CAPITOLUL I – CADRUL ISTORIC
PAGINI DIN ISTORIA SATULUI DÂMBROCA
6. Satul Dâmbroca, după 1989
„După revoluţie s-au repezit toţi să apuce câte ceva şi s-a ajuns la ce se vede:
- împroprietăriri abuzive a unora care nu au avut
terenuri în Dâmbroca
- distrugerea tuturor înstalaţiilor de irigare,
Construite din banii comuni, -
- lipsa mijloacelor de efectuare a lucrărilor agricole,
- neaplicarea măsurilor de combatere a
dăunătorilor şi altele.” (Constantin Stănila)
„ După 1989, când a fost detronat comunismul în România, primii care au primit pământul înapoi, au fost familiile celor enumeraţi mai sus. Tatăl meu se mutase la cer cu 6 luni înainte, unchiul plecase în America la fiul său, părintele Constantin Alexe, iar Lalu Gheorghe şi-a cumpărat cât a putut de repede căruţă cu cai. Trăiau o a doua tinereţe, chiar dacă trecuseră de 50 de ani. Toată aşteptarea aceasta (1962-1989) nu a fost zadarnică, cu toate că au trebuit să treacă 27 de ani. Adesea tatăl meu o întreba pe mama :
- Mariţă, dacă ăştia ne-ar da pământul înapoi, noi ce-am face? - Fugi măi omule, că nu au cum să ni-l mai dea înapoi!
- Şi totuşi? insista tatăl meu
- Nu ştiu. Cine o să-l mai muncească? Noi am îmbătrânit, iar copiii au plecat toţi la oraş şi au serviciu.
Într-adevăr au plecat la oraş, au avut un timp serviciu, până când noii patroni apăruţi după revoluţie s-au dispensat de o parte din muncitori, încât foarte mulţi au ajuns şomeri şi fără serviciu. Şi fratele, dar şi surorile mele au fost nevoiţi să-şi caute noi locuri de muncă pentru a-şi întreţine la rândul lor familiile. Au preluat copiii grija de altădată a părinţilor, şi odată cu aceasta şi calvarul nesiguranţei „zilei” de mâine. Dar toate aceste „poveri” sunt ridicate de pe umerii omului credincios de către Dumnezeu Însuşi. Pe lângă dragostea de muncă părinţii ne-au transmis valori nepieritoare: familia şi credinţa în Dumnezeu.
Povestea familiei mele din vremea copilăriei, exemplifică foarte bine mentalităţile, greutăţile, aşteptările, nădejdile şi credinţa puternică în Dumnezeu a ţăranului român din perioada comunistă.” (Pr. Costel Ion)
................................................................................
„Provin dintr-o familie săracă. Nu mă laud cu asta, dar
nici nu pot s-o uit. Una dintre cele mai persistente amintiri ale mele e despre părinţii mei care, seară de seară, timp de treizeci de ani, cât am locuit cu ei, făceau socoteala tuturor cheltuielilor de peste zi. Niciodată nu le ajungeau banii. În casă erau un singur salariu şi patru persoane.
Azi, părinţii mei trăiesc dintr-o singură pensie şi, credeţi-mă, nu dintre cele nesimţite. Eu însumi ştiu prea bine ce înseamnă sărăcia. Am cunoscut cozile şi frigul dinainte, am cunoscut inflaţia înnebunitoare de după. Timp de douăzeci de ani nu am câştigat nimic din scrisul meu, am trăit din salariul de profesor şi am susţinut din el o familie. Cunosc şi eu socotelile de fiecare seară şi trasul de bani până la chenzină. E motivul pentru care n-am putut fi niciodată un om de dreapta sau, mai curând, am putut fi raţional, dar niciodată sufleteşte. Fără să fiu nici un om de stânga, ştiu de ce e nevoie de protecţie pentru cei slabi, cei fără noroc, fără şanse, pentru cei care nu fac faţă într-o lume a performanţei. Sunt la mijloc între cruzime şi populism, fără să ader nici la una, nici la alta. Nu pot aproba, deci, îngrozitorul sacrificiu care se cere astăzi compatrioţilor mei, chiar dacă mi se spune că e "răul cel mai mic".
Nu pot înţelege de ce oamenii cei mai amărâţi din România de azi, cei cu viaţa cea mai năpăstuită, cu veniturile cele mai mici trebuie să-şi ia ultima bucată de pâine de la gură ca să salveze statul român. Mi se spune că statul român nu-i poate susţine, dar statul român uită să-mi explice cum se face că a tolerat, odată cu creşterea sărăciei generale, o creştere nemaiauzită a bogăţiei speciale. Nu mi se explică în ce fel am ajuns, în doar douăzeci de ani, o ţară de tip sud-american, în care câteva sute de familii posedă o bogăţie egală cu a sute de mii de alte familii.
Niciodată nu mi s-a explicat cum, prin ce mecanisme legale, a putut fi posibil să creşti ca venituri, în câţiva ani, de la zero lei şi zero bani, la miliarde. Prin ce forme legale, prin ce privatizări legale, prin ce licitaţii legale, de douăzeci de ani încoace, sub toate guvernările, fără excepţie, România a fost împărţită în câteva sute de bucăţi care-au fost dăruite câtorva sute de oameni? Nu vreau să înţelegeţi că sunt adeptul "haiduciei" fiscale. Nu cer naţionalizări, confiscări şi deposedări de avere. Nu sunt anticapitalist şi ştiu că, în clasa de mijloc, există oameni care au câştigat cinstit, cu o risipă enormă de muncă şi inteligenţă, fiecare ban de care se bucură azi. Nu orice avere este însă sănătoasă, nu orice avere e sursă de bunăstare generală. Cele mai multe averi de la noi sunt obscene, maladive cumulări obţinute prin reţele subterane politico-economice. Ele nu îmbogăţesc, ci sărăcesc, secătuiesc statul de puterile sale, îi distrug sistemul judiciar, îl împotmolesc în corupţie. Nu cer confiscarea , ci verificarea lor, elucidarea împrejurărilor în care câteva mii de oameni au ajuns putred de bogaţi prin conspiraţie securistică, furt calificat şi trafic de influenţă. Clasa politică de la noi trebuie odată să înţeleagă că, sub oblăduirea ei, a apărut un stat al nedreptăţii sociale, că impasul în care suntem azi i se datorează în întregime şi că e măcar în interesul ei, dacă nu al ţării, să schimbe starea de fapte. Căci un stat nedrept social şi fără respectul legilor va fi întotdeauna un stat instabil, primitiv, cu o clasă politică ameninţată. Un stat dispreţuit, pe drept cuvânt, de lumea civilizată. Am mai spus-o: în România nu există, ca pretutindeni, corupţi, ci un sistem al corupţiei. Este mecanismul care produce sărăcia, conspiraţia care subminează statul. De aceea este monstruos şi nedrept să-i pedepseşti a doua oară pe cei săraci şi să te prefaci mai departe că nu-i vezi pe cei vinovaţi de sărăcia lor. Nu este cinstit să tai un sfert din salariul unui medic sau al unui profesor, să ştirbeşti venitul, oricum insuficient, al unui pensionar ca să scoţi ţara din groapa de acum. Nu este nici eficient. Poate vom ieşi basma curată de data asta, dar vom cădea imediat în groapa următoare, căci statul român, aşa cum e el azi, nu poate să nu fie sărac.
................................................................................
Cu atât mai cinice, "ca râsul la mormânt" ar fi spus Eminescu, sunt exerciţiile de demagogie de pe canalele mercenare de televiziune, unde vezi zilnic mogulii plângând, cu lacrimi de crocodil, soarta celor pe care ei înşişi i-au adus în sapă de lemn, prin subminarea continuă a statului de drept. Niciodată hoţii n-au strigat mai tare "prindeţi hoţii!”
(Mircea Cărtărescu –„Râsul la mormânt” Sursa: Mediafax)
Notă
În perioada ianuarie-martie 2012, s-a abătut asupra judeţului Buzău, deci şi asupra satului Dâmbroca, ninsoare abundentă şi viscol, care au paralizat viaţa satului pentru un timp. Îndurerat, am adresat satului un mesaj poetic, pe care-l redau mai jos:
Iarna 2012
A fost o iarnă grea, nu ca-n poveşti,
De s-au sleit luminile-n fereşti,
Dâmbroca mea a îngheţat de tot
Ce a simţit, să ştiu, nu am să pot.
Troienele cât casele au fost,
Sătenii-au stat în cel mai negru post,
N-aveau cărări să scoată lemnele,
Şi nici să îşi adape vitele.
Iar viscolul hălălăia corupt
Şi câte cabluri de curent n-a rupt!
Copacii se jeleau pe limba lor,
Fiindcă de vânt şi ger simţeau că mor!.
Salvările nu ajungeau în sat,
Cu zile, oameni buni au decedat
Şi câte o femeie s-a forţat
Să nască, asistată de bărbat.
S-a terminat ultima lumânare,
Dar se aude-n noapte o suflare:
În frig şi-n întunericul deplin
S-a mai născut pe lume-un pinguin.
Căţelul şi pisica asistau,
Cu capul strâmb către tavan priveau,
Poate acolo într-un ungher ascuns
A licărit lumina lui Iisus.
Şi-a coborât un Duh, lumină multă,
Spunând: „O luptă-i viaţa, deci te luptă!”
Şi satul de speranţă-şi amintea,
Fiindcă speranţa moare ultima.
Refren
Doamne, vino Doamne,
Fereşte-ne de ger şi foame! (Mior)
|