CAPITOLUL I – CADRUL ISTORIC
PAGINI DIN ISTORIA ROMÂNIEI
IN LOC DE CONCLUZII
ENCICLOPEDIA ROMÂNIEI – vol I –TipoMOLDOVA – Iaşi 2010.
Unirea cea mică din 1859 şi reformele lui Cuza, care au fundamentat statul naţional român modern, au pregătit independenţa de la 1877, cu marile jertfe de la Plevna, Griviţa, Smârdan şi Rahova. Apoi, după jertfele de sânge ale Primului Război Mondial, când românii au înscris, pentru eternitate pe hartă, nume ca Jiu, Turtucaia, Neajlov, Prunaru, Mărăşti, Mărăşeşti, Cireşoaia, Oituz şi la realizarea României Mari, recunoscută ca atare de marile puteri la Conferinţa Păcii de la Paris din 1919 – 1920. Vitregia istoriei a făcut ca România Mare să nu dureze decât un deceniu. Vara anului 1940, poate cel mai tragic an din istoria românilor, a consemnat distrugerea României Mari, prin pierderea Basarabiei de Nord, Ţinutului Herţa, Transilvaniei de Nord şi Cadrilaterului. Lupta pentru eliberarea teritoriilor pierdute a cerut multe jertfe şi nu a avut rezultate parţiale din cauza înţelegerilor perfide şi trocului, procentajelor din toamna anului 1944, de la Moscova şi acceptate în virtutea „ Spiritului de la Zalta”, din februarie 1940. Conferinţa Păcii de la Paris din 1946 – 1947, recunoştea nulitatea Dictatului de la Viena din 30 august 1940 şi revenirea Transilvaniei de Nord la patria mamă, dar consfinţea, în acelaşi timp, rămânerea Bucovinei, Basarabiei, Ţinutului Herţa şi Cadrilaterului, în afara graniţelor României.
Regimul comunist, instalat cu ajutorul tancurilor sovietice, acceptată tacit de Occident, a condamnat participarea României la războiul antisovietic şi a considerat că cei care au luptat şi şi-au dat viaţa pe frontul de răsărit, pentru reîntregirea frontierelor, trebuiau denigraţi, marginalizaţi sau chiar pedepsiţi.
Prăbuşirea regimului comunist, în anul 1989, a dus şi la înlăturarea acestui regim în România, dar prin vărsare de sânge, lungului şir de eroi ai neamului adăugându-li-se alţii, mai ales tineri şi care au făcut posibilă revenirea la normalitate şi la reînscrierea României pe drumul democraţiei.
Ca toţi fii ţării, buzoienii au luat parte la toate marile momente din istoria neamului, care au cerut mari pierderi de vieţi omeneşti şi le-au dat, conştienţi că jertfa lor va contribui la apărarea credinţei, libertăţii şi unităţii. Stau mărturie, acestor sacrificii, sute de cruci, troiţe, plăci comemorative, pomelnice, monumente şi cimitire ale eroilor din toate localităţile judeţului.
Proclamarea independenţei naţionale de către Camera Deputaţilor Senatul României, la 9 mai 1877, a fost marcată a doua zi, 10 mai 1877, de aniversarea a 11 ani de la urcarea pe tronul României a domnului Carol I, numit în discursul primului miniştri C.I. Brătianu „Întâiul oştean şi domnul României libere şi independente"
Dobândirea independenţei a adus şi primul teritoriu românesc la sânul patriei mamă, Dobrogea.
Comemorarea eroilor a devenit sărbătoare naţională şi coincide cu sărbătoarea înălţării Domnului şi este neîndoielnic faptul că „ Sărbătorind amintirea eroilor, osebit de pietatea ce o datorăm rămăşiţelor lor pământeşti, le sărbătorim spiritul nemuritor, ca şi frumuseţea morală şi idealismul pentru care s-au jertfit”, cum se arată în programul de comemorare a eroilor, din 1935, al societăţii „ Cultul Eroilor” – Bucureşti.
NOTĂ
Poate că sunt un visător, care speră că românii se vor trezi cândva, că nu vor mai suporta îndemnul de a se deştepta, ca şi cum cineva i-ar cataloga drept adormiţi, dar vor ţine cont de o dreapta justiţie şi de familia ţării, care să instaleze legi drepte şi aplicarea lor cu tenacitate, fără discriminări sociale.
Acum nu mai avem nevoie de îndemn la lupte, sau de mândrie exagerată, ci de reguli care să ne croiască un viitor mai bun, reguli cu care să ne impunem o transformare a ţinutei moral – patriotice.
|