www.dambroca.com/cap-1-istoria-tarii-05.htm |
---|
Campania românească a fost parte a campaniei din Balcani a primului război mondial, ale cărei acţiuni au fost purtate pe teritoriul României, între armatele aliate ale Regatului Român şi Imperiului Rus pe de-o parte şi armatele Puterilor Centrale pe de altă parte.La sfârşitul războiului, Imperiile Austro-Ungar şi Rus au dispărut; corpurile reprezentative create în Transilvania, Basarabia şi Bucovina au ales unirea cu România, rezultând România Mare.România în al doilea război mondialMajoritatea guvernelor române dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial au păstrat forma, dar nu şi substanţa unei monarhii constituţionale liberale. Mişcarea naţionalistă, aproape mistică, Garda de Fier, a devenit un factor politic major în exploatarea fricii de comunism şi resentimentul pretinsei dominaţii străine şi mai ales evreieşti asupra economiei. În 1938, pentru a preveni formarea unui guvern ce avea să includă membri ai acestei mişcări, Regele Carol al II-lea a destituit guvernul şi a instituit o dictatură regală de scurtă durată. El a fost silit să abdice la 6 septembrie 1940, ca urmare a pierderilor teritoriale suferite de România în acelaşi an. În locul lui a venit la tron regele Mihai I, care a lăsat conducerea statului primului ministru, mareşalul Ion Antonescu. În final, în 1940, România a pierdut teritorii atât în est cât şi în vest: în iunie 1940, ca urmare a tratatului Germano - Sovietic (Ribbentrop - Molotov) după ce a înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţa. Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din URSS), pentru a forma RSS Moldovenească. Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei şi sudul Basarabiei au fost oferite RSS Ucraineane. Între 1941 şi 1944, generalul Ion Antonescu conduce ţara ca dictator militar ("Şeful Statului"). Pe 22 iunie, 1941, unităţi ale armatelor germană şi română au început campania din est împotriva Uniunii Sovietice, prima operaţiune numindu-se „Operaţiunea München”, de recucerire a Basarabiei şi Bucovinei. Armata română a început lupta împotriva forţelor sovietice în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 pe un front cuprins între munţii Bucovinei şi Marea Neagră. La 5 iulie 1941 intră în Cernăuţi primele trupe române. La 10 iulie oraşul Soroca este eliberat de către Divizia blindată română care apoi se îndreaptă către localitatea Bălţi pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data de 15 iulie de către unităţi din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie, ca urmare a acţiunilor întreprinse de Corpul 3 român şi Corpul 54 german, este eliberat oraşul Chişinău. A doua zi, pe 17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului germano-român transmite că odată cu victoria pentru cucerirea masivului Corneşti, “cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră” şi că Hotinul, Soroca, Orheiul şi Chişinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10 infanterie trece Dunărea şi eliberează localităţile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov şi continuă să meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei[14]. La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei şi îi cere să treacă Nistrul şi să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru şi Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor româneşti, Antonescu a avut sprijin total din partea societăţii româneşti, în momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea dacă să se meargă doar “până la Nistru sau până la victoria finală”. Unul dintre cei care susţineau că armata română ar trebui să se oprească la Nistru era Iuliu Maniu, argumentând că mai departe nu este războiul românilor şi că atenţia ar trebui îndreptată către Ardeal. Tot cu gândul la Ardeal a hotărât şi Antonescu să treacă Nistrul cu speranţa că Hitler va face dreptate românilor în problema Ardealului. Astfel că la scrisoarea trimisă de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-şi totodată şi încrederea în “justiţia pe care Führerul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român şi drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpaţi, de la Dunăre şi de la Marea Neagră”. La 22 august 1941, Ion Antonescu este ridicat prin decret regal la gradul de mareşal al României (auto-promovare) şi decorat (auto-decorat) cu Ordinul militar “Mihai Viteazul” clasa II-a şi I-a. Răspunzând la 12 septembrie la o scrisoare a unor refugiaţi români din Ardeal, Ion Antonescu spune: “Nici o brazdă românească nu se uită. Nici o umilire nu rămâne nerăzbunată. Jertfele pentru Odessa nu sunt numai pentru graniţa răsăriteană, ci pentru împlinirea tuturor drepturilor şi năzuiţelor neamului” [16]. În continuare, trupele române au primit ordin sa înainteze în interiorul U.R.S.S- ului pe direcţii diferite. Astfel, Armata a 4-a a participat la Bătălia de la Odessa, unde a dus lupte sângeroase între 6 august şi 16 octombrie 1941, însemnând pentru unităţile acestei armate 17.792 morţi, 63.345 răniţi, 11.471 dispăruţi, în total 92.608 oameni. În anii 1941 şi 1942, unităţile române, operând sub comandament general german, au luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului şi Stalingrad. La pierderile generale de 130.000 militari morţi, răniţi şi dispăruţi în anul 1941, s-au adăugat marile pierderi ale Armatei a 3-a la cotul Donului şi ale Armatei a 4-a în Stepa Calmucă, la sfârşitul anului 1942 şi începutul anului 1943, ridicâdu-se la 182.441 militari (16.566 morţi, 67.182 răniţi, 98.692 dispăruţi), fapt care a redus considerabil capacitatea combativă a armatei române. După aceste înfrângeri, în februarie 1943, armatele 3 şi 4 au fost trimise în ţară pentru refacere. În prima jumătate a anului 1943, pe frontul de Est mai rămăseseră 7 divizii româneşti, care au acţionat în capul de pod din Kuban, de unde s-au retras în Crimeea, înfrânte în toamna anului 1943. În timpul luptelor din Caucaz şi a celor din capul de pod din Kuban, unităţile române au pierdut 39.074 de militari. În anul 1944, principalele acţiuni la care armata română a participat au fost mai restrânse: 7 divizii de infanterie, cavalerie şi vânători de munte în Crimeea, în cadrul Armatei a 17-a germană. În urma ofensivei armatei sovietice din primăvara anului 1944, din totalul de 65.000 de militari români aflaţi în Crimeea, la 1 aprilie 1944 au fost evacuaţi 35.857 (54,61%). Cu unităţile refăcute, cele două armate române, a 3-a si a 4-a, au luat parte în continuare la luptele care s-au dus, inclusiv pe teritoriul României, până la 23 august 1944, în cadrul Grupului de armate german sub denumirea „Ucraina de Sud”.[17] România a devenit o ţintă a bombardamentului aliat, mai ales pe 1 august 1943, când au fost atacate câmpurile petroliere şi rafinăriile de la Ploieşti (Operaţiunea Tidal Wave).Deşi şi România şi Ungaria erau aliate ale Germaniei, regimul Antonescu şi-a continuat ostilitatea diplomatică faţă de Ungaria din cauza problemei Transilvaniei. La 12 septembrie, România semnează Armistiţiul cu Naţiunile Unite, asumându-şi obligaţia de a contribui cu 38 de divizii la efortul de luptă antihitlerist. La 25 octombrie, sunt eliberate ultimele localităţi româneşti: Carei şi Satu-Mare. România participă la eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei, mobilizând pentru aceasta cca. 567.000 de soldaţi. Cele mai grele lupte s-au dat în asediul Budapestei şi în munţii Tatra, ele fiind soldate cu mari pierderi de vieţi omeneşti. Cele 260 de zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12 mai 1945, lăsând loc întăririi influenţei sovietice în România. Tratatul de la Paris din 1947, Aliaţii au refuzat României statutul de stat cobeligerant. Pe principiul că "cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social", armata sovietică a impus venirea la putere a cominterniştilor şi comuniştilor. La presiunile URSS, guvernul Sănătescu este dizolvat şi înlocuit cu guvernul Rădescu (decembrie 1944 - martie 1945), unde sunt incluşi reprezentanţi ai Frontului Naţional Democrat (constituit în octombrie 1944), în posturi cheie ca justiţia (Lucreţiu Pătrăşcanu) şi transporturile (Gheorghe Gheorghiu-Dej). Deşi URSS-ului i-a fost recunoscută definitiv anexarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, iar Bulgariei recuperarea Cadrilaterului (regiune locuită în majoritate de bulgari), totuşi contribuţia României de partea Aliaţilor nu rămâne total fără urmări. În ciuda încercărilor Ungariei de a conserva Oradea şi Satu-Mare, nordul Transilvaniei a fost, din nou, recunoscut ca parte integrantă a României, până la frontiera trasată în 1918 de comisia internaţională condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne, care este frontiera actuală. Urmare a situaţiei de pe front, în februarie 1943 Mareşalul Antonescu îi propune lui Mussolini ieşirea concomitentă din Axă a celor două ţări şi trecerea lor de partea Aliaţilor. În acelaşi scop, în octombrie 1943 încep la Lisabona negocieri secrete ale reprezentanţilor Guvernului Antonescu cu reprezentanţi ai Aliaţilor, iar ulterior acestea se vor desfăşura la Cairo şi Stockholm, până în data de 22 august 1944. La 23 august 1944, Regele Mihai, cu sprijinul partidelor din opoziţie şi al unor reprezentanţi ai armatei, a pus capăt dictaturii lui Antonescu şi a trecut armata României de partea Aliaţilor, fără semnarea unui acord prealabil cu aceştia. Acest aspect avea să fie speculat şi valorificat pe deplin de armata sovietică care, imediat a trecut la răzbunări şi răfuieli dure faţă de militarii români ce s-au evidenţiat, sau doar simplu au participat anterior la luptele de pe frontul de est. România a luptat în bătăliile cu germanii din Transilvania, Ungaria, Austria şi Cehoslovacia, situându-se pe locul 4 în ceea ce priveşte efectivele armate angajate în luptă, aportul concret adus Aliaţilor şi rezultatele obţinute pentru victoria asupra statelor Axei. La sfârşitul războiului, Regele Mihai I a fost decorat de Preşedintele SUA - Harry S. Truman - cu „Legiunea de Merit în cel mai înalt grad” (Comandant şef) şi de către Iosif V. Stalin cu ordinul sovietic "Victoria cu diamante", recunoscându-se, în acest fel, meritul deosebit al contribuţiei sale personale la victoria aliaţilor. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, nordul Transilvaniei a revenit României, dar Bucovina de nord, Basarabia, Ţinutul Herţa şi sudul Dobrogei (Cadrilaterul) au rămas cedate URSS şi Bulgariei. O parte din aceste teritorii, împreună cu o parte din teritoriul fostei URSS a format RSS Moldovenească, stat devenit independent în 1991, sub numele de Republica Moldova.
|
|