
- posibilitatea unui export eficient;
- abordarea unui vast program de investiţii.
Din păcate statul îi exploata crunt pe ţărani:
- agricultura cooperatistă era tratată în ultimii 20 ani
din viaţa ei ca o afacere de stat, adică unităţilor li se lua
aproape întreaga producţie, cooperatorii nefiind trataţi ca proprietari. Circa 90% din ce realizau C.A.P.-urile, lua drumul fondului de stat;
- C.A.P.- urile au ieşit de sub jurisdicţia U.N.C.A.P. şi au trecut în subordinea Ministerului Agriculturii;
- cooperatorii, truditori ai pământului, nu arareori fiind subnutriţi, ajunşi la condiţia de flămânzi ai gliei, erau
consideraţi, mai ales după 1980, „ adevăraţi duşmani ai orânduirii socialiste. ” / (Din Monografia Comunei Săgeata)
................................................................................
„– Noi am ştiut să ne muncim pământul şi nu am putut să-l dăm la colectivă, căci nu aveam încredere în ea. Ca noi au mai fost câţiva consăteni: cumnatul Enache Alexe, Gheorghe Ocheşel, Gheorghe al Vetei lui Ion Lalu şi alţii.
Au început represiunile. Soţul era plecat pe la Braşov, după lucru şi a venit miliţia şi ne-a blocat în casă. Stăteau miliţienii şi comunicau cu noi pe geam: „ Spuneţi ce vă trebuie şi vă dăm, dar din casă nu aveţi voie să ieşiţi!”. Când a revenit acasă, l-au şi săltat miliţienii, l-au dus la Săgeata şi l-au ţinut trei zile nedormit şi nemâncat, tot în anchetă şi bătăi. Ne-au cerut să mergem cu grâul la treierat şi ne-am opus şi iar l-au luat pe Costică, de data aia la Buzău şi iar cu bătăi. Din alea i s-a tras moartea. Nu au avut încotro, căci au văzut cât de mulţi copii avem şi au zis că trebuie să ne lase în pace. Au venit şi ne-au luat boii din curte, acţiune la care au participat chiar rude ale noastre foarte apropiate.
Pe 13 mai 1963, a veni aşa ca un ghemotoc de paie aprinse şi ne-a ars tot. Numai casa a fost salvată. Nu mai aveam nutreţ deloc şi a trebuit să vindem vaca, să luăm ceva pe ea.
Cu greu a reuşit să scape de miliţie şi să poată lucra pentru a asigura hrana celor şapte copii. Aducea seara câte un sac de pâine neagră şi toţi se repezeau de prindeau câte o pâinică şi să scape de hămeseala foamei. Bătăile primite şi greutăţile întâmpinate l-au doborât înainte de vreme, la numai 59 ani şi nu a apucat să trăiască schimbările de după 1989.
Datorită suferinţelor lui şi muncii susţinute de noi amândoi, am reuşit să ne creştem şi să le dăm viitor bun celor 7 copii.” (Maria Alexe)
„- Am aflat, de la părinţi, că în anul 1962 (aveam eu vârsta de 1 an), s-a hotărât de către conducerea comunistă a ţării, încheierea forţată colectivizării. Părinţii mei nu făcuseră cerere de înscriere în C.A.P. (Cooperativa Agricolă de Producţie). A fost ultimul an când li s-a permis să-şi ridice recolta de pe pământul pe care-l munciseră în acel an. Apoi li s-a confiscat totul: pământ, căruţă, cai, boi şi plug. Era un spectacol dureros şi grotesc în acelaşi timp. Dureros, pentru că ai mei rămâneau cu 6 copii (între timp a venit şi al şaptelea) şi fără mijloace de întreţinere. Mămica ţipa, copiii plângeau, tatăl meu trăgea de boi ca să nu-i fie scoşi din curte, dar totul în zadar. Grotesc, deoarece torţionarii îi batjocoreau şi ce este mai rău, îi şi loveau cu biciul pe părinţi ca pe nişte animale. Au fost drame reale care au lăsat urme adânci în conştiinţa lor. A doua zi tatăl meu a fost arestat şi închis 21 de zile, deoarece reacţionare „violent” la actul de colectivizare a agriculturii. Când s-a întors din închisoare, o buna bucată de timp nu a spus nimic. Abia după mai multe zile, a povestit calvarul la care a fost supus: ameninţare, tortură, înfometare. Toate aceste metode, urmau să anihileze în omul gospodar, orice gând şi dorinţă, de a mai avea în proprietatea sa pământ sau alte bunuri mobile. În satul Dâmbroca 3 familii nu s-au înscris în C.A.P.: Lalu Gheorghe, Enache Alexe ( fratele mai mare al tatălui meu şi familia) şi a tatălui meu.
Părinţii mei au trebuit sa plece din sat, să-şi caute de lucru, pentru a ne putea creşte şi ţine la şcoală cei şapte copii. Au muncit la ferme de stat, pe şantiere şi în cele din urmă la fabrica de geamuri Buzău. În toate aceste locuri au dat dovadă de o forţă incredibilă în lupta cu vitregiile vremurilor. Părinţii noştri au reuşit să ne transmită un fel de „ambiţie”(hotărâre) de a învăţa cât mai bine, ca să ajungem în viaţă oameni cu „rost”, şi stăpâni pe propria viaţă. Ceilalţi opozanţi au procedat cam în acelaşi mod ca părinţii mei.” (Pr. Costel Ion)
„În viaţa satului s-au produs schimbări, în momentul colectivizării, când le-a fost luat oamenilor tot ce agonisiseră. Deoarece nu toţi semnau adeziunile de înscriere în CAP, respectivii stăteau fugari în câmp, până se făcea seară şi pleca echipa trimisă de raionul de partid. Îmi amintesc că tata stătea fugar la vie, care era situată la 1,5 km de sat. Deşi în momentul decretării încheierii procesului de colectivizare a satului, au fost şi săteni care nu au acceptat să lucreze în CAP, au refuzat ridicarea cantităţii minime de bucate oferite la sfârşitul recoltării grâului, florii soarelui sau porumbului.
Printre cei care au refuzat munca la CAP se aflau Enache Alexe – tatăl părintelui Constantin Alecse , cât şi fratele lui – Costică, care au avut numai de suferit la perioada respectivă.(Ec. Constantin Glineschi)
„Sunt mândru pentru modul cum am reuşit să organizez şi să dezvolt CAP-ul, cu prelucrarea după tehnologii de nivel tot mai ridicat, de amenajarea fermelor şi solariilor şi de viaţa bună a tuturor celor care făceau zile de muncă.
CAP-ul cuprindea satele Dâmbroca şi Borduşani, cu un extravilan de 1350 ha, din care Dâmbroca deţinea 910 ha.
Intravilanul satului Dâmbroca este de 1340 m x 460 m.
În apropierea anului 1990, situaţia se cam degradase, căci serele şi solariile, care fusese cuprinse în Asociaţia de Sere şi Solarii Săgeata, aveau randament scăzut, mai ales din cauza furturilor. Din cauza menţionată AESSS, a fost alipită la CAP, astfel că toate pierderile le suporta CAP-ul şi conducea, implicit la scăderea retribuţiei pe ziua de muncă.”(Constantin Stănilă)
Revolta ţăranilor din Dâmbroca
(26 octombrie 1962)
„Din cantitatea de porumb, C.A.P.-ul (Cooperativa Agricolă de Producţie), trebuia să plătească, în produse, muncile S.M.T-ului (Staţiunea de Maşini şi Tractoare). În ziua de 25 octombrie 1962, „ la plan”, preşedintele C.A.P-ului a cerut brigadierilor să dea câte doi oameni din fiecare echipă, pentru a încărca porumbul datorat S.M.T.-ului. Brigadierii au aflat că vor sosi autocamioane pentru a încărca mult mai mult porumb şi au răspândit ştirea printre săteni. Le spuneau la oameni: „ – Ieşiţi şi împiedecaţi-i să încarce! Noi nu o putem face, suntem membri de partid şi ne vor sancţiona. Opriţi-i voi! Este porumbul nostru. Să-i obligăm să se ţină de cuvânt, să ne dea 8 Kg de porumb la ziua de muncă!”
În ziua de 26 octombrie, chiar dacă era sărbătoare, la planul dat de brigadieri, o parte dintre săteni au mers pe câmp pentru a tăia ciocanii şi a elibera terenul în vederea arăturilor de toamnă.
În dimineaţa aceleaşi zile, la pătulele C.A.P. – ului, au sosit camioanele, de la Buzău, cu soldaţi şi miliţieni şi au început să încarce porumbul. La Dâmbroca, alături de miliţieni şi soldaţi, participau la încărcare şi paznici câmpeni, puşi de activistul de partid Dima.
Când a început încărcatul porumbului, cei din sat au dat alarma. Enache Ion a tras clopotul de la biserică, pentru a chema sătenii la apărarea porumbului. Chemaţi de clopot, au venit sătenii de la câmp, au intrat în curtea C.A.P. – ului la pătule şi au izgonit pe activişti şi miliţieni, cu maşini cu tot, folosind ţambre, beţe şi pietre. Activistul Dima a fost alergat de oameni spre Borduşani. Un altul a apucat să se suie pe motocicletă şi a fugit la Buzău. De la Dâmbroca, revolta s-a extins şi la Borduşani şi Săgeata, dar de amploare mai mică.
La Dâmbroca, primul sat spre Buzău al comunei, au apărut şi preocupări de organizare a rezistenţei. La îndemnul lui Gheorghe Lalu, a fost blocat drumul de intrare în sat, cu trunchiurile unor nuci aflaţi în curtea C.A.P. – ului, care fusese tăiaţi de la un fost chiabur, Neculai Tănase .
În a doua fază a evenimentului au sosit la sediul C.A.P. patru camioane încărcate cu miliţieni şi activişti. Între săteni şi miliţieni s-a dat o adevărată luptă. Sătenii erau înarmaţi cu ţambre de gard şi cu şipci din curtea colectivului, iar miliţienii aveau puşti cu baionetă, încărcate cu muniţie şi bastoane de cauciuc. A fost o încăierare de proporţii….
Din cauza atrocităţilor la care au fost supuşi după răscoală, unii foşti participanţi se tem şi astăzi să dea amănunte. Dedu Enache recunoaşte că a participat la bătaie, lovind miliţienii care participau la bătaie. După spusele sale, miliţienii au făcut uz de arme. Au fost trase multe focuri de armă, în sus şi spre oameni. Crede că nu toate focurile au fost cu gloanţe de război, că au fost şi cartuşe oarbe, pentru a speria mulţimea. S-au înregistrat şi răniţi prin împuşcare: Catrinoiu Gheorghe, Preda Gheorghe – împuşcaţi în picioare. Şi miliţienii au rămas cu unele urme ale bătăii. Dedu Enache a fost şi el rănit: Mai are şi azi semnul împunsăturii cu baioneta.
La Dâmbroca, miliţienii şi activiştii bătuţi au fugit spre Borduşani şi spre apa Buzăului. Cel mai iute în urmărirea lor a fost Dăniţă Niculae.
După izgonirea miliţienilor de la C.A.P., văzând că dinspre Buzău sosesc alte maşini cu miliţieni şi armată, sătenii s-au împrăştiat pe câmp, pentru a scăpa de bătaie şi arestare.
In a treia parte a zilei, a urmat represiunea. Cele trei sate au fost împânzite de securişti, miliţie, armată şi activişti. După unii săteni de la Dâmbroca, satul ar fi fost înconjurat şi cu tancuri. S-a cerut ca toată lumea să intre în curţi. Era interzisă circulaţia prin sat. Unii săteni au fost arestaţi de pe drum. De teama unei alte, posibile, revolte, limbile clopotelor bisericilor din Dâmbroca, Borduşani şi Săgeata, au fost legate, iar clopotniţele au fost puse sub pază.
La Dâmbroca, Bârsan Stan, a fost atacat pentru a fi arestat, de pe marginea drumului, de către miliţienii dintr-o maşină. I-au sărit în ajutor sătenii şi după o mică încăierare, a scăpat cu fuga . A mers pe câmp la o stână. I-au fost arestaţi după aceea mama, tata şi fratele. După câteva zile i-au dat drumul mamei, pentru a-l căuta şi a-l convinge să se predea, cu promisiunea că va uşura situaţia tatălui. S-a predat la miliţia din comună, la vreo 3 zile după bătălie.
Arestarea participanţilor la revoltă s-a făcut după listele întocmite de activiştii P.M.R., Dima şi Enache şi de către preşedintele Sfatului Popular Săgeata, Stancu. Majoritatea arestărilor s-au făcut noaptea de către echipe alcătuite din 3-4 inşi: un securist, îmbrăcat civil; un miliţian; un activist de partid; un sătean, membru de partid, îmbrăcat miliţian ( acesta ştia exact casa unde trebuia să fie luat cel arestat ). Foştii arestaţi îşi amintesc ura şi duritatea miliţienilor în momentul arestării şi în timpul transportului până la Ploieşti, la securitatea regională. Până la Buzău au fost duşi într-o dubă mai mulţi arestaţi. Stăteau în genunchi, cu bărbia în piept şi cine mişca era luat la bătaie de miliţienii care-i păzeau. Toma Nicolae îşi aminteşte că a fost bătut cu bocancii şi cu ghioage, în tibiile picioarelor. Toţi au fost bătuţi în acest fel. La Ploieşti au fost închişi la penitenciar şi la Securitatea din strada Vasile Lupu.
A urmat perioada de cercetare, de câte două ori pe zi, care a durat 42-45 zile. A fost cea mai grea perioadă. Erau scoşi din celulă, la cercetare şi aduşi înapoi, cu ochelari negri la ochi, să nu vadă drumul pe unde se deplasează.
Bârsan Stan îşi aminteşte că era întrebat: „- De ce s-au revoltat?; Ce s-a întâmplat acolo ?; Cine i-a îndemnat?”. Nu acceptau adevărul. A fost întins pe o masă şi bătut de la călcâie până la ceafă, în toate cele 45 zile. A fost bătut direct pe piele, dar şi peste cămaşă şi pantaloni. La cercetare erau bătuţi de miliţieni până spuneau ca ei: „ - Ai bătut, ai aruncat cu bolovani!” Erau bătuţi cum se nimerea: cu picioarele, cu bastoanele de cauciuc, fără nici o milă, condiţia era să rămână vii. Urmele bătăii de la Ploieşti au rămas pe corp, până la eliberarea după 1 an şi 6 luni. Un bătrân deţinut l-a învăţat că, atunci când este lovit, să tragă aer în piept pentru a umfla cutia toracică şi a proteja de lezare plămânii şi rinichii. După revenirea în celulă îl sfătuia să-şi pună comprese cu apă rece( ciorapii), pentru a slăbi durerea.
Moise Neculai îşi aminteşte că a fost bătut aşa de rău, încât se cunoşteau urmele loviturilor şi după eliberarea de la Periprava, atât pe spate, cât şi la fund şi pe picioare. Consideră că au fost bătuţi după cum au fost caracterizaţi de informatorii din comună
(primar, activişti, miliţieni). Când la întrebarea: „ – Cine v-a îndemnat la răscoală?”, a răspuns tot cu o întrebare: „ – Dacă vouă vă reduce salariul la jumătate, vă convine?”, a urmat o bătaie groaznică. Cerându-i să recunoască ceea ce nu făcuse, iar a răspuns cu o întrebare: „ Vreţi să recunosc că am omorât-o pe mama? Pot recunoaşte asta când mama trăieşte?” A urmat iar o bătaie groaznică.
Dăniţă Nicolae spune că, la cercetare, pe lângă bătaie, a fost supus şi la „ maşina de întins”. Îi trosneau oasele. A fost cel mai rău, bătut şi chinuit, căci era cel care-l bătuse pe miliţian până la apa Buzăului, aducându-l înapoi în sat, tot în bătaie.
Dedu Enache îşi aminteşte că una dintre problemele ce-i preocupau pe anchetatori era dacă a pus cineva la cale răscoala, dacă a fost un nucleu conducător.
Conform normelor juridice, după cercetare, cei reţinuţi trebuiau deferiţi justiţiei pentru a fi judecaţi. Fără judecată, prin hotărârea guvernanţilor vremii, ei au căpătat statutul de internaţi ai penitenciarului. Li s-au dat 2 ani de detenţie – pentru reeducare în închisori şi lagăre de concentrare comuniste. Au fost duşi la penitenciarul din Galaţi ( pentru câteva zile) şi de acolo în lagărul de muncă şi reeducare de la Periprava. Printre cei internaţi, la Periprava, au fost: Săftoiu Gheorghe, Săftoiu Florea, Oprişan Radu, Bârsan Stan, Bârsan Neagu, Cazan Mihai, Cazan Ion, Florea Mircea, , Ştefan Ion, Radu Octav, Tudor Constantin, Onea Chiriţă, Moise Chiriţă, Moise Neculai, Toma Ion, Enache Victor, Enache Ion, Toma Neculai, , Petroşanu Neculai, Moise Spiru, Gavrilă Constantin, Radu Gheorghe, Dedu Enache, Boeraşu Ion şi alţii
Periprava era un lagăr de muncă, cu puşcăriaşi – duşmani ai regimului comunist, aduşi din cele mai dure închisori: Gherla, Aiud, Piteşti, Râmnicu Sărat şi altele. Erau cca 320 puşcăriaşi: foşti ţărănişti, liberali, legionari, socialişti şi chiar comuniştii care au intrat în dizgraţia regimului politic al lui Dej. Erau şi ţărani, de la Suroaia – Vrancea şi Sălcia – Mizil, care se răsculaseră împotriva regimului comunist. Ca profesii erau: preoţi, învăţători, profesori, doctori, ofiţeri, judecători, ţărani, muncitori, etc
Mulţi dintre ei erau epuizaţi fizic, dar cu mare adversitate faţă de regimul comunist. Cei din comuna Săgeata, fiind, în majoritate tineri, până în 35 ani, au fost folosiţi la munci diverse: praşila porumbului, la făcut cărămidă, la spălătorie, la tăiat stuf, la irigat şi în construcţii. Uneori îi sprijineau la îndeplinirea normelor pe cei epuizaţi fizic.
După un an şi jumătate de detenţie, au fost duşi la Ploieşti şi apoi în sat. La sosirea în sat au avut o întâlnire la Sfatul Popular, cu un colonel de securitate, cu activistul P.M.R. pe comună şi cu preşedintele Sfatului Popular, Stancu. Li s-a atras atenţia să-şi ţină gura şi că vor fi permanent supravegheaţi.
A urmat o şedinţă la C.A.P., la care au participat preşedintele, vicepreşedintele şi activistul de partid şi la care s-a stabilit reîncadrarea în muncă a celor care fuseseră arestaţi.
În perioada detenţiei, familiile celor arestaţi au fost persecutate de către activistul de partid şi ameninţate că cei arestaţi nu se vor mai întoarce.
După revenirea în sat, foştii deţinuţi au fost marginalizaţi şi urmăriţi să nu mai aibă abateri de la conduita comunistă. Repercursiuni au avut şi copiii foştilor deţinuţi, neavând acces la unele şcoli.
După 1989, cei arestaţi după revolta din 1962, au fost incluşi în categoria „ foşti deţinuţi politici”, au devenit membri ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi li s-a stabilit o pensie simbolică, pentru anii petrecuţi în detenţie.”
„La Dâmbroca a fost, într-adevăr în toamna anului 1962, o revoluţie”, susţine Gheoghe Calcan, octogenar din satul Borduşani. „Starea de agitaţie din satul vecin s-a întins şi la noi, la ea participând 10 – 15 inşi”
Constantin Gh. Iamandi, 77 ani, din Borduşani: „ Răscoala a avut loc de pornire Dâmbroca,..........Satul s-a transformat , precum la răscoala din 1907, într-o adevărată vâlvătaie. ......Cu rapiditate au venit forţe de represiune de la Buzău, vreo 20 de miliţieni şi tot atâţia soldaţi, i-au arestat pe instigatori, printre care 10 din Dâmbroca, 10 din Săgeata şi 2 din Borduşani..........”
Gheorghe Vasile, de 78 ani, din Borduşani: „........Auzind de protestul justificat al cooperatorilor – şi nu numai al, ci şi a altor săteni – din Dâmbroca, Beilic, Borduşani, spre a nu mă amesteca cu aceştia, mai ales în stadiul de anchetă, arestări şi întemniţări, întorcându-mă de la Buzău, unde am fost după cumpărături, m-am furişat acasă pe căi lăturalnice, pe câmp.......În scurt timp am fost chemat la sediul primăriei din Găvăneşti, în biroul preşedintelui, Anton Albu, în care se găsea şi instructorul de partid, unul pe nume Panait. Acesta avea spume la gură, ameninţa, înjura şi bătea cu pumnul în masă. Îi dicta preşedintelui, precum un zbir, cum să facă retribuţia muncii: „ – Nu le dai ăstora decât 3 kg grâu la ziua de muncă! Ai înţeles?”(Extras din „REVISTA NOASTRA” nr.13/decembrie 2008)
„Aveam 31 ani şi un elan deosebit. Am condus activitatea CAP-ului, timp de 21 ani, apoi ca primar al comunei, încă 5 ani. Sunt mândru pentru modul cum am reuşit să organizez şi să dezvolt CAP-ul, cu prelucrarea după tehnologii de nivel tot mai ridicat, de amenajarea fermelor şi solariilor şi de viaţa bună a tuturor celor care făceau zile de muncă.
Desigur că aşteptaţi să vă spun despre colectivizare, despre revolta din 1962 şi evoluţia satului în perioada comunistă. Eram foarte tânăr, când şi-a făcut apariţia comunismul. Atunci mi-am satisfăcut stagiul militar şi fiind ambiţios, am fost foarte apreciat pentru devotamentul meu. După ce m-am lăsat la vatră, am fost promovat pe linie de UTC şi apoi de partid, pentru seriozitatea mea şi devotamentul în îndeplinirea sarcinilor. Când a venit revolta din 1962, eu eram simplu membru în CAP. Oamenii erau prea înfierbântaţi de nedreptatea ce li se făcea şi de pomenile la care participase în acea zi ( vreo 12), la care băuse câte ceva şi erau cu „capsa” pusă. Au fost şi unii agitatori. Mergeau prin sat şi spuneau oamenilor că li se ia porumbul. Au greşit şi şefii de la judeţ că nu au făcut calculele bine, de la început şi lumea s-a simţit minţită, dar şi oamenii, care s-au lăsat atraşi în cursa violenţelor.
Au fost represalii severe, dar atât oamenii cât şi statul au tras concluzii care au dus la îmbunătăţirea vieţii sătenilor. Imediat după revoltă, s-a făcut reorganizarea CAP – ului şi am fost numit ca preşedinte. Aveam 31 ani şi un elan deosebit. Am condus activitatea CAP-ului, timp de 21 ani, apoi ca primar al comunei, încă 5 ani. Sunt mândru pentru modul cum am reuşit să organizez şi să dezvolt CAP-ul, cu prelucrarea după tehnologii de nivel tot mai ridicat, de amenajarea fermelor şi solariilor şi de viaţa bună a tuturor celor care făceau zile de muncă.
CAP-ul cuprindea satele Dâmbroca şi Borduşani, cu un extravilan de 1340 ha, din care Dâmbroca deţinea 900 ha.
Intravilanul satului Dâmbroca este de 1340 m x 460 m.
În apropierea anului 1990, situaţia se cam degradase, căci serele şi solariile, care fusese cuprinse în Asociaţia de Sere şi Solarii Săgeata, aveau randament scăzut, mai ales din cauza furturilor. Din cauza menţionată AESSS, a fost alipită la CAP, astfel că toate pierderile le suporta CAP-ul şi conducea, implicit la scăderea retribuţiei pe ziua de muncă" (Constantin Stănilă).
„Lumea era needucată. La şedinţa de înfiinţare a CAP-ului, din aprilie 1962, instructorul de partid a promis că recolta va fi a celor care lucrează în colectiv. S-a estimat chiar o cantitate de 10 kg porumb boabe, la ziua de muncă. După strângerea recoltei li s-a spus oamenilor că vor primi 4 kg de porumb, ştiuleţi, la ziua de muncă.
Oamenii erau îndreptăţiţi să se scandalizeze. Primarul trebuia să ţină o şedinţă de partid şi să le explice. Brigadierii de atunci: Voicu Dedu, Constantin Stănilă şi Neculai Stanciu, au fost trimişi să anunţe oamenii pentru şedinţă. Ei au cerut oamenilor să ia cuvântul şi să nu fie de acord: „ Noi, ca brigadieri, nu putem sări cu vorba”.
S-a făcut şedinţa pe 26 oct, în ziua de Sf. Dumitru şi la şcoală au început a se revolta şi bărbaţii şi femeile, pentru care nu s-a mai ţinut şedinţa.
A doua zi, s-a făcut procesul verbal şi a fost înaintat la raionul de partid, la secretarul Moldoveanu, arătându-se că oamenii au fost de acord.
De la Buzău au fost trimise maşinile şi au început să încarce porumbul. Lumea a sărit şi a descărcat porumbul din maşini. Operaţiunea a durat de la ora 8,ºº, până la 15,ºº. Lumea a pus stăpânire pe pătulele cu porumb şi s-a pregătit să apere ferma, cu bâte şi araci, care se găseau prin curte. A apărut o maşină cu miliţieni, în mijlocul lor şi s-au făcut două tabere: de o parte erau miliţienii şi de cealaltă era lumea, cu pietre, bolovani, castraveţi. Cam timp de o oră s-a apelat la ordine. Lumea i-a împins pe miliţieni până spre Borduşani şi spre apa Buzăului.
Seara, pe la ora 20ºº, au început arestările. Securiştii au fost conduşi de oameni ai satului, îmbrăcaţi în miliţieni. În casă la Ion David se făceau anchetările.
Gheorghe Lalu, în timpul revoltei incita oamenii: „ înaintaţi, că nu au cartuşe de război, ci oarbe!”, apoi el i-a condus pe securişti, pentru descoperirea vinovaţilor. Onu al lui Ion Ghiţă a fost arestat. I-am spus şefului de post din Săgeata, Andrei Ilie, să se ascundă într-o casă, a lui Ştefan Albu, de la Borduşani, de furia lumii. Am fost chemat de mai multe ori la interogatorii şi am ieşit nevinovat. Nu m-am băgat la bătaie.
Vinovaţi au fost şefii, pentru ziaristul Turcu, de la „Viaţa Buzăului”, că a fost fugărit până la apa Buzăului, căci lumea a crezut că-i instructorul de partid, Enache.
Au fost arestaţi mai mulţi bărbaţi şi o femeie, Miţa Macovei. ” (Costică Baroian)
„Despre revolta din anul 1962 pot spune că a fost determinată de faptul că tot porumbul care se culegea din câmp, era încărcat şi trimis la siloz, după regula: cine predă cel mai mult este ”fruntaş”. În acel moment, oamenii satului au întrebat pe mai ”marii” CAP-ului ce le mai dă şi lor dacă totul se predă. Din acel moment, discuţiile au degenerat în revoltă, s-a tras clopotul pentru a veni cât mai mulţi oameni. S-a apelat la ajutorul instructorului de partid, la organele de miliţie, care nu au putut înlătura furia sătenilor, organe care au fost scoase din sat, împinse şi trecute prin gârla Buzăului pe celalalt mal. Noaptea, au venit în sat maşini de miliţie şi i-au îmbarcat pe participanţii care, fără nici o judecată, au petrecut ani buni în puşcărie. Printre participanţi: Florea Mircea, un anume Lalu şi chiar câteva femei.
Preşedinte de CAP era Stănilă Constantin, de altfel un om destoinic, muncitor, bun gospodar, dar care în acel moment trebuia să facă politica vremii.” (Ec. Constantin Glineschi)
„Doresc să spun şi eu ceva despre revolta din
1962, care nu a fost înţeleasă de toţi oamenii satului:
Înainte de a se înfiinţa colectivul a fost preşedinte de
TOZ. se oprea sămânţa de grâu pentru întovărăşire şi bogaţii se opuneau şi era nevoie de ajutorul miliţiei.
După înfiinţarea CAP-ului „ Libertatea”, tata a fost numit
magazioner şi casier. În acea perioadă, CAP-ul a adus material de salcâm, de la Ruşeţu şi a făcut 3 pătule de câte 20 m. lungime. Se aduceau ciocani de pe câmp şi cu sârmă, se confecţionau acele pătule, pentru porumb.
S-a adus porumbul, apoi s-a dat la stat, cărat cu 2 maşini.
IRTA, cu remorci. S-a terminat cota ce trebuia dată şi a venit instructorul de partid Enache şi a adus maşini să mai ia o cotă în plus. Tata a tras maşina la pătule, să încarce cota ce trebuia dusă la siloz. Fiind sâmbătă, au fost pomeni. După pomeni cineva (Ion Enache – Pleaşcă) a tras clopotul că Petrache dă porumbul la stat şi au mers la el femei şi copii. Oamenii erau pe la capul satului şi le asmuţeau pe femei să meargă. Femeile au dărâmat obloanele la remorcă şi la maşina de la IRTA şi au azvârlit cu ştiuleţi în Petrache, dar stăteau pe după pătule, să nu fie văzute. Eu am sosit de la câmp, cu caii, am tras acasă, apoi am fugit la colectiv şi am luat un ciomag de la pătule şi am dat în femei, să-l apăr pe tata. Am fost lovit şi eu cu un ştiulete. În acel moment, a apărut o maşină GAZ, de la raion, în care era primul secretar Moldoveanu, cu şoferul, când trebuia să plec cu tata acasă. Când a venit primul secretar, se arunca, cu ştiuleţi de după pătule, fără a se şti cine aruncă. S-a dat jos primul secretar, eu am mers la dânsul şi i-am spus să întoarcă maşina. S-a mai rărit aruncarea, iar primul secretar a crezut că eu am dat în el. L-am suit în maşină, i-am spus despre ce-i vorba şi după ce a plecat, vreo 30 – 40 ştiuleţi au zburat spre maşină.
L-am scos pe tata în câmp, să-l spăl şi am reintrat în sat
pe la jumătatea lui. Tata a zis să nu ieşim din curte, a trimis după 2 litri de vin, la Dragomir Ion (Coajă), că avea vin alb. La 2-3 ore a venit o maşină plină cu miliţieni şi armată. Grajdurile erau neînvelite. Oamenii au luat lemne şi s-au bătut cu miliţia, trecându-i gârla. Gheorghe Lalu, a dat ordin (că lângă el erau lemne de foc, aduse de CAP), să fie trase lemnele în mijlocul şoselei, să nu mai treacă maşini de la Buzău.
Brigadieri erau: Vasile Baroian, Voicu Dedu şi Costică Stănilă. Eu eram şef de echipă la Baroian.
A venit o altă maşină cu miliţie, a venit şi primul secretar
de la regiunea Ploieşti, Balalia. Ne-a adunat pe factorii de răspundere la şcoală şi am aprobat acest supliment de dat la stat şi după aceea s-au dat drepturile oamenilor.
Au fost constituite comisii de anchetă, pe fiecare uliţă, la care erau chemaţi oamenii pentru cercetare. Care nu recunoşteau luau bătaie, chiar şi la pielea goală, dar erau oprite arestările. Din arest au venit 2-3 oameni înapoi şi aceia îi spuneau pe alţii, care erau săltaţi. După revoltă i-am fost brigadier lui Ionică Puşcoi şi el a fost eliberat după 6 săptămâni A venit la mine şi mi-a spus tot.
Vinovaţi sunt cei care nu au citit carte, au băut la pomană şi „hai la pătule, că Petrache ne dă porumbul la stat şi nouă nu ne dă cele 5 Kg, promise!”
După revoltă, a trebuit să cărăm porumbul la siloz, cu
Căruţele. Vărul meu, Stoian C-tin era secretar PCR, al CAP-ului şi a strigat la mine:” Ieşi afară, legionarule!” El şi Constantin Paul, s-au îmbrăcat cu câte un veston de miliţie şi au ajutat miliţia cu date precise. Instructorul Enache dormea la Stoian, acasă.
Mă simţeam foarte legat de tata, fiindcă îl ştiam un om
drept şi cu respect faţă de săteni.” (Dumitru Oprea)
„După ce s-a cules aproape totul de pe câmp, urma să se primească drepturile în cereale, aşa cum se stabilise în şedinţa de constituire a CAP-ului, prin luna aprilie a anului 1962. În acele zile de toamnă lumea devenise bănuitoare că cei care erau la conducerea colectivei nu se ţin de cuvânt. Şi aşa se observase unele abuzuri şi unele ordine de sus, care-i defavorizau. Se interzicea tăierea viţeilor. Cei din conducere făceau unele abuzuri, luau viţei mici, de la oamenii din sat, cam de trei 3 luni şi înlocuia, cu ei, tăuraşii de la CAP, pe care-i tăia în folos personal sau pentru a duce plocoane pe la judeţ, sau pentru unele interese de şcolarizare „formală”. Un hâtru, bun de glume a lansat o zicală reţinută în memorie de mulţi săteni: „ Cu viţeii noştri, scoatem boii la lumină!”
Am auzit că lumea în sat este agitată şi se striga: „Săriţi oameni buni , că a venit miliţia şi ne ia porumbul din pătule!” La revoltă a participat toată lumea satului. Lumea a mers şi s-a opus încărcării. Ei au sunat la Buzău şi de acolo a venit miliţia cu camioane. Lumea s-a opus şi a început încăierarea. De la grajdurile în construcţii, erau materiale lemnoase, pe care sătenii le-au folosit ca arme de luptă. Miliţia i-a prins pe: Mircea Florea, Radu Octav şi Radu Oprişan şi a început să-i tortureze, fiind ţinuţi cu faţa în jos, în camioane. Sătenii au intensificat atacul şi i-au scos din maşină pe cei trei. Gheorghe Lalu, de la şosea, a agitat lumea împotriva miliţiei, dar apoi a devenit aliat cu miliţienii şi i-a denunţat pe toţi participanţii la revoltă. Cei arestaţi l-au denunţat şi pe el.
La cooperativă, la Benone, Ghiţan (Gheorghe Lalu), ajuta la cântar şi avea o expresie pe care o repeta mereu, în glumă „cu bătaie ca la miliţie!”
În timpul revoltei, am intrat în magazin, la chemarea lui Benone, să fie scos din mâna femeilor, că acestea intrau să-l scoată pe instructorul de partid Enache (care de fapt nu era acolo). Să scape de femei, care vroiau să-l bată, m-a chemat pe mine şi pe Ion Pană (Cerbu), să vadă cum stă treaba şi am văzut că nu era înăuntru. Am comunicat femeilor şi s-au liniştit.
Din cauza asta, Benone a declarat că Enache Dedu şi Ion Pană au intrat să-l scoată pe instructor şi să-l bată.
Vreo 4 – 5 zile am dormit pe câmp, împreună cu Stan Bârsan şi fratele, Costică Dedu. După acele zile m-am culcat seara acasă şi în noaptea aceea a venit miliţia şi cu câţiva săteni îmbrăcaţi şi ei în miliţieni (Costică Rădoi şi Gheorghe Lalu). Unul din consăteni a luat un cuţit de pe masă şi-mi zicea: „A, cu cuţitul ăsta ai sărit la miliţie!?”
La Ploieşti eram considerat cel mai periculos, alături de Micea Florea. A venit la securitatea din Ploieşti şi comandantul securităţii din Buzău, căpitanul Rizea şi cu miliţianul din comună, Andrei şi m-a acuzat de tentativă de omor la un miliţian.
Bătaia a fost cruntă. Mă loveau cu tocul pantofului până leşinam, mă uda cu apă şi apoi mă băteau să mă scol. Mi-au căzut dinţii pentru că a trebuit să beau apă îngheţată. Mâncarea consta din legume opărite şi turtoi, 5 cm X 5 cm.
Cei arestaţi au fost următorii: Enache Dedu, Ion Enache (al lui Pleaşcă), Chiriţă Onea, Spiru Moise, Constantin Tudor (al lui Agachi), Ion Cazan (Nelu lui Nae Cazan), Ion Cazan (Bau), Stan Bârsan, Neagu Bârsan, Florea Săftoiu, Gicu Săftoiu, Ion Toma
(al lui Lisandru Puşcoi), Neculai Moise( al lui Gheorghe Damian), Victor Enache ( a intrat total nevinovat, căci venea de la Buzău, cu ţiglă pentru grajdurile CAP-ului, s-a împotmolit în gârlă şi a sosit abia spre ziuă. De fapt, la revoltă fusese fratele să Titi, care a ştiut să plece la Bacău, unde avea domiciliul), Radu Oprişan, Gheorghe Dobre ( al lui Urleanu), Miţa Macovei.
Am fost arestaţi în data de 1. nov. 1962 şi după 40 zile, au cerut familiilor să ne dea de îmbrăcat pentru iarnă. Apoi am fost transportaţi la Galaţi, cu Bou–Vagon, unde am fost ţinuţi 5 zile la Penitenciar, ca pe animale şi de acolo am fost trimişi în lagărul de la Periprava ( la ieşirea Dunării în mare).
La Periprava, am fost prinşi la diverse meserii şi am fost şcolarizaţi pentru ele: dulgher, zidar, agricultor
Pentru că ştiam să cos la maşină, am fost încadrat pe postul de croitor şi am lucrat o iarnă întreagă la atelierul de călcat haine, pentru ofiţerii de miliţie.
Celelalte aspecte legate de motivele revoltei şi de modul în care autorităţile au încercat, în mod dictatorial să impună ridicarea recoltelor colectivului, am văzut că aveţi informaţii.”(Enache Dedu)
|