CAPITOLUL  III – DEZVOLTAREA SOCIO-ECONOMICĂ

1. AGRICULTURA, APICULTURA SI PROTECTIA ANIMALELOR

Ca oricare dintre componentele vieţii social - economice, agricultura poate fi „fotografiată” pe câteva etape ale existenţei satului Dâmbroca:

A - Perioada 1881–1940
B - Perioada 1941–1962
C - Perioada 1963–1990
D - Perioada post-comunistă

• Apicultura
• Protecţia animalelor
• Un ţăran model

.................................................................................................

a. Perioada 1881–1940

De pe atunci, au rămas doar unele aspecte consemnate în Dicţionarul lui Basil Iorgulescu şi preluate de monografiile comunelor: Săgeata şi Vadu Paşii. În investigaţiile făcute în satul Dâmbroca, din povestirile transmise de strămoşi, prin viu grai, a reieşit că ţăranul dâmbrocean a fost foarte ataşat de pământul lui, chiar dacă era nevoit să lucreze cu mijloace rudimentare. Tot timpul a căutat să-şi perfecţioneze munca, să şi-o uşureze. Din gospodăriile sătenilor nu lipseau: Carul cu boi, plugul, grapa, secera, grebla şi altele. Dâmbrocenii au ştiut tot timpul să-şi cultive, după nevoile gospodăreşti: porumbul, grâul, nutreţurile pentru animale (orzul, ovăzul, dughia, lucerna, trifoiul...), fructele (în mod deosebit, pepenii şi strugurii), legumele şi zarzavaturile. Când dijmele sau cotele tot creşteau, ţăranul se străduia să le facă faţă şi să-i rămână şi lui pentru gurile familiei.

În afară de arendaşul Dârlea, despre care sunt amintiri mai mult sau mai puţin pozitive, au rămas în amintirile satului ca oameni gospodari, harnici şi utili vieţii satului: Neculai Albu ( Tănase), Rudolf Daly, Ion Nicolau, Costică Tăbăcaru, Ion Ion (Cosoroabă), Vasile Pandele (Bombonaru), Neculai Bratosin, Vasile Dragomir (Geambaşu), Neculai Baroian şi alţii. Ce păcat că tocmai cei mai gospodari oameni ai satului au fost categorisiţi drept chiaburi (erau etichetaţi că „au supt sângele poporului” şi trebuiau stârpiţi). Neculai Tănase şi Rudolf Daly, aveau batoze şi vara, activitatea de treierat era foarte bine organizată: ţăranii veneau pe rând, ca la moară şi participau efectiv la treierat, cu membri ai familiei, cu rude (întrajutorare).

„Mai târziu, pe la vârsta de 5-6 ani, părinţii mei mergeau la câmp, la munci agricole, deşi tatăl meu era logofăt pe o moşie, numită Moşia lui Dârlea, totuşi o ajuta şi pe mama la muncile în câmp. (Neculai Iordache)

„Tata a fost trecut la chiaburi, în timpul comunismului, pentru că a deţinut 12 ha de teren arabil, împreună cu noi.* O situaţie hilară a fost aceea că Mihai Pandele a fost trecut la chiaburi deşi era sărac şi avea o capră, dar avea şi o cameră de cârciumă, nerentabilă.” (Smaranda Sares)

„Singurul boier al satului a fost un anume Dârlea, care avea conacul la răzorul care delimita satul nostru de satul vecin, Borduşani. Avea circa 100 ha de teren arabil, care i-a fost confiscat pentru împroprietărirea participanţilor la cel de-al doilea război mondial.” (Ec. Constantin Glineschi)

„Şi atunci ca şi acum, unii aveau pământ, îl munceau şi trăiau relativ bine ( şi pe lângă ei mai trăiau şi alţii, fără pământ, dar care munceau), iar alţii, săraci şi leneşi, stăteau pe şanţ şi îi bârfeau pe cei care munceau. Toamna, tata, ca ţăran mijlocaş – cu 10 ha. de pământ, încărca, căruţa cu scoarţe, cu saci de grâu şi porumb şi-i ducea la silozul din Buzău, ca dări la stat, dar mergea şi la moara din localitatea Costeşti, unde măcina grâu şi presa seminţe de floarea soarelui pentru uleiul casei. În paralel, cei săraci şi leneş ( nu dau nume) se mulţumeau cu ceapă şi mămăligă întinse în oţet.” (Dr. Constantin Zaharia)

„Ştiu despre moşia Orasca, care a fost arendată de Dârlea, iar dintre chiaburii care au fost luaţi în evidenţă de statul comunist, menţionez:

01. Neculai Bârsan Albu,
02. Mihai Pandele,
03. Vasile Dragomir (Geambaşu),
04. Neculai Baroian.

Aceştia şi mulţi alţii, care au fost oameni foarte gospodari şi cu care satul se poate mândri şi azi, au avut foarte mult de suferit, din intenţia dictaturii comuniste de a-i aduce la sapă de lemn.” (Stan Bârsan)

„ Eram mică şi m-a trimis tata cu treburi prim zona lui Neculai Baroian. Am observat că la marginea satului era zarvă şi am fost curioasă. Am văzut un ţăran care stătea pe o grămadă de porumb-ştiuleti şi un domn care-l certa. Se răstea tare la ţăran şi apoi a început să-l lovească cu biciul. M-am speriat şi am fugit. Acolo se făcea dijmuiala şi boierul era Dârlea.” (Maria Bunea)

În perioada aceea, ţăranii erau categorisiţi în :
- ţărani săraci, care aveau până la 1 – 2 ha de teren agricol,
- ţărani mijlocaşi, cu 2 -5 ha,
- chiaburi, cu 5 -10 ha şi peste
Majoritatea sătenilor intra în categoria ţăranilor mijlocaşi.

Elogiu pentru gospodari

Satul meu drag, tu ai avut
Şi sărăcie, dar şi boieri
Şi ţi-ai dus viaţa cum ai putut
Fără ca milă cuiva să ceri.

Boierii care te-au peţit,
Poate n-au fost oameni răi,
Dar s-au tot dus spre infinit
Alungaţi de vremuri „noi”.

S-a zis că, chiaburii-s răi,
Dar, ştiu, Neculai Tănase
Era bun şi toţi ai săi,
Aveau hărnicia-n oase.

Fost-au gospodari destui
Care au ridicat satul
Fără să ceară nimănui
Corvoada şi oftatul.

De: Marin Preda, Baroian
Geambaşu, Bombonaru,
Daly, cu calul său troian,
Doar laude cu caru’. (Mior)

CULTURILE AGRICOLE

Despre culturi am spus câte ceva, mai sus, dar voi insista.

Pe volumul şi importanţa fiecărei tip în parte:

. Porumbul, poate fi considerată cea mai importantă cultură şi acoperea cam 40 %, din suprafeţele cultivate. Prin el se asigura baza alimentară (la rugăciunea „Tatăl Nostru” în care se spune: „....pâinea noastră, cea de toate zilele”, cred că ţăranul, când se ruga, se gândea la: „...mămăliga noastră, cea de toate zilele”. Lucrările agricole, specifice pentru această plantă, erau: arătura de primăvară, boronitul, grăpatul, semănatul, prăşitul, culesul porumbului şi deşfăcatul de foi ( depănuşatul, cum se zice în Moldova), tăierea ciocanilor. Se făceau şi arături de toamna, ca gerul să distrugă buruienile şi zăpada să fie mai bine reţinută de pământ.

Boronatul avea rolul de a fărâma, cât de cât, bolovanii şi de a scoate buruienile din pământul arat. Grăpatul nivela şi mai aduna buruienile care erau scoase, prin boronare, la suprafaţă.

Semănatul se făcea manual, mergându-se pe şanţurile lăsate de plug. Întreţinerea culturii presupunea 2 – 3 praşile, care erau efectuate manual, cu sapa. Cam pe la a treia praşilă, deja erau ştiuleţii de porumb în lapte şi atunci nu prea mai aveam nevoie să luăm mâncare de acasă, căci coceam porumbi şi-i simţeam ca pe cea mai bună mâncare.

În anul 1938, agricultura României dispunea doar de 4039 de tractoare fizice de diferite mărci şi tipuri. Producţia tractoarelor a început la Braşov, în fosta uzină de avioane IAR, înfiinţată în anul 1925, unde s-au realizat până în anul 1945, 19 tipuri de avioane, dintre care şase de concepţie proprie. Uzina, fiind reconstituită şi utilată ulterior, a realizat în anul 1946 primul tractor românesc IAR-22. Era un tractor pe roţi metalice cu pinteni sau (opţional) cu pneuri, echipat cu motor diesel în patru timpi, cu patru cilindri, cu puterea de 27,9 kW (38 CP), la turaţia de 1100 rot/min (fig. de mai jos).

Tractor IAR - 22

În satul Dâmbroca, au fost procurate tractoare abia după 1950, de către Neculai Tănase şi Ioan Nicolau.

La culesul porumbului avea prioritate culesul ştiuleţilor. Boii, căruţa cu scoarţe (panouri mari din scândură, cărora li se mai spunea şi dulapi şi care formau coşul mare al căruţei) şi târnele (coşuri mari confecţionate din nuiele), constituiau dotările materiale necesare culegerii. Erau rupţi ştiuleţii, puşi în coşuri, cu care erau duşi la căruţă şi apoi cu căruţa erau transportaţi la gospodărie şi depozitaţi sub un şopron. Ciocanii rămâneau pe loc şi primeau atenţia culesului abia după terminarea celorlalte treburi ale câmpului. Se ajungea, chiar, pe la începutul lunii decembrie. Noaptea, luna participa adesea la culesul ciocanilor. Secera era unealta principală. Ciocanii erau puşi în snopi şi căraţi cu căruţa, pe care se puneau drugi, pentru a se crea o platformă pe căruţă, pe care snopii să fie stivuiţi.

Încărcarea ciocanilor

*Căruţa avea roţile şi spiţele din lemn şi numai obada era din fier ( de fapt, corect spus, era din oţel). Osiile şi lagărele erau tot din lemn, iar frânele erau sub forma unor mecanisme de frânare, prin care o bară de lemn apăsa pe roţi.

. Porumbul se pune în leasă (pătul, porumbar), pentru uscare, apoi se ducea la moară şi se obţineau: mălaiul şi tărâţa de porumb. Mălaiul s-a folosit şi se foloseşte pentru mămăliga cea de toate zilele, dar, din surplus se mai dă şi la animale şi păsări. Tărâţa se dă exclusiv la animale ( porci, vaci de lapte, oi...). Foile rezultate de la deşfăcarea porumbului, constituie un furaj foarte apreciat de animale ( bovine, cabaline, ovine), în mod deosebit iarna. Ciocanii sunt depozitaţi în grădina mare, sub formă de cluci ( snopii sunt sprijiniţi între ei, formându-se o construcţie conică, înaltă de cca 3 m.). În mijlocul clucii se lasă un spaţiu, în care sunt introduse foile de porumb, obţinute la deşfăcat. De pe ciocanii de porumb sunt consumate, de animale, foile şi rămân beţele, care erau folosite ca material de foc.

Ciucălăii de porumb, după ce a fost curăţaţi manual de boabe, sunt foloşiţi pentru foc şi în mod deosebi pentru jarul pe care se frige carnea, pentru jarul folosit în maşina de călcat rufe, pentru tămâie, etc.

Măcinarea porumbului se făcea la moara cu pietre ( două pietre mari, care se roteau în sensuri inverse şi printre care treceau boabele de porumb sau de grâu). Două mori funcţionau în acele vremuri, în apropierea satului: A lui Fani de la Stănceşti şi a lui Daly, de la Borduşani.

· Grâul – a doua cultură ca importanţă,
acoperea cam 20 % din suprafeţele agricole. E drept că randamentul producţiei era scăzut, din cauza buruienilor care-l năpădeau (rapiţa, neghina, mohorul, pirul) şi nu exista o metodă de eliminare a lor. Pe de altă parte, grâul era căutat mult la oraş şi ţăranii consumau mai puţină pâine, în hambarul lui rămânând foarte puţin, fie datorită cotelor, fie că era valorificat ca produs de schimb cu oraşul. Semănatul grâului se făcea toamna, manual, ca la toate plantele păioase ( cu seminţe mici), aruncându-se seminţele cu mâna, cât mai uniform posibil, peste arătura proaspătă şi venindu-se apoi cu grapa.

Grapa era ca o mătură mare din cătină, lată cam de 1,5 m. Pentru a se lucra mai eficient cu ea, se îngreuna cu obiecte grele puse pe ea.

Pe la mijlocul verii, grâul era tocmai bun de secerat. Pe o căldură înăbuşitoare a lunii lui Cuptor, se mergea cu secera, se făceau snopi, aceştia fiind legaţi cu paie de grâu, se puneau în carul pregătit cu drugi, ca la transportul porumbului şi transportaţi direct la arioi (loc special destinat pentru depozitarea grâului în vederea treieratului). Prin anii 1930 – 1940, au început să apară coasele, care făceau să scadă mult timpul de culegere. A fost nevoie şi de greble şi au apărut şi ele.

Pe arioi se întindea pologul (un covor mare ţesut din cânepă) se desfăceau snopii pe el şi ţine-te bătaie pe grâu, cu bâte, cu furci.

Cei care aveau un volum mai mare de lucru au găsit o metodă de a folosi animalul la această muncă. În mijlocul arioiului era un ţăruş bine înfipt în pământ. Calul era înhămat la tăvălug ( un tambur lung, cu diametru de cca 30 – 40 cm şi greu, care se învârtea ca o roată). Pe măsură ce se învârtea în jurul ţăruşului, sfoara, cu care era legat calul de ţăruş, se scurta până când tăvălugul ajungea la ţăruş, apoi calul era întors pentru rotirea în sens invers.

După ce operaţia de treierat era gata, paiele erau îndepărtate, pleava de pe deasupra era şi ea luată şi depozitată, şi se trecea la vânturarea grâului. Vânturarea presupunea punerea grâului, prin scurgere de la o înălţime ( de deasupra capului), în bătaia vântului, încât să fie înlăturate impurităţile ( fiind mai uşoare decât boabele de grâu sănătos.

Grâul se depozita apoi în hambare speciale sau în vase mari de lemn şi-şi aştepta, cuminte, rândul la moară. Mai erau şi cote, care erau percepute de stat, mai erau şi: uiumul de la moară şi „cota” pretinsă de şoareci. Paiele de grâu erau depozitate sub formă de şuri. Pleava era depozitată, de obicei, în locaşuri amenajate la baza şurilor.

Paiele de grâu erau folosite, în principal ca aşternut în grajdul de animale ( coşar, cum i se mai spunea), în coteţul porcului, dar şi pentru foc iute ( în soba oarbă pentru pregătit vatra în vederea coacerii pâinii, sau ca simplu combustibil, dar si pentru cuptorul de vară, amenajat în curte şi pentru făcut floricele). Când iernile erau grele, paiele de grâu serveau şi ca nutreţ, mai greţos, dar de foame, animalele suportau. Pleava şi tărâţele erau delicatese pentru animale, mai ales dacă erau în amestec.

Floarea soarelui - cam 10 %.

Era o cultură importantă pentru gospodării. Fiecare cultivator mergea la o făbricuţă de ulei şi obţinea cantitatea de ulei cuvenită ( din produsul realizat se scădea uiumul şi mai târziu s-a adăugat şi cota către stat). Se mai realiza uleiul şi cu prese acţionate manual, uneori chiar improvizate. Ce frumos arăta câmpul, cu lanuri de floarea soarelui, cu florile care urmăreau poziţia soarelui, iar bâzâitul de albine crea, alături de trilurile ciocârliei, o simfonie de sunete şi lumini! Când începea să se coacă seminţele, floarea soarelui îşi pleca fruntea a rugăciune către Divinitate, drept respect şi semn de mulţumire că, în viaţa ei de o vară, a primit toată seva de culoare, lumină şi sunet. Îşi aştepta fericită sfârşitul, dar păsărelele o mai ciuguleau câte un pic, parcă vrând să o redeştepte. De când am citit „Floarea soarelui”, din romanul „ Erezii pioase” de scriitorul Radu Voinescu, am căpătat o privire nostalgică asupra acestei plante. Parcă ar fi vie ( altfel, cum s-ar roti ea după soare). Petalele-i, fluturate de vânt, sunt precum clapele unui pian, seminţele sunt pajisti cu flori, pe care le sorb albinele şi imaginaţia mă duce tot mai departe în căutarea raiului pe o paleaşcă de floarea soarelui.

După ce se coc, palăştile sunt tăiate cu secera şi duse în gospodărie. Sunt lăsate sub şopron sau prin curte să se usuce mai bine, după care se pune pologul şi deasupra lui, fiecare paleaşcă în parte este bătută, până cedează toate seminţele. După terminarea de bătut se face vânturatul. Gospodarul pune în saci seminţele nevânturate, aşteaptă să vină o vreme cu vânt potrivit vânturării, apoi amenajează pologul pe un loc de vânturare, în curte sau După Oboare. Se pun seminţe într-o copaie mică ( de cele în care se frământă aluatul pentru pâine), sau o găleată. Vasul respectiv este ridicat deasupra capului şi se lasă ca seminţele să se scurgă pe polog, astfel ca vântul să înlăture praful, petalele uscate şi alte impurităţi. Impurităţile fiind mai uşoare sunt duse de vânt la oarecare distanţă de locul în care cad seminţele sănătoase. Se repetă operaţia până la terminarea vânturatului. Seminţele astfel curăţate de impurităţi sun puse în saci şi duse la hambar, unde sunt păstrate până le vine rândul la transformarea în ulei. Ele sunt considerate şi ca „bomboane” agricole, încât tot omul când are timp liber şi se adună la şanţ cu vecinii trebuie să aibă suficiente şi „piu, piu, piu” se „stuchesc” unii pe alţii, cu plăcere.

Palăştile şi cotoarele sunt foarte bune materiale de foc, constituind, în mare măsură, lemnele de foc ale ţăranului.

· Plantele furajere: trifoiul, lucerna, dughia, porumbul furaje, erau uşor de cultivat, nu aveau nevoie de lucrări de întreţinere şi erau uşor de recoltat. Trifoiul şi lucerna erau plante perene, deci erau foarte avantajoase. Plantele acestea erau delicioase ca hrană pentru animale.

La culesul acestor nutreţuri, ţăranul pregătea un loc în grădina mare şi acolo le stivuia sub formă de căpiţe sau şuri, cu coperişul sub formă de cupolă, respectiv cu forma în două ape, în aşa fel încât să nu pătrundă prea multă apă în ele, căci le-ar mucegăi.

· Plantele legumicole, cca 5 % din suprafeţele avute în posesii: roşii, castraveţi, ceapă, ardei, vinete, varză, morcov, pătrunjel, usturoi, cartofi, erau cultivate în grădinile de pe lângă case. Nu este cazul să mai spun care erau cultivate prin semănare şi care prin sădire, căci şi azi metodele sunt aceleaşi, doar tehnologiile sunt perfecţionate. Fasolea şi dovlecii se cultivau la câmp, printre rândurile de porumb.
În satul Dâmbroca cele mai cultivate legume erau: roşiile, ceapa, ardeii şi vinetele. Acestea asigurau hrana de bază pe timp de vară şi o parte din toamnă. Pentru ceapă se semăna arpagic, iar pentru roşii, ardei şi vinete erau sădite răsaduri.

* Roşiile, în afară de consumarea ca atare sau în mâcăruri ( ciorbe, mâncăruri şi tocăniţe de tot felul, erau conservate pentru iarnă sub formă de bulion sau la zacuscă. Roşiile şi ceapa sunt legumele care trebuie să se regăsească în majoritatea mâncărurilor, căci asigură vitamine şi fibre importante şi dau savoare alimentelor. Roşiile, de obicei crude, se conservă ca gogonele murate.

* Ardeii şi gogoşarii, au gustul lor plăcut şi conţinut important de nutrienţi şi vitamine. În afară de consumarea lor în salate, în mâncăruri gătite şi ca ardei copţi, ei pot fi conservaţi ca ardei în oţet sau în zacuscă (de legume, de vinete)

* Fasolea este gătită, vara, că mâncărică de păstăi, iar pentru iarna e considerată ca fiind mâncarea de bază a săracului, mai ales pe timp de post. Se găteşte ca mâncărică de fasole sau ca fasole bătută (iahnie în care usturoiul are un rol important)

* Dovlecii pot fi consideraţi ca fructele animalelor. Ei erau daţi la animale nefierţi sau fierţi. Porcii gemeau de plăcere când mâncau amestecătură de tărâţe cu dovleac fiert sau cu cartofi fierţi. Mai consumau şi oamenii, câte un dovleac copt sau fiert, peste care se mai presăra câte un pic de zahăr, dar seminţele de dovleac erau coapte şi aveau mai multă căutare ca cele de floarea soarelui

* Dintre legume, am lăsat cartoful la urmă (în sat se folosea denumirea „cartoafe”), dar asta nu înseamnă că nu aveau importanţă, ba dimpotrivă, ei îşi aveau un rol în alimentaţie, chiar, mai mult decât fasolea, ca aliment mai uşor suportat de stomac şi de ficat. Oamenii bolnavi, aveau reţinere faţă de fasole, dar nu exista nici-o oprelişte faţă de cartof. Mâncărurile cu cartofi erau într-o varietate mare (copţi, fierţi, mâncărică, piure, ghiveci...)

Cartofii erau cultivaţi de obicei în grădina mare, sau pe un lot apropiat de casă (spre exemplu După Oboare). Se ara terenul făcându-se brazde suficient de adânci şi pe acele brazde la distanţe egale se puneau câte 2 -3 bulbi din cartofii păstraţi ca sămânţă ( vorba românului era: „pui două, ies nouă, pui trei, ies 33”). Când tulpina se ridica, se aplica o praşilă, la care pământul era tras şi înălţat pe lângă tulpină, făcându-se cuiburile şi de fapt rândul de cartofi apărea o ridicătură continuă. Se aplica şi a doua praşilă, iar de insecticide nici vorbă în acea perioadă, căci gândacul de Colorado nu ajunsese la noi.

· Fructele: prunele, vişinile, nucile, caisele (zarzărele), corcoduşele, strugurii, pepenii. Cam astea au fost şi sunt fructele care au fost cultivate în Dâmbroca.

* Prunii, caişii şi corcoduşii, vişinile, se găseau în aproape toate curţile de oameni gospodari, dar copiii mâncau fructele aproape din floare. Foarte puţine fructe ajungeau să se coacă, aşa că nu putem vorbi despre produse din aceste fructe, decât doar de: compoturi cu fructe crude (aşa zisa chisăliţă de prune sau corcoduşe) sau de utilizarea prunelor sau corcoduşelor pentru acrit ciorba (era delicioasă ciorba de fasole acrită cu prune),

* Strugurii: fiecare ţăran avea acolo cel puţin 0,2 ha de vie, plantată la câmp. Via se planta primăvara, prin butăşire, folosind coarde de viţă, cu 4 – 5 ochi şi lungi de 30 – 40 cm. (coardele sunt luate din coardă tânără de 1 an, înainte de pornirea vegetaţiei, prin februarie – martie. Butaşii sunt plantaţi la distanţe de cca 40 cm. între ei, sunt acoperiţi în întregime cu pământ (parţial prin efectuarea unui muşuroi) şi li se toarnă câte o găleată de apă la fiecare cuib. În funcţie lipsa precipitaţiilor este asigurat cu apa necesară prin udare.

Întreţinerea culturii presupunea 2 -3 praşile. Primăvara via trebuia curăţată, coardele fiind lăsate scurte cu doar 2 – 3 ochiuri, sau unele coarde, eliminate. Dacă vreunul dintre butuci era uscat, atunci era trasă o coardă de la butul alăturat şi îngropată prin locul unde era butul care s-a uscat.
Strugurii aveau mai multe utilizări: când erau cruzi ( aguridă), puteau fi folosiţi pentru acrit ciorba; strugurii copţi puteau fi serviţi ca atare, în calitate de desert, puteau fi transformaţi în must şi apoi în vin, dar şi puşi în pod pentru stafidizare şi consumarea pe timp de iarnă.

Mustirea se făcea în hârdaie ( un fel de putini joase, care aveau toarte), cu mustitoare ( realizate din crengi cu grosimea de 3 – 4 cm şi care se terminau cu o trifurcaţie. După o bună sfărâmare în hârdău, erau turnaţi în tocitoare (putină mare, de 300 – 500 litri). Tocitoarea era umplută cam pe trei sferturi, ca după separarea mustului, boasca să nu dea pe afară. În partea de jos a tocitoarei era instalată o canea şi prin ea curgea mustul limpede, de o culoare dăruită de Dumnezeu şi care era trecut în butoaie aşezate sub şopron. Nici butoaiele nu erau umplute complet ci se lăsa un 15 %, pentru fermentare. Un timp se lăsa butoiul descoperit să poată ieşi o spumă rezultată din fermentaţie, apoi era folosit un dop găurit în care era montat un furtun, al cărui capăt liber era menţinut în apă. Vasul cu apă era poziţionat ceva mai sus ca butoiul, încât gazele rezultate din fermentaţie să iasă mai uşor. Oxidul de carbon este foarte periculos pentru viaţă, aşa încât, dacă butoaiele sunt în beci trebuie mare precauţie la intrarea în beci, căci oxidul de carbon se combină cu sângele producând carboxihemoglobina şi duce la moarte sigură. Ca măsură de precauţie se lua o lumânare şi dacă aceea se stingea, trebuia de urgenţă să fie părăsit locul.

Boasca rămasă, după scoaterea mustului era lăsată acoperită până fermenta. Terminarea fermentaţiei putea fi observată cu o flacără. Atunci când nu se mai stingea flacăra , fermentaţia era terminată. Frigul putea să sisteze fermentaţia în continuare, dar dacă perioada de căldură dura după fermentarea corespunzătoare, boasca se oţeţea, aşa că mersul la cazanul de ţuică trebuia făcut la momentul potrivit.

În sat se afla un cazan de ţuică, la Neculai Tănase.

* Pepenii erau cultivaţi pe suprafeţe de 0,2 – 0,3 ha sau chiar mai mult, dar nu de către toţi sătenii. Seminţele erau semănate în cuiburi pe un teren arat, fiind acoperite de 3 – 4 cm de pământ. Pepenii roşii, de regulă nu erau amestecaţi cu cei galbeni ci separaţi în cadrul lotului de pepeni. Cultura pepenilor necesita 2-3 praşile.

Coacerea pepenilor verzi putea fi constatată prin uşoara ciocănire, cu degetul mijlociu îndoit. Dacă suna mai a gol, însemna că nu era copt. Mai putea fi observata coacerea şi prin cum arăta codiţa pepenelui. La cei copţi, codiţa nu mai avea acei perişor şi avea o culoare schimbată. Pepenii galbeni erau foarte uşor observat când sunt copţi, căci se îngălbeneau şi unii din ei chiar se crăpau.
La vie şi la pepeni trebuia asigurată şi paza pe timpul coacerii, căci hoţomani, care să vină la de-a gata, erau şi pe atunci. Pepenii erau cultivaţi de ţărani pe lângă viile proprii şi se putea asigura paza în acelaşi timp, la pepeni şi la vie. De obicei copiii păzeau viile şi cum nu era totdeauna ce să li se dea de mâncare, li se punea o bucăţică de mămăligă în traistă şi aia era. Mămăliga cu struguri sau cu pepeni, asigurau hrana de toate zilele, pe perioada pazei. Pepenii galbeni erau delicioşi şi consistenţi. Bananele pe care sătenii le-au „descoperit” abia în post-comunism, sunt nimicuri pe lângă „bananele” noastre de Dâmbroca.

Pepenii verzi erau păstraţi în grâu şi rezistau ca şi strugurii stafidizaţi, până pe la Crăciun.

* Plantele industriale: sfecla de zahăr, tutunul

*Sfecla de zahăr deşi este încadrată în categoria plante industriale, căci constituie materia primă pentru zahăr, în perioada la care ne referim, nu a avut această menire. Se cultiva pe loturi foarte mici şi numai pentru casă. Era folosită pentru animale, dar şi ca desert al oamenilor ( coaptă sau fiartă), căci avea un conţinut ridicat de zahăr şi fiind dulce, devenea atracţia copiilor, pe timp de iarnă.
A fost foarte greu în anii de foamete, datorate secetei din 1946 – 1947, foamete care a durat până prin 1950 şi a fost prelungită prin cotele „genocide”, impuse de ordinea „bolşevică” a guvernului Groza.

*Tutunul a fost cultivat de mulţi săteni, pe cca 5 – 6 % din suprafeţele avute. Era planta aducătoare de bani, căci se făceau contracte cu fabrici de ţigări. Trebuie să ne amintim de un achizitor, căruia i se spunea „domnul Gheorghe cu tutunul” şi care „ săracul” umbla cu mămăliga în traistă, alături de foile cu contracte.

Seminţele de tutun erau semănate ca şi porumbul sau floarea soarelui. Ieşeau nişte plante sănătoase, cu tulpini mai groase decât cotoarele de floarea soarelui ( că aşa a fost să fie ca iarba „răului” să le domine pe ale binelui) . Frunzele de tutun, mari (cam de 10 – 15 cm în diametru) şi aproape rotunde, reprezentau materia primă pentru fabricarea ţigărilor. Culesul lor se făcea în mai multe etape, pe măsură ce atingeau dimensiunile stabilite de contract. Ele erau înşirate pe sfori şi puse la uscat pe garduri. După finalizarea recoltării şi uscării, erau încărcate în căruţe şi duse la baza de recepţie de la Buzău. Sătenii fumători, păstrau câteva frunze uscate şi pentru „sufletele” lor şi îşi făceau trabucuri din foi, sau frământau câte o foaie de tutun, între palme şi din acel tutun mărunţit (zis mahoarcă), cu foiţă de ziar îşi rulau ţigările şi nu mai aveau nevoie să cumpere.

· Plantele tehnice: cânepa, inul, bumbacul.

* Cânepa a fost cultivată cam pe 3 -4 % din suprafeţele agricole.

Seminţele erau împrăştiate cu mâna. Plantele ieşeau cu tulpinele, de grosimea unor nuiele şi creşteau până la cca 1,5 m. După coacere (când seminţele începeau să se scuture), cânepa era smulsă, făcută snopi şi dusă la topit. Topirea se făcea la apa Buzăului, în câte o baltă ferită de viituri. Se aşezau snopii legaţi unii de alţii şi pe câteva straturi, peste ei se aşezau greutăţi ( lemne, pietre mari) încât cânepa să fie ţinută pe fundul apei. Era lăsată acolo până ce tulpinele se puteau sfărâma uşor şi fibrele de cânepă ( coaja de pe tulpini) se desprindeau uşor. După această operaţie cânepa era dusă în ograda gospodarului şi snopii erau puşi la uscat, în picioare, pe lângă garduri. Când se constata că s-au uscat bine, cânepa era meliţată, sfărâmându-se bine partea lemnoasă a tulpinei.

Operaţia următoare era meliţarea, prin care sunt separate fibrele de bucăţile lemnoase ale tulpinei. În sfârşit, ţesălarea cu pieptenii, care aveau dinţii tari din oţel, finaliza crearea fibrelor de cânepă, bune de puse în caiere şi de dat la tors. Cânepa urma să fie toarsă în fire mai subţiri sau mai groase, după utilitatea lor ( saci, poloage, sfori, etc.).
Sforile de cânepă erau folosite şi pentru împletirea în funii groase şi rezistente la tracţiune, foarte utile în gospodărie. Din ele erau împletite şi bicele pentru pluguşor.

* Inul, era cultivat în mică măsură, cam 1 %, din suprafeţele cultivate. Fiind o cultură păioasă era semănat şi secerat ca şi grâul, dar operaţiile de transformare în fibre era asemănător cu ale cânepei.
Inul era folosit ca fire pentru urzeală, urzeală pe care erau ţesute fire: bumbac, lână, cânepă. Cămăşile de in 100% erau frumoase, dar cam aspre pentru piele. Izmenele, pentru a fi suficient de rezistente erau făcute din bumbac, ţesut pe urzeală de in şi erau cam incomode la purtat.
* Bumbacul, era cultivat în foarte mică măsură şi numai de
unii oameni. În grădina mare, în anumiţi ani, seminţele erau semănate în cuiburi mici şi la distanţe de 15 – 20 cm. Din florile rozalii ieşeau gogoşile de bumbac, de mărimea unor gogonele şi care la coacere se deschideau scoţând la iveală conţinutul alb, care era de fapt vată comprimată. Gogoşile coapte erau culese, scoase din învelitorile lor iar vata era scămoşată. Vata astfel obţinută era păstrată în casă, ca pentru unele nevoi şi mai rar era toarsă şi transformată în ţesături.

Oamenii, lucrând pe câmp aveau nevoie de apă, atât pentru ei cât şi pentru animale. În acele vremuri, pe câmp erau fântâni cu cumpănă, ca cea din imaginea de mai jos. Fântânile erau destul de dese, cam la 0,5 Km. una de alta şi nu se întâmpla să sece, oricât era seceta de mare. Pe căldurile de 40°, ale lui cuptor, oamenii se răcoreau, turnându-şi apa cu găleata pe cap.